Capitalul lui Florin Georgescu sau despre eșecurile capitalismului postcomunist

Recenzie: Florin Georgescu (2018). Capitalul în România postcomunistă, Vol. I, II, III, București: Editura Academiei Române, 1019 pp.

…noul capitalism postcomunist din România are permanent nevoie de subsidii de la stat fie prin arierate, tolerarea pierderilor și a subcapitalizării, contracte preferențiale, scutiri de impozite, taxe și alte datorii, fie printr-o politică monetară care să avantajeze firmele exportatoare – toate acestea reprezentând mecanisme de transfer ale capitalului de la stat și populație către sectorul privat…/Florin Georgescu (2018). Capitalul în România postcomunistă, Vol. I, București: Editura Academiei Române, p. 37.

…trebuie să facem o alegere: putem avea democrație sau putem avea o avere ridicată concentrată în mâinile a puțini oameni, dar nu le putem avea pe amândouă…/Louis Brandeis – Legacy Fund For Social Justice (fost membru al Curții Supreme a SUA)

 

 

Florin Georgescu (FG de aici încolo) a scris 1.000 de pagini despre capital în România postcomunistă. Sunt trei volume îmbibate cu date. Exceptând primul capitol al volumului I (vezi mai jos) și anumite părți din volumul III, respectiv capitolele 8 și 10, în rest totul este tributar cifrelor și datelor statistice. Sunt mii și mii de date preluate de la diverse instituții: 650 de mii de bilanțuri contabile depuse anual de firme la Ministerul Finanțelor Publice, date de la Eurostat, Consiliul Fiscal, World Inequality Database, Comisia Europeană etc. După cum spuneam sunt trei volume organizate astfel:

Volumul I cuprinde următoarele capitole:

1. Capitalul – concept și mod de formare în România postcomunistă; 2. Capitalul – resursă financiară proprie permanentă; 3. Capitalul fix – dinamica și calitatea acestuia.

Volumul II:

4. Capitalul bancar în România – între factor de dezvoltare și sursă de dezechilibru; 5. Raportul dintre factorii capital și muncă – expresie a relației eficacitate-echitate; 6. Privatizarea – pârghie de capitalizare și creștere a competitivității sau sursă de vulnerabilitate a economiei românești?

Volumul III:

7. Fondurile în România – sursă de capital sau de finanțare a cheltuielilor curente?; 8. Globalizarea, dereglementarea și evoluția capitalului în România; 9. Dezvoltarea economico-socială și capitalul în România; 10. Concluzii.

 

Nu o să intru în amănuntele fiecărui volum, ar fi un nonsens. Aș lungi mult prea mult recenzia, una și așa destul de lungă. Am să sintetizez, subliniind anumite aspecte ce mi s-au părut relevante, adăugând, desigur, și aspectele negative din cuprinsul celor trei volume.

În primul rând nașterea capitalismului românesc postcomunist și privatizarea aferentă sunt tratate pe larg. Privatizarea este văzută de FG ca o necesitate stringentă și asta datorită faptului că ‘după perioada de plată integrală și în avans a datoriei externe, majoritatea întreprinderilor românești erau decapitalizate și lipsite de tehnologii moderne, din cauza stopării importurilor de echipamente și utilaje în anii 1980ʼ (Vol. III, p. 931). În plus, odată cu picajul CAER, economiilor din est li se impunea restructurarea. Așa a apărut nevoia de privatizare & reforme graduale. FG, implicat politic în acea vreme, ne spune că reformele soft din primul deceniu post-1989 au primat, evitându-se terapia de șoc, motiv fiind unul foarte simplu: populația României era prea extenuată de austeritatea ultimului deceniu postcomunist pentru a fi supusă unor alte măsuri severe, i.e. restructurări masive, concedieri, tăieri de salarii etc. Norma vremii – privatizare graduală și relativ protecționism.

S-a făcut (totuși) privatizarea, dar trecerea activelor statului în posesia persoanelor individuale a urmat un curs cu imense nereguli și nedreptăți, cuvinte politicoase pentru devastare și furt. Spre exemplu, pentru a se evita controalele, în anul 1997 s-a luat o măsură pro-capitalism sălbatic, adică ‘s-a hotărât eliminarea controlului Curții de Conturi asupra modului de aplicare de către Fondul Proprietății de Stat a procedurilor de privatizareʼ (Vol. III, p. 933). Delicat, FG ne spune că prin această măsură s-a încurajat lipsa de transparență, de responsabilitate a autorităților în fața cetățenilor. Bun, dacă am avut privatizare graduală la început, în viteză mai apoi, odată cu terapia de șoc post-1996, plus foarte multe nereguli în acest proces, înseamnă că am intrat în zodia capitalului privat. Și așa a și fost/este, economia românească evoluând spre dominația sectorului privat – tabelul de mai jos:

Tabelul 1. Sectorul de stat și sectorul privat în economie (%)

Capitalul autohton nu înseamnă nimic altceva decât grad tehnologic și de cunoaștere scăzut, firmele românești activând în principal în comerț (34%), servicii în general cu nivel scăzut de calificare (42%), construcții și imobiliare (12%). De altfel, structura ocupațiilor din România, pe primele patru locuri se regăsesc următoarele categorii de salariați: i) șofer autocamion/mașină de mare tonaj – 152 mii de salariați; ii) lucrător comercial – 143 mii; iii) vânzător – 142 mii; iv) șofer de camionete și autoturisme – 105 mii (Vol. III, p. 951). În sectoarele cu grad tehnologic mediu-ridicat și ridicat, activitatea este realizată în proporție covârșitoare de companiile cu capital străin: acestea cumulează 80% din Valoarea Adăugată Brută (VAB), deși reprezintă doar 18% dintre societățile comerciale din aceste domenii de activitate (Vol. III, p. 888). Capitalul extern s-a impus și în sectorul bancar, ‘la finele anului 2016, activele bancare aparțin în proporție covârșitoare tot capitalului străin – 91% din totalʼ (Vol. III, p. 911). Dacă capitalul privat domină, pierderile sunt tot ale lui, în 2016, firmele private provocând cea mai mare parte a rezultatelor financiare negative, respectiv 6,6 miliarde euro, adică 91% din total (Vol. III, p. 891).

Mai mult, o analiza a Forumului Economic Mondial indică faptul că intensitatea cu care Investițiile Străine Directe (ISD) aduc tehnologii noi în România este una foarte slabă, țara noastră ocupând locul 96 (din 117 țări) mondial. Alte țări foste comuniste ocupă poziții mult mai bune: Slovacia locul 16, Cehia – 30, Polonia – 37, Bulgaria – 47 sau Ungaria – 48. Această realitatea nu are suport economico-juridic, mediul de afaceri din România fiind favorabil investitorilor străini: România locul 25 mondial din punct de vedere al efectelor cadrului juridic asupra ISD, Ungaria locul 46, Polonia – 65 sau Bulgaria – 110. Adăugând și alte aspecte nu tocmai roze datorate capitalului privat (străin), avem tabloul unui eșec societal:

• rolul important al firmelor străine în economia autohtonă revine unui număr scăzut de asemenea societăți comerciale, primele 1% dintre companiile cu capital majoritar străin (doar 456 de firme, reprezentând 0,1% din numărul total de firme din economie) generează peste 60% din VAB creat de această categorie de companii (și 27% din totalul VAB din economie), angajând 57% dintre salariații firmelor străine (596 de mii persoane, respectiv 15% din numărul de angajați din economie).
• firmele străine: i) raportează pierderi medii semnificativ mai ridicate față de agenții economici cu capital majoritar autohton (155 de mii euro pe unitate în anul 2016, comparativ cu 17 mii euro pentru societățile comerciale private cu capital românesc), ii) prezintă un deficit mediu de capitalizare de 10 ori mai mare raportat la agenții economici privați cu capital românesc (626 mii euro pe firmă față de 64 mii euro) și iii) provoacă arierate substanțiale, nivelul mediu al plăților restante în cazul firmelor străine fiind de 4 ori mai ridicat comparativ cu firmele private cu capital majoritar autohton (590 mii euro pe unitate față de 149 mii euro în anul 2016).
• indicatorii prezentați mai sus reliefează indisciplina financiară accentuată a firmelor străine, care are un impact negativ substanțial asupra funcționării eficiente a economiei autohtone. Mai mult, în clasamentul firmelor din România cu cele mai mari pierderi se regăsesc numeroase filiale ale companiilor multinaționale. Analizând profitabilitatea filialelor respectivelor corporații internaționale în alte state (inclusiv din Europa Centrală și de Est), se constată o realitate foarte îngrijorătoare, în sensul că aceleași multinaționale care în țara noastră raportează pierderi masive, în alte state din regiune, au o situație financiară mai favorabilă, generând, în multe cazuri, rezultate pozitive.

În ceea ce privește relația muncă-capital sunt iarăși câteva aspecte stridente:

• ponderea salariilor în produsul intern brut s-a comprimat, de la un nivel de 39,3% în 2008, la numai 31,7% în 2013, ceea ce, ne spune FG, cea mai mare parte a ajustării economice post-criză a fost suportată de angajați.
• asta înseamnă simplu socializarea pierderilor și capitalizarea câștigurilor, pentru că ‘pe ansamblu, în cadrul corecției economice post-criză, în anii 2009-2011, remunerarea muncii a pierdut 12,2 miliarde euro (94,6% din totalul ajustării), în timp ce capitalul a pierdut numai 0,7 miliarde euro (5,4%)ʼ (Vol. III, p. 921).
• ca să suporte pierderile, populația s-a adaptat, i) muncitorii luându-și mai multe servicii – au sporit cu 1 milion contractele de muncă în intervalul 2011-2017, ii) au acceptat contracte pe durată determinată sau iii) au semnat contracte cu timp parțial de muncă, pe scurt au muncit mai mult ca să supraviețuiască austerității economice. Nu așa le-au spus elitele economice și politice, dacă vor să trăiască mai bine, adică să supraviețuiască în majoritatea cazurilor, trebuie să muncească mai mult?

Că investitorii ies totdeauna în câștig o demonstrează și următorul aspect extrem de relevant: deși muncitorii români au o productivitate a muncii ce reprezintă 31% din media UE, costul orar al forței de muncă reprezintă doar 21,6% din media UE (Vol. III, pp. 922-923). Munca totdeauna iese șifonată, nu?

Florin Georgescu este un capitalist soft, un economist ce nu crede în piața liberă de-reglementatăi, repudiind antreprenorii ce au un comportament de tipul ‘câștig privat, pierderi publice’. Dar este un adept al capitalismului, citează in extenso din Adam Smith (mâna invizibilă, binefacere, corectitudine & cinste și justiție, variabilele lui Smith, în care crede și Georgescu, pentru un capitalism funcțional) și crede că doar administrațiile neinstruite economic și corupte sunt incapabile să negocieze de pe poziții de egalitate cu oficialii instituțiilor financiare (FMI, Banca Mondială) și cu posesorii capitalului, antreprenorii noi lumi postcomuniste. Cifrele îi alimentează temerile, iar calitatea proastă a instituțiilor statului (România se află pe locul 86 mondial în ceea ce privește calitatea instituțiilor. Prin comparație, Portugalia, o țară de care ne apropiem vertiginos la mulți indicatori, se clasează pe locul 43.) este un impediment în ceea ce înseamnă reducerea sărăciei și inegalităților sociale, economia fiind afectată de:

• indisciplina de plăți și un deficit masiv de capital al firmelor.
• manifestări frecvente de evaziune fiscală și corupție – identificate deopotrivă la firme (cu capital privat sau de stat, capitaliști străini sau locali) cât și în execuția bugetului general consolidat.
• disparități accentuate în distribuția veniturilor și a economisirii populației, concretizate într-o puternică polarizare socială (Vol. III, pp. 872-873).

Să luăm ultimul caz de mai sus, disparitățile regionale, distribuția veniturilor etc. În 2016, nivelul de trai din regiunea București-Ilfov a ajuns la 139% din media Uniunii Europene (conform PIB/cap de locuitor la paritatea puterii de cumpărare), capitala noastră devansând alte capitale mai impozante din Europa, precum Madrid (125% din media UE), Berlin (118%), Roma (110%) sau Lisabona (102) – Vol. III, p. 847. Cu aceste cifre în față, Bucureștiul pare un oraș extrem de prosper și cu siguranță că cifrele nu mint. Dar dacă intrăm în profunzimea cartierelor mai avem aceiași imagine? Se ridică Ferentari, Rahova sau Giulești la înălțimea economică a cartierelor prospere, populate de upper-middle classes, precum Primăverii, Dorobanți sau Cotroceni? Care-i diferența reală dintre aceste comunități urbane? În acest punct, studiul lui FG nu (ne) spune nimic, era și imposibil, ar fi fost nevoie de tomuri cumulate de mii de pagini… Știm însă cum artă regiunile României conform indicatorului de mai sus, iar valorile nu sunt deloc încurajatoare, sunt chiar demoralizante (vezi Figura 1 de mai jos). Aceste regiuni sunt incluse în categoria celor mai sărace spații din UE.

Figura 1. Nivelul de trai: PIB/locuitor la paritatea puterii de cumpărare (% din media europeană)

Dacă adăugăm și faptul că 60% din Investițiile Străine Directe (ISD) sunt direcționate (la finalului anului 2016) spre regiunea București-Ilfov, iar celelalte regiuni sunt mult lăsate la coadă (Tabelul 2), avem imaginea unor dezechilibre regionale majore cu consecințe economico-politice clare:

• migrația forței de muncă (peste 3,5 milioane de români au migrat în țările vestului european, afectând serios corpul populației active românești – Figura 2)

  Figura 2. Migrația forței de muncă – % din total populație activă (2016)

  

• întărirea clientelismului electoral, dominația politică a baronilor locali & primari venind via sărăcie & inegalități economice. Prin urmare, este destul de evident de ce următorii politicieni, precum Vanghelie, Dragnea, Oprișan, Buzatu, Mazăre, s-au ‘născut’ în Sectorul 5, Teleorman, Vrancea, Vaslui și Constanța (cu șantierul naval de acolo cu tot).
• subsecvente acestor maladii economico-politice, tensiunile sociale sunt tot mai vizibile, protestele populației ținându-se lanț în vremea din urmă, clivajul dintre categoriile sociale inflamând și mai mult cadrul general deprimant.

Nu este o surpriză că ISD sunt insignifiante în regiunile înapoiate economic din Moldova, Oltenia sau Dobrogea. Infrastructura rutiere și feroviare dezastruoasă joacă și ea un rol însemnat în acest punct, în 30 de ani postcomuniști România fiind incapabilă să construiască șosele funcționale, șosele care să realizeze legătura dintre centru și periferiile interne. Este și aici încă un punct nevralgic al tuturor administrațiilor postcomuniste.

Tabelul 2. Investițiile Străine Directe (ISD) pe regiuni la finele anului 2016 (% din total național)

Inegalitatea dintre cetățenii României este puternic subliniată și de structura depunerilor bancare. În țara noastră există un număr de 10,3 milioane persoane cu depozite bancare. Dacă sunt eliminați cei 3,93 milioane de cetățeni ce au depozite sub 100 de lei (acești bani nu reprezintă tocmai economisirea, mai degrabă sunt bani ce sunt destinați unor plăți etc.), rezultă un total de 6,37 milioane de deponenți:

• 3,91 milioane (adică 61,4% dintre aceștia) dețin numai 3,45% din valoarea depunerilor la bănci (un depozit mediu de 1.263 lei).
• 0,49 milioane persoane (7,7%) = 34% din valoarea economisirii, respectiv depozite între 50 mii și 227 mii lei.
• 100 mii persoane (1,63%) = 40% din totalul economisirilor populației, cu depozit mediu de 570 mii lei.
• cca 10 mii persoane (0,13%) = 14,4% din economii, cu depozit mediu de 2,44 milioane lei per deponent (Vol. III, pp. 924-925).

În tot acest tablou noir, nu este de mirare că aproape o pătrime (24%) din populația României trăiește într-o stare de sărăcie severă, un nivel triplu față de media europeană care este de 8% (Vol. III, p. 959). Se pot contabiliza la infinit aceste duble decalaje de dezvoltare, pe de o parte dintre țările dezvoltate UE și România, inclusiv fostele țări comuniste din Europa Centrală și de Est, pe de altă parte, dintre regiunile interioare – periferiile interne. A le enumera pe toate este imposibil. Vom trece acum la recomandările pe care le face FG, pentru ca mai apoi să punem pe hârtie și anumite neclarități desprinse din studiul analizat.

Recomandări/policies pe care le face FG sunt normale, de bun simț, de îmblânzire a capitalismului pentru o mai bună echitate economică. Patru asemenea măsuri sunt de menționat:

• colectarea mai bună a taxelor pentru că aportul acestora din PIB a scăzut fiind de 26% în 2016 și 24,7% în 2017. În țările UE media veniturilor fiscale a fost în 2016 de 41,3% din PIB. În acest sens este logic că funcționarea ANAF trebuie să fie mai eficientă, informatizarea instituției, investiții în echipamente pentru stocarea și prelucrarea datelor la nivelul ANAF etc. (Vol. III, p. 925).
• un proces de re-industrializarea a țării, Fondul Suveran de Investiții fiind mecanismul prin care se poate face aceste investiții. Din moment ce capitalismul/capitalul este vagabond (vezi Constantin Stere, Manuela Boatcă sau Cindi Katz & co.), el are ca fișă a postului realizarea profitului, nu dezvoltarea echilibrată a unor țări și spații, statele au rolul de a suplini ceea ce capitalul nu face. Iată de unde vin ideile social-democraților de creare și folosire a acestui fond suveran de investiții. Întrebarea care se pune este dacă partidele noastre, statul nostru, unul slab, penibil și coruptibil-corupt, pot susține acest efort economic de re-industrializare locală. Am îndoieli serioase că aceste planuri pe hârtie pot deveni în viitorul apropiat (sau îndepărtat) realitate. Legat de investițiile străine, se cade să amintim de lipsa infrastructurii. Zonele rămase în urmă, înapoiate economic și social, sunt așa și pentru că sunt izolate de restul țării, infrastructura rutieră și feroviară fiind, în multe cazuri, la pământ.
• impozit progresiv, inclusiv pentru proprietăți și moșteniri. Este un normă unanim acceptată în statele dezvoltate, din cele 19 țări ale zonei euro, doar Estonia și Lituania folosesc sistemul cotei unice (Vol. III, p. 927). De altfel, conform unui sondaj recent realizat de Ipsos Global Advisor, 2018, indică faptul că 78% dintre cetățenii chestionați sunt de acord că bogații trebuie să fie taxați mai mult, scorul României fiind peste media mondială – 81% (Figura 3).

Figura 3. Opinia cetățenilor privind taxarea bogăției – puternic de acord/de acord

• creșterea remunerării muncii, menținerea unui echilibru între eficacitate și echitate în stare să asigure coeziunea și stabilitatea socială.

Naivități și inconsecvențe:

• FG crede că există un capitalism (clasic?) bun, ce crește organic pe baza acumulării de capital, având ca fundament munca și economisirea. Oare FG nu are idee de acumularea primitivă de capital, de capitalismul sălbatic din secolul al XIX-lea american? Îmi este greu să cred că economistul de la Banca Națională nu a auzit de Situația clasei muncitoare din Anglia (Friedrich Engels), nu a citit Dickens sau nu a văzut filmele de început ale lui Chaplin. Nu există un capitalism bun și capitalism rău, există un singur capitalism, unul ce urmărește profitul. Și o face metodic și susținut, mijloacele la care apelează fiind diferite. Totul depinde de contextele locale și istorice.
• FG, citându-l pe Larosière, fost director general al FMI, crede că Vaticanul, cu Papa Ioan Paul al II-lea cu tot (dar fără diviziile militare), a avut un rol decisiv la căderea imperiului sovietic. Rol decisiv? Sfântă naivitate!
• volumul este prea adesea prolix, metodologia de lucru nefiind clar precizată. Parcă suntem într-o cămară cu de toate, fiecare putându-și lua ce vrea de acolo. În plus, capitolul de concluzii (la care se adaugă și rezumatele de la fiecare capitol în parte) este supradimensionat, de peste 110 pagini. Pentru un amator de date economice, aceste concluzii de final sunt suficiente pentru a-și forma o imagine destul de clară a întregii lucrări. Sunt și multe repetiții, pasaje recopiate în alte părți etc. Spre exemplu, în volumul III, la pagina 864 este o notă de subsol referitoare la capcana venitului mediu, notă de subsol care se repetă absolut identic la pagina 962. Pentru un volum publicat la Editura Academiei se impunea o redactare mai bună, la pachet cu o sintetizare și rigurozitate mai apăsate. Și cred că o construcție mai suplă, cu mai puține pagini, poate chiar la jumătate, ar fi fost suficientă pentru scopul acestei lucrări.
• deși volumul ne spune foarte clar că este și un eșec postcomunist al clasei politice, cred că se impunea o subliniere mai viguroasă a acestor aspecte ce țin de politicile publice domestice. Senzația generală este aceea că doar capitalul privat este responsabil de aceste evoluții economice deloc încurajatoare, clasa politică fiind lăsată în off. Mai mult, de guvernele social-democrate, privatizările și politicile aplicate sub conducerea lor se vorbește puțin spre deloc. Și aici există un bias evident.
• nu se vorbește și de distribuția veniturilor în sectorul bugetar, diferențele salariale la fondul de pensii sau la salariile celor angajați la stat fiind și aici demoralizant de inechitabile. FG nu are nimic de spus în acest punct nevralgic al distribuției veniturilor din sectorul bugetar.

Per ansamblu însă, este volum ce înglobează o muncă uriașă, un volum necesar, unul ce deschide posibilitatea unor noi cercetări și analize. Într-un spațiu românesc unde se publică prea puține cărți valoroase și unde se citește puțin, o asemenea lucrare este o oază în deșert și de aceea merită atenția noastră.

 

---

i Sunt citați Campbell și Hall (The World of State, London: Bloomsbury Academic, 2015): ’…succesul țărilor care se ridică nu este rezultatul acțiunii unor piețe dezlănțuite, ci, mai degrabă, al intervenției statului în activitatea piețelor, intervenție realizată cu mijloace diverse și cu efecte pozitive…’.