Despre strategiile anti-rasiste și apărarea liberală a rasismului
Textul de față analizează potențialul anti-rasismului de a crea noi termeni discursivi în România, ca alternativă la un centru liberal în care există o egalitate formală a cetățenilor în fața legii. În fața unor strategii anti-rasiste, s-a dezvoltat o retorică care folosește tehnici specifice de atac și apărare, și textul de față schițează câteva din ele.
Premiile Gopo și căutarea unor termeni politici alternativi la anti-comunism
Cred că cel mai bun lucru pe care l-a făcut scandalul Gopo este să producă un conflict, și avem taberele mai clare. El trebuie privit, cred eu, în dinamica complexă a negocierii regulilor de discurs. Anti-rasismul, în special cel legat de populația Roma săracă, devine amenințător pentru ideologia liberală care spune “suntem cu toții la fel de egali cât timp acceptăm ca a fost rău comunismul”. Ce face anti-rasismul este să arate că ideologia egalității în fața legii este complice cu dominația oamenilor care sunt istoric rasializați și văzuți ca forță de muncă ieftină.
Despărțirea unor tabere e o parte importantă din mișcările ideologice actuale, și mi se pare că în România un nou centru liberal, cu înclinații de stânga globală, este pe terenul de joc. Un anumit liberalism e important în politica românească: PSD-ul opune un feminism al promovării femeii discursului minoritar al toleranței, de supremație a legii a lui Klaus Iohannis. Ca răspuns anti-rasist, pe scena artistică, regizori provocatori ne fac să ne gândim la naționalismul românesc ca anti-semitism și atitudine anti-Roma (Radu Jude) și la regimul Antonescu și violența anti-Roma (Mihai Lukacs). Ce e important aici este că și discursul anti-rasist nu se poate articula de multe ori fără a apela la idei liberale: egalitate formală cu anti-comunism, toleranța minorităților, critica naționalismului românesc pentru a propune un cosmopolitism european.
Centrul liberal se joacă, și se joacă acum, iar una din evoluțiile importante este dacă să se deplaseze de la anti-comunism ca eveniment fondator la problemele discriminării (mă refer la teme legate între ele cum sunt: anti-semitismul, denunțarea naționalismului românesc, a rasismului anti-Roma, discriminarea femeilor, a problemelor legate de sexualitate și muncă). Aici e provocarea pe care o face noua stângă în România. În același timp, centrul liberal e împins de către naționalismul alb global să apese pe rasism, pe austeritate economică, și pe creșterea inegalității economice. În centrul liberal, anti-comunismul și temele discriminării se suprapun și se mixează discursiv.
Centrul liberal nu e o poveste nouă, și el a fost prezent și în socialismul de stat după 1965 (naționalismul românesc cuplat cu dezghețul față de Vest s-au mobilizat în jurul anti-stalinismului). După 1990, de la Stalin ca monstru horror s-a trecut la Ceaușescu ca dictator sângeros. Ce a făcut centrul liberal post ’89 a fost să localizeze interbelicul anti-comunist ca fantezie centrală a naționalismului românesc. A definit perioada interbelică ca zona paradisiacă de emulat, cu monarhie cu tot, și a respins nu numai stalinismul, cât comunismul.
Problema criticii anti-rasiste se pune în relație cu acest centru liberal. Poate o nouă imaginație politică să destabilizeze și să producă altceva în noul spațiu de joc central: anti-comunismul, piața ca ideologie fondatoare și monarhia interbelică? De asta, dacă conflictul legat de premiile Gopo e folositor pentru că împinge centrul liberal către anti-rasism, el are și limite serioase.
Termenii conflictului par deja prinși într-un cadru pe care l-am mai auzit (să ascultăm sau nu manele la evenimente artistice românești “de clasă”) și cumva produși de organizatori.[1] E interesant că dacă un scandal se aștepta pe tema filmului Soldații (unde ai o relație sexuală și de prietenie între un antropolog român și un bărbat rom sărac), până la urmă scandalul s-a instalat pe tema gustului estetic. Aici mi se pare important de gândit că scandalul a fost produs și de cei care au părăsit sala, și că termenii conflictului au fost formulați și de ei, de tabăra rasistă. Estetica muzicală, și mai ales poziționarea romilor în directă legătura cu manelele sau lăutăria, pare un refugiu mai sigur decât o controversă care să discute poziția de clasă, sexualitatea și relația între cele două identități politice, român și rom.
De aici, două observații. Mai întâi, se discută pe un subiect care a fost formulat discursiv de poziționarea «nu vreau manele», “manelele, sunt, nu, o problema de preferință muzicală”. A doua este că există un lucru comun care leagă discuția de “să se cânte sau nu manele” chiar și de un subiect mai radical și dificil cum este “sexul cu bărbați romi”. Ambele teme sunt mai puțin generate de o producție artistică romă și mai mult de o dispută între un grup progresist și unul mai puțin progresist în lumea artistică românească. Prin contrast, teatrul rom, cum este Giuvlipen, e interesat de conexiunile între sexualitate, experiență personală romă și istoria lungă a discriminării, care sunt teme de discuție deja eliminate sau puse în umbră de focalizarea pe gustul estetic legat de manele.
Anti-rasismul și cum se stabilizează centru liberal
Cum funcționează anti-rasismul? De unde vine pericolul lui pentru liberali? Și prin contrast, care sunt strategiile de răspuns la anti-rasism de către cei care se plasează în centrul liberal?
Anti-rasismul legat de populația Roma apelează la mai multe tactici. Mai întâi, e interesat de o istorie a discriminării în muzica romă, de ce strategii de luptă se găsesc acolo, și mai ales ce alianțe se pot crea cu cei care sunt direct expuși la rasism. În al doilea rând, anti-rasismul e al intersecțiilor, pentru că problema în liberalism devine tema identitară unică. De multe ori rasismul legat de antisemitism e ținut nișat și separat de rasismul față de populația romă, separat de rasismul față de migranții romi și români în lume, față de rasismul care e genderizat legat de femeile și de bărbați romi, de non-binari, față de rasismul care e ableist și eugenist. În al treilea rând, există un anti-rasism care nu imaginează răspunsuri doar în termeni de preferințe estetice sau psihologie individuală. El e extins la intervenții directe sociale: e articulat de refuzul de a părăsi locuințele de unde romii sunt evacuați, de ocuparea unor locuri pe care romii nu trebuie să le ocupe, e practicat în grupuri anti-fasciste și queer, e legat de formele zilnice și mereu întrerupte de a protesta de cei care nu vor fascismul la putere.
Cum funcționează rasismul legat de populația romă în România? El nu e doar unul la nivel de discriminare și discurs verbal, cât e și unul de creare a anumitor poziții care li se oferă romilor, unele tolerate, altele pe care trebuie să le ocupe istoric. De pildă, scandalul Gopo creează deja conexiunea rasializată între romi, muzică, subvaloare, și statut social. Vizibilitatea când există, e a lăutarului sau a infractorului. Legat de asta, în înregistrarea Adevarul pusă pe youtube e important să vezi ce făcut vizibil și ce nu. Când se cânta maneaua, camera nu mai e pe formația Kana Jambe, cât pe fețele spectatorilor invitați cu care audiența trebuie sau nu să empatizeze. Vizibilitatea unui maieu alb pe un corp rasializat trebuie întreruptă cu expresiile fețelor publicului cultivat.
Cum se dorește a se stabiliza rasismul în centru liberal? Odată, promovarea artiștilor romi e denunțată ca ideologie, și un anumit rasism devine apărare a victimei. În replică la vizibilitatea maieului alb, apărarea este: “păi progresiștii vor să îmi placă manelele, dar eu am gusturile mele, deci pot să îmi placă unele și să nu îmi placă altele”. Cu alte cuvinte, o anumită apărare a gestului rasist de a părăsi sala la ceremonie se instalează în tolerarea gustului estetic. Există aici în spate o ideologie liberală, care e predată de obicei în legătura cu toleranța minorităților și care poate să protejeze orice camuflare a rasismului față de populația romă. De pildă, pare perfect onest și liberal să spui: “eu îi tolerez pe romi sau pe gay, dar eu sunt până la urmă un heterosexual român care poate să aibă gusturi de toate felurile, deci nu îmi plac toate manelele”. Centrul liberal și anti-rasismul se află aici în conflict direct, pentru că anti-rasismul atacă chiar idea de preferință estetică individuală.
A doua dată, promovarea anti-rasismului e denunțată ca ideologie și se transformă în atac. Problema devine comunismul ideologiei. Iată ce spune Mihai Mărgineanu despre audiență la Gopo: „I-am simțit stingheri și speriați, că pe timpul comunismului când trebuia să aplauzi că să te vadă securistul cum că nu ești retrograd și destabilizator.” Ce face rasismul albitudinii este să se transforme în victimă, să vorbească despre dreptul la exprimare ca drept fundamental, să se transforme în renegatul iubitor de libertate care denunță comunismul. Aici rasismul se articulează pe refuzul anti-comunismului și al ideologiei de gen, și frica mea este că o sa devină din ce în ce mai proeminent în discuțiile publice.
[1] Vezi și ce spune Dan Bursuc: “Ceea ce ni s-a cerut de la organizatori, în speţă doamna Oana Giurgiu, a fost că trebuie să prezint orchestra sub forma asta, iar noi ne-am pliat pe cerinţe. Aţi înţeles?”.
