Dincolo de muncă și de dialectică? O metaforă biblică pentru contingența emancipării

Recenzia cărţii ”Munca lui Iov. Faimosul text biblic ca parabolă a muncii umane” de Antonio Negri

(foto: Editura Tact)

Antonio Negri, Munca lui Iov. Faimosul text biblic ca parabolă a muncii umane, traducere de Alex Cistelecan, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012

 

Scris pe când autorul se afla în închisoare, la începutul anilor 1980, din motive neverosimile, dar într-un context politic totuși tensionat și impredictibil, acest scurt text reia, într-o formă inedită, cel puțin două mari teme preferate de Antonio Negri: critica muncii moderne și critica dialecticii, ambele mustind de un optimism istoric pe care acesta îl consideră naiv și nejustificat.

La fel cum Iov a fost pedepsit de Dumnezeu în mod nejustificat, pierzându-și avutul și întreaga viață îmbelșugată de până atunci, pe care o dobândise prin muncă grea și onestă, la fel, susține Negri, munca modernă distruge valoare în loc să o producă. E una dintre contradicțiile antagonice ale capitalului, observată de Marx, aceea că augmentarea productivității diminuează valoarea, care se încăpățânează însă să rămână principalul criteriu al muncii, în ciuda, sau tocmai datorită crizelor recurente ale economiei politice moderne.

De asemenea, pedepsirea arbitrară a lui Iov demonstrează absența dialecticii: Dumnezeu nu devine om, nici omul Dumnezeu. Dumnezeu e crud, impredictibil, indiferent la încercările omenești de a îl sensibiliza. Nu există decât teză și antiteză, ultima încercând să o înlocuiască pe prima. Sinteza este doar o proiecție intelectuală iluzorie, incapabilă să facă față asprimilor realității. Scrie Negri: „Problema răului, împins până în miezul ființei, identificat cu mișcarea cosmică, suprimă orice raport. Dumnezeu nu mai are sens. Răul e cu adevărat absolut și insuportabil. Dacă reușim să râdem pe seama lui, dacă suntem cuprinși de această cutremurare sarcastică a ființei și, prin intermediul ei, suntem conduși la reflecție, adevăratul rezultat al operației este că recunoaștem în singurătatea noastră universală baza exclusivă a oricărei valorizări. În infernul producției, solitudinea noastră este cea a creatorilor, nu aceea a creaturilor. Tensiunea valorizării s-a desfășurat complet de-a lungul unei curba care, prin intermediul durerii, exclude confruntarea dialectică. Dacă va fi posibil să construim, va fi posibil doar de la această solitudine. Înrădăcinată în ființă, valorizarea se redescoperă drept creativitate, ca tensiune creativă. E singura cale pe care putem merge, singura iluzie metafizică. Cartea lui Iov este un existențialism sarcastic ce neagă orice dialectică prin intermediul experienței durerii și care cunoaște ființa numai în calitate de creație. După Auschwitz și Hiroshima nu mai există Dumnezeu – dar rămâne întreagă, tot mai urgentă, necesitatea omenească de a crea. De a dezvolta potența recunoscând (și dominând) conținutul pasiv ireductibil pe care ea îl conține, durerea a cărei fiică este potența” (p. 82; subl. în orig.).

Ideea durerii indusă de o putere arbitrară și care nu are vreo finalitate dialectică, dar se poate constitui într-o politică emancipatorie la un moment dat, așa cum Iov și-a recâștigat în cele din urmă bunurile materiale și statutul social – este impregnată substanțial de dialectică, și este detaliată suplimentar la finalul cărții (pp. 118-119). Cum să se poată constitui neajunsul prezent în scânteia revoluționară de mâine fără dialectică? Dimpotrivă, aceasta este una dintre ideile centrale ale dialecticii moderne, oricât de spontană și de indeterminată încearcă să ne-o prezinte Negri.

Nici filosofia muncii din acest volum nu prea stă în picioare. Într-adevăr, munca în capitalism este secătuită de valoare și de măsură, cum spune Negri, dar de aici la a renunța integral la valoarea-muncă așa cum a fost ea teoretizată de Marx, chiar dacă și el a preluat-o critic la rândul său de la economiști liberali ca Adam Smith sau David Ricardo – e o cale lungă și cam riscantă. Hegelian vorbind, munca înseamnă recunoaștere, iar recunoașterea este un proces dialectic peremptoriu, care depășește și în același timp continuă diferitele contexte istorice, mediindu-le în funcție de diversele circumstanțe în care se (re)produce. „Sustrasă raționalității măsurii, munca devine un rău. Rău, și nu doar iraționalitate, rău practic și nu doar lipsă de sens rațional. Cu atât mai mult cu cât munca nu mai e doar o activitate printre alte activități pe care omul le realizează într-o societate care-i rezervă și alte dimensiuni vitale – ci este viața însăși; nici societatea nu poate fi altfel definită decât ca o sinergie productivă generală, care adună pe o tangentă de valoare toate timpurile singulare care parcurg cercul vieții. Singura figură în care această circulație nebună se încheagă, ca într-o culme a absurdului și a vidului, este aceea a banului – măsurii valorii i s-a substituit numerarul, regula indiferentului nemăsurat. Unde să mai fixezi nu măsura, ci o măsură, o definiție a muncii? În ban, același raport de forță care ar putea părea brutal, grosolan, dar totuși element efectiv de identificare a exploatării, dispare în mistificare. Nu cine e exploatat, ci acela care nu face bani; nu cine e subordonat, ci acela care nu muncește; nu muncitorul, ci marginalizatul – astfel pare să fi devenit și astfel, cel puțin în parte, este redefinită panoplia excluziunii. Excluderea este răul. Un puț fără fund în care suntem absorbiți – o dimensiune indefinibilă. Toate raporturile sociale reflectă acest rău originar” (p. 31; subl. în orig.).

Importanța și percutanța teoretică a acestui mic volum se păstrează, dincolo de nuanțele teoretice discutabile. Metaforele biblice pot și trebuie să fie utilizate subversiv, nu numai în sensuri convenționale, statice, așa cum se procedează de obicei. Stau mărturie în acest sens intervenții consistente ale unui Alain Badiou, Jacob Taubes, Giorgio Agamben, Michael Walzer sau Karl Löwith, printre alții1. În ciuda unor mici scăderi datorate unui militantism obtuz și producător, în general, de fragmentare, același lucru se poate spune și despre cartea lui Negri

 


1 Vezi Emanuel Copilaș, (O)poziții. Lecturi politice în vremuri depolitizate, Editura Alexandria, Suceava, 2017, pp. 21-85.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat