Prinși în verticalitați: despre „intelectuali” și rasism

Cu cât mai mult încercăm să respingem cultura celorlalţi, a celor ”de jos”, cu atât mai mult ea devine subversivă şi ne bântuie

Momentul din video-ul ziarului Adăevărul când începe interpretarea manelistă la gala premiilor Gopo (foto: YouTube, Adevărul)

Mă întreabă toată lumea și nu știu de ce.

Cum de-mi permit să-mi fac toate poftele.

(Sunt nr. 1, Florin Salam și Costel Puștiu de la Galați)

Din fericire, nu am văzut ce s-a întâmplat, pe viu, în sala cu pricina. Nu am văzut decât niște articole și multe păreri în bula mea de Facebook care mai degrabă arătau rasismul elitelor care nu erau de acord cu manelele nici în ruptul capului. Îmi dădusem seama cum stăteau lucrurile din schimbul de replici și atitudini categorice. Iar în frazele de tipul “eu nu sunt rasist, dar într-un teatru nu se pot cânta manele pentru că teatrul e artă, iar manele nu sunt”, se accentuează o superioritate care e considerată că ar ține de “educație și civilizație”. În acest sens, se perpetuează aceste replici când se vorbește despre romi și manele.

Am observat că de cele mai multe ori când intru în barăcile, localurile, spațiile pe care le ocupă romii, se aud manele. De fiecare dată când persoanele pe care le vizitez, mă văd, închid instant muzica sau dau volumul la minimum. Multe dintre ele se scuză că ascultă muzică sau că dansează. Cu toate că eu insist că nu mă deranjează, “când vine doamna, s-a terminat petrecerea”. Unii dintre ei se justifică în fața mea că se “distrau un pic, pentru că viața e grea”. Mi se pare că această autocenzură față de albi, față de “superiori”, față de “persoana civilizată”, nu depășește, de fapt, dualitatea sclav-stăpân.

De-a lungul anilor, această relație a fost întreținută în România, cu toate că același discurs ierarhic în care se accentuează ideea că nu se poate face nimic ca romii să fie luați în seamă. Unele corpuri contează, iar altele nu, cu accentuarea că “noi” vrem să fie ca “noi”. Bineînțeles, acest “noi” e o formă de putere în care albii vor ca lumea să fie cum spun ei. Ba mai mult, atunci când prezența albă e cea curioasă, cea care le invadează spațiul sau cea care spune cum ar trebui făcute lucrurile, e de așteptat o respingere. Iar respingerea asta e considerată de către persoanele albe o grosolănie. Această atitudine de superioritate e o formă de excludere, de îndepărtare, de ghetoizare, pentru că doar anumite realități contează, iar romii ar trebui să fie cei docili și ascultători.

Dar cine construiește aceste realități? De ce sunt construite într-un fel anume? De ce o persoană de etnie romă nu poate să fie pe scenă? De ce nu poate să cânte ce vrea ea, cum vrea ea sau de ce nu poate să danseze? De ce trebuie să fie construită rasa prin prisma muzicii pe care o fac? De ce se perpetuează aceleași categorii de bun/rău, superior/inferior, gunoi/artă, educat/animal?

Iar ca să merg mai departe, plăcerea care este și ea construită prin forme care sunt mereu aceleași, o mercantilizare a plăcerilor care ne-a fost impusă. Cum să vorbești, cum să acționezi, cum să te comporți, cum să iubești, să faci sex, să te atingi, să mănânci, toate aceste, să le spunem comportamente, sunt produse ca într-o fabrică. Serii și forme de comportamente care vor să fie la fel, să nu iasă din tipar, să nu depășească normele impuse. De cele mai multe ori, se vorbește despre democrație și libertate, dar să fie bine ordonată. Să nu care cumva cineva să iasă din normalitate, pentru că e considerat anormal, abject, inferior.

Ceea ce e de condamnat nu e faptul că se cântă manele sau că apar într-un spațiu care a fost împânzit numai de producții de albi, de elitiști și aristocrați, ci faptul cum se creează un discurs de ură și respingere față de un gen muzical și implicit față de un popor. Se construiesc și reconstruiesc sintagme de excludere sau argumente halucinante care consolidează ideea de rasă, bazată pe binarisme și clișee.

Dar întrebările cu care vă provoc sunt: Ce e arta și cine o face? De ce trebuie să ne gândim la o singură formă de artă? Sau de ce e nevoie de criterii după care să definim ce e artă și ce nu e? Cred că arta e politică, că nu există ARTĂ. Nu cred în verticalități, iar arta ar trebui să fie produsă orizontal, prin procese dinamice care să permită deschidere și nu să fie replica unor mecanisme conservatoare. Poate că nu mai e vorba doar de un fel în care se produce arta, cum nu e nici o singură formă prin care se trăiește. Poate că ar trebui să ne gândim că cei care cântă manele nici nu au nevoie de o scenă a albilor și nicio recunoaștere din partea lor, pentru că în fond cine sunt ei, albii, să le spună cum ar trebui să cânte și ce poziții să ocupe?

Închei prin a spune că trăim într-o lume postumană, în care nu e necesară identificarea convențională (mă refer aici, la acordul persoanele albe pentru a face parte din mediul lor sau la restricțiile pe care le impun), pentru că manelele sunt subversive, producătoare de realități pe care mulți vor să le ascundă, să le sufoce, însă tocmai prin respingerea lor se fac vizibile și arată o serie de viziuni și aspecte pe care unii le consideră că aparțin doar unei comunități, însă ele sunt prezente și în așa-numită „lume bună”.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat