Atacurile brutale asupra romilor şi excesele antisemite în ultimile luni, i-au provocat chiar şi pe flagmanii ortodoxiei euroatlantice, precum Consiliul Atlantic şi Freedom House, să observe că Ucraina are o problemă cu ”extremiştii de dreaptă”
Acum câţiva ani, Ucraina a reuşit pentru o scurtă perioadă să înlocuiască Orientul Mijlociu ca focus în luptele geopolitice ascuţite. La fel ca şi în Orientul Mijlociu, asta i-a adus război, distrugere, zeci de mii de morţi şi mutilaţi, milioane alungaţi de la casele lor, şi nu în ultimul rând – o ascensiune a extremiştilor.
La fel ca şi Orientul Mijlociu, America Latină şi alte regiuni, care au avut nefericirea să devină un teritoriu unde ”cei mari” îşi măsoară puterile, aceşti extremişti sunt folosiţi, atât pentru a servi interesele globale implicate, cât şi cele ale diferitelor interese locale. Şi exact ca în locurile, precum Siria şi Yemen, cei care duc ”un război împotriva terorului” şi a extremiştilor islamici, devin uniţi cu aceiaşi jihadişti din cauza intereselor specifice, aşa şi în Ucraina indignaţii de renaşterea extremismului de dreaptă în Europa, s-au ridicat cu întreaga sa autoritate în apărarea bandele înarmate ale unor neonazişti asumaţi.
Grupările ucrainene de extremă dreaptă, care se consideră urmaşii colaboraţioniştilor pronazişti din Al Doilea Război Mondial, au avut un rol important în protestele din Maidan, care în ultima instanţă au degenerat în ciocniri sângeroase, şi de fapt, într-o lovitură de stat. După aceea, aceste grupări şi reprezentanţii lor, au intrat direct în putere, în structurile de forţă, şi au devenit baza aşa-numitelor ”batalioane de voluntari”. Aceste nouformate grupări au luptat şi în Donbas, nimiceau orice rezistenţa împotriva noului regim în toată ţara şi se răfuiau cu oricine care era considerat un oponent – uneori stâlcindu-l în bătaie, alteori turnând pe el vopsea verde şi aruncându-l în tomberon, iar altă dată împuşcându-l pe stradă.
Unele ”batalioane” s-au transformat în armate private ale oligarhilor, care le finanţau, altele au devenit proprietari feodali ale unor părţi din ţara scufundată în haos, altele s-au apucat cu pumnii să-şi croiescă drum în viaţa politică, iar rezultatul cel mai des întânit era un fel de amestec între aceste variante.
Deşi nimic din esenţa şi activitatea acestei bacchanalii de extremă dreaptă nu era ascuns, paradigma antirusă a poziţiilor politice şi mediatice occidentale cerea că realităţile de pe teren din Ucraina să fie ignorate, justificate sau pur şi simplu negate ca ”propaganda rusă”. Propaganda rusă folosea, desigur, ascensiunea evidentă a neonazismului din Ucraina pentru scopurile sale de politica externă şi internă. Dar, cel puţin în privinţa asta, rar trebuia să exagereze – problema este atât de evidentă, că trebuie să faci eforturi speciale ca să nu o observi.
În măsura în care Ucraina treptat a ajuns la o prioritate mai redusă în relaţiile internaţionale, dramele care decurgeau acolo au rămas pe plan secund, sau au dispărut complet din discuţiile politice şi mediatice. Lupta pentru putere între Poroşenco, Saakaşvili şi alţii jucători locali, dramele în jurul ”eroinei”, transformată în ”trădătoare” Savcenco, uciderile imaginare sau reale ale unor jurnalişti, corupţia răspândită, bandele naziste dezlanţuite pe stradă, ”mini-maidanele” permanente din Kiev, şi luptele neîncetate din Donbas, s-au transformat într-o povară pentru garanţii occidentali ai ”Revoluţiei demnităţii”. Ei, la fel ca şi celălalt participant în evenimente – Rusia, s-au refocusat pe fronturile mai actuale, sau pe propriile probleme economice şi de politică internă.
Deşi, schimbul de focuri de pe fronturile din Ucraina de Est încă mai are loc zilnic, intrarea războiului în faza tranşeelor a dat posibilitate veteranilor din ”operaţiunea antiteroristă” să se focuseze pe poziţionarea economică şi politică în viaţa civilă. Pe fundalul oficializării extremisumului din ultimii patru ani, un număr mare de tineri, care au pierdut ”călirea” frontului din 2014, au intrat într-o vârsta suficient de mătură (înţelege de bătăuşi). În căutarea de realizare, ei întră în organizaţiile, în continuă înmulţire, de extremă dreaptă, precum Echipele Naţionale, care descind din ”tradiţia” batalionului Azov, prin care anul acesta grupările de stradă ale extremei drepte au fost instituţionalizate.
Liniştirea relativă de pe fronturi a făcut mai vizibile marşurile, atacurile şi pogromurile, cu care aceste organizaţii amintesc din ce în ce mai curajos despre existenţa sa, şi subminiază orice normalizare, pe care marea majoritate a societăţii ucrainene, fără îndoială, o doreşte. Probabil cea mai brutală demonstraţie a extremismului nepedepsit, anul acesta au fost atacurile asupra taberelor romilor în diferite părţi din Ucraina, unele dintre ele soldându-se cu cadavre.
Să observi ceea ce este evident
Aceste atacuri, care sunt numai o parte din atacurile în creştere asupra unor ţinte ”obişnuite” ale extremismului de dreaptă (minorităţi etnice şi religioase, oameni cu orientare sexuală diferită şi cu vederi politice diferite, sau pur şi simplu oameni care sunt prea slabi pentru a se putea apăra), au provocat indignarea organizaţiilor internaţionale umanitare şi de apărare a drepturilor omului.
Apar reacţii şi din partea unor organizaţii politice, care nu erau prea îngrijorate de ascenciunea extremiştilor de dreaptă în ultimii ani, când ei faceau lucruri nu mai puţin îngrozitoare (arderea de vii a zeci de oameni în Odesa în luna mai 2014, este numai unul dintre multele exemple).
Deşi aceste lucruri să nu fi fost prea ascunse şi dacă omul doreşte s-ar putea informa despe ele din surse ucrainene şi occidentale, prioritatea aboslută era lupta împotriva ”propagandei ruse”, care necesita ignorarea, justificarea şi negarea sus menţionate. Însă, în ultima perioadă, chiar unii dintre flagmanii ortodoxiei atlantice, precum Consiliul Atlantic (The Atlantic Council) şi Freedom House, au descoperit apa caldă şi au ieşit cu concluzii şi epitete, ale căror folosire până nu de mult te transforma în mod automat în ”diseminator al propagandei ruse”.
Titlul unui articol, care a aprăut pe site-ul Consiliului Atlantic în iunie, arată cât de dificil este să spui ceea ce este evident, dacă este în contradicţie cu paradigma propagandistă, creată de tine însuşi: ”Ucraina are o adevărată problemă cu violenţa extremei drepte (şi nu, acest titlu ne este formulat de RT)”. Explicaţiile către cititorii potenţial scandalizaţi continuă în textul: ”Sună că ceva de genul propagandei kremline, dar nu este aşa ceva”, afirmă autorul, Josh Cohen, fost funcţionar înalt din USAID, care a gestionat proiecte pentru reforme economice în ţări din fosta Uniune Sovietică. Textul lui pe site-ul Uniunii Atlantice este o versiune largită a comentariilor lui, publicate mai devreme anul acesta în medii precum Reuters.
Articolul conţine o scurtă (şi incompletă) listă cu ”ispravele” extremiştilor ucraineni de dreaptă şi reacţia puterii (sau mai repede lipsa acesteia): ”De la începutul anului 2018, C14 şi alte grupări de extremă dreaptă, precum cele legate de ”Azov”- ”Echipele Naţionale”, ”Sectorul de Dreaptă”, ”Karapatska Sici” şi altele, au atacat grupuri de romi de câteva ori. Au atacat şi demonstraţii antifasciste, şedinţe ale unor consilii municipale, evenimente, organizate de Amnesty International, expoziţii, LGBT evenimente şi ecoactivişti. Pe 8 martie, grupuri agresive au atacat marşurile pentru Ziua Internaţională a Femeilor din întreagă Ucraina. Numai în câteva dintre cazuri, poliţia a intervenit pentru a preveni aceste atacuri, iar în unele cazuri chiar i-a arestat pe demonstranţii paşnici, în loc să-i aresteze pe faptuitori adevăraţi ale atacurilor.”
Violent hate attacks by radical groups in Ukraine on the rise. Ukrainian government needs to condemn, stop, prevent. New @hrw video,statement .https://t.co/ZXmQqssSQ6 pic.twitter.com/zQno5redln
— Rachel Denber (@Rachel_Denber) June 14, 2018
Atacurile violente, provocate de ură, ale grupărilor radicale din Ucraina sunt în creştere. Guvernul ucrainean trebuie să le condamne, să le oprească şi să le prevină. Noua video, comunicat de Human Rights Watch
”Organizaţiile internaţionale pentru drepturile omului au dat alarmă”, continuă articolul. ”După atacurile din 8 martie, Amnesty International a avertizat că, ”Ucraina cade în hoasul violenţei necontrolate, care este înfaptuită de grupări radicale în condiţiile unor lipse de pedepse. Practic, nimeni din ţară nu se mai simte sigur în aceste condiţii”. Amnesty International, Human Rights Watch, Freedom House, şi Front Line Defenders, au ieşit cu o scrisoare comună, în care au avertizat că grupărilor radicale, care acţionează ”sub masca patriotismului” şi ”a valorilor tradiţionale” li se permite să acţioneze ”în atmosfera unei aproape depline lipse de pedeapsă, care poate numai să încurajeze aceste grupări să comită noi atacuri.”
În interesul adevărului, trebuie să spunem că, organizaţiile pentru drepturile omului, întotdeauna ”au dat alarmă”. De exemplu, Amnesty a apelat că Kievul să oprească crimele militare ale miliţiilor voluntare proucrainene, şi să cerceteze cazurile de moarte dubioasă ale unor jurnalişti şi opoziţionari, iar, împreună cu Human Rights Watch, Amnesty au protestat împotriva torturării deţinuţilor în penitenciarele secrete ale serviciilor de securitate. Aceste lucruri însă, treceau între altele în fluxul de ştiri, fără a provoca vreo schimbare a atutudinii către criza ucraineană la nivel politic sau de redacţie.
Articolul mai citează unele dezvăluiri ale radioului ucrainean ”Gromadskoe” (care de asemenea are o listă lungă cu parteneri ”corecţi”) că, Ministerul Tinereului şi a Sportului din Kiev finanţează gruparea neonazistă C-14, ca să promoveze ”un proiect educaţional naţional-patriotic” în ţară.
”Pe 8 iunie ministerul a anunţat că va finanţa C14 cu puţin sub 17 000 de dolari pentru o tabără pentru copii. A mai finanţat ”Asambleea Educaţională” şi alte organizaţii, care au legătură cu extrema dreaptă. Dezvăluirea reprezintă un exemplu periculos despre faptul cum serviciile de informaţie acceptă şi chiar încurajează fărădelegea a grupărilor de extremă dreaptă, care sunt tentate să folosească violenţa împotriva celor care nu sunt pe placul lor”, scrie în articolul Consiliului Atlantic.
La finanţarea ”problematică” a ministerului educaţiei, trebuie adăugat că C14 au semnat recent un acord cu municipalitatea din Kiev, care permite grupării să creeze ”o gardă municipală”, care să patruleze pe străzi. ”În Kiev deja au fost înregistrate 3 astfel de miliţii, în alte oraşe din ţară acţionează încă 21 de astfel de miliţii. În afară de astă, liderul perciulos al C-14, Evgenii Karas, chiar s-a lăudat deschis că colaborează cu serviciile de informaţie ale Ucrainei (SBU)”.
Aceste lucruri nu reprezintă ceva deosebit de nou. Încă anul trecut portalul Strana.ua a publicat o investigare detaliată despre modul în care ministerul tineretului şi municipalitatea din Kiev, finanţează organizaţiile respective, legate de C-14. Au fost omise şi multe dintre ”isprăvile” organizaţiei – inclusiv faptul că membrii ei sunt daţi în judecată pentru uciderea jurnalistului Oles Buzina.
Josh Cohen subliniază şi problema cu integrarea extremiştilor de dreaptă în serviciile de siguranţă, precum neonazistul din Belarus, Serghei Korotkici, care este responsabil pentru securitatea în oraşele de importanţă strategică, după ce preşedintele Poroşenco solemn i-a acordat cetăţenie în 2015. Asta nu este vreun precedent – în 2016 conducerea Poliţiei Naţionale a fost dată în mâinile unui veteran din ”Azov”.
Aproape paralel cu articolul pe site-ul Consiliului Atlantic, Freedom House – ”o organizaţie neguvernamentală, finanţată de guvernul american” a ieşit cu raportul intitulat ”Extremismul de extremă dreaptă este periculos pentru democraţia ucraineană”. Raportul, întocmit de ”expertul în grupări de extremă dreaptă din Ucraina şi Rusia”, Veaceslav Lihacev, repetă într-o variantă largită tezele lui Josh Cohen, adică constată ceea ce este evident.
Lihacev împarte forţele de extremă dreaptă din Ucraina în două tabere – cele care ”exprimă idei extremiste, dar acţionează în cadrul democratic” şi grupări extremiste, care ”folosesc violenţa pentru a influenţa societatea”. Raportul lui Freedom House categorizează în prima grupare Partidul ”Libertate” (condus de Oleg Teagniboc, care la ulitimele alegeri a câştigat 4,71% din voturi, şi are şase deputaţi); ”Corpul Naţional” (o derivată a batalionului ”Azov”, al cărui conducător, Andrei Bileţkii, a intrat în parlament ca candidat majoritar) şi ”Sectorul de Dreaptă”, al cărui aripă politică a obţinut 1,8% la ultimele alegeri, iar fostul ei lider, Dmitro Iaroş, este de asemenea deputat majoritar.
Raportul marchează că ”aceste partide poartă negocieri pentru participarea în comun la alegerile următoare. Ele au reprezentare în aproape toate regiunile ţării, dispun de organizaţii de tineret, sportive şi paramilitare, precum şi de mişcări culturale, legate de structurile de partid”. ”Uneori”, continuă raportul, ”aceste organizaţii şi mişcări atrag membri, care sunt mai radicali decât activiştii de mainstream din partid şi se focusează pe folosirea puterii.”
Nu devine clar cum vreun membru nou atras, poate fi ”mai radical” în comparaţie cu partidele, care provin din organizaţii paramilitare, care la rândul său s-au dezvoltat pe baza unor grupări de extremă dreaptă (cum este cazul cu ”Corpul Naţional” şi ”Sectorul de Dreaptă”) sau un partid, care şi-a început existenţa ca ”Partidul Social-Naţional al Ucrainei” şi care a fost categorizată de Parlamentul European ca o organizaţie ”rasistă, antisemită şi xenofobă” (cum este cazul cu ”Libertate”).
Totuşi, Lihacev, consideră că e necesar aceste organizaţii să se diferenţieze de ”numărul semnificativ de grupări extremiste”, care ”încearcă să-şi împună agresiv ordinea de zi asupra societăţii ucrainene, inclusiv folosind forţă împotriva oamenilor cu vederi culturale opuse” precum ”stângiştii, feminiştii, liberalii, LGBT activiştii, aparătorii drepturilor omului, minorităţile etnice şi reliogioase”. Freedom House crede că grupările, care ”nu vor să participe la alegeri, dar rămân vizibile în sfera socială din cauza propagandei sale agresive şi activităţilor ilegale” sunt: ”Mâna voluntarilor OUN”, ”Fraternitate”, C14, ”Karpatska Sici”, ”Asambleea Social-Naţională”, UNA-UNSO, ”Tradiţie şi ordine”, ”Revanşă”, ”Forţe revoluţionare de dreaptă” şi altele.
În ciuda diferenţierii, făcute de Lihacev mai multe dintre aceste grupări au o geneză comună cu ”Liberate”, ”Sectorul de Dreaptă” şi ”Corpul Naţional”. Reprezentanţii şi unora, şi ai celorlalţi, participă la ”acţiunile ilegale”, şi după cum se vede cu exemplul lui C14, organizaţiile din categoria a doua, de asemenea reuşesc să se integreze în structurile de stat.
Politica de stradă
Atât Lihacev, cât şi Cohen, subliniază că extrema dreaptă nu are o şansă reală la alegerile parlamentare şi prezidenţiale, din anul viitor. Freedom House chiar şi-a exprimat convingerea că ”deşi câteva dintre aceste grupări au o experienţă de luptă reală, structuri paramilitare şi chiar acces la arme, ele nu sunt gată, sau în stare, să provoace statul”.
Cohen spune că ”ucranenii nu arată dorinţa de a fi conduşi de partidele de extremă dreptă, precum ”Libertate”, dar problema nu stă în capacitatea electorală a extremiştilor, ci în ”lipsa de voinţă sau de capacitate a statului să se opună grupărilor agresive”. El continuă cu explicaţii patetice cum ”ideologia antidemocratică a acestor grupări este opusă valorilor Euromaidanului”. În opinia lui Cohen, respectul către aceste valori cere ca Kievul ”să-i apere pe toţi cetăţenii, indiferent de apartenenţa lor etnică, sexualitate, sau, de vederile lor politice”.
Fără îndoială, mulţi dintre oamenii care au ieşit pe străzile Kievului la sfârşiştul anului 2013, au avut idealuri sincere şi democratice, cum se întâmplă cu toate protestele masive. Dar, încă atunci era evident că, exact grupările de extremă dreptă au un rol decisiv pentru ceea ce se întâmpla în Maidan, şi în special, pentru desfăşurarea evenimentelor după ”victorie”. Ei nu numai au participat la evenimentele sângeroase de la începutul lui 2014, ci reprezentanţii lor ”au garantat” cu bătele în mână votul corect din Rada, care a legitimat schimbarea forţată a puterii şi formarea unui guvern, în care ”Libertatea” a avut patru miniştri. Ei făceau curăţenia sângeroasă în toata ţară, în primele luni după ”revoluţie”, şi au fost primii pe fronturile încă în formare din Donbas. Conducatorii organizaţiei ”maidane” până în ziua de astăzi deţin poziţii înalte de conducere, şi îi folosesc pe extremiştii de dreaptă, integraţi în structurile politice şi militare, pentru scopurile sale politice.
După ”revoluţie”, şi nu fără ajutorul pumnilor lor, a fost creat un sistem de guvernare feodal-oligarhic, în care oligrahi precum, Igor Kolomoiski, şi Petro Poroşenco, dispuneau deja nu numai de active economice şi mediatice, ci şi de poziţii de stat, iar în unele cazuri chiar şi de armate private. Faptul că mulţi dintre tartorii acestor grupări au fost aleşi majoritar ca deputaţi, vorbeşte mult despre felul în care se faceau alegerile în regiunile controlate de aceste miliţii paramilitare.
Negarea ”valorilor Euromaidanului” a fost întemeiată în modul în care el ”a câştigat” şi s-a împus. Situaţia actuală din Ucraina nu este o deviere de la revoluţie, ci dezvoltarea ei logică. Să nu vorbim că deşi recentele acţiuni ale extremiştilor ucraineni de dreaptă, sunt şocante, ele practic sunt ”mai moderate” decât au fost în 2014, când aceste grupări se ocupau, tot atât de nepedepsit cu ucideri în masă şi teror.
Probabil cea mai evidentă exprimare a acestor procese este că, în ciuda prezenţei parlamentare slabe a extremiştilor de dreaptă, ideologia lor focusată asupra eroizării colaboraţioniştilor ucranineni pronazişti din Al Doilea Război Mondial, este acceptată şi aplicată oficial de către stat. Începând cu numirea unor străzi şi bulevarde pe numele celor vinovaţi pentru uciderile în masă din Volin şi Babii Iar, trecând prin împunerea loznicilor colaboraţioniste de atunci ca saluturi oficiale în armată, şi ajungând la politica ”ucrainizării” minorităţilor etnice şi lingvistice, ordinea de zi a extremiştilor ucrăineni de dreaptă, de fapt se aplică de către conducatorii ţării.
Sponsorii externi ai ”revoluţiei” îşi închideau ochii pentru aceste tendinţe în primii ani, fiindcă atunci asta servea interesele lor geopolitice prost înţelese. Acum, însă, ei insistă că autorităţile ucrainene să cureţe aceste elemente neplăcute de pe imaginea statului, axact aşa cum regulat povăţuiesc Kievul despre nevoia de luptă împotriva corupţiei endemice.
Reabilitatea colaborătorilor ucraineni ai celui de Al treilea Reich, şi acţiunile antisemite din ce în ce mai dese (precum atacul asupra unei lecţii despre Holocaust-ului în oraşul Lvov şi profanarea cimitirelor evreieşti), de asemenea provoacă reacţii mai ascuţite. Anul acesta, Muzeul memorial al Holocaust-ului din SUA a publicat un comunicat, care critică dur violenţele asupra minorităţilor şi proslăvirea naţionaliştilor ucrăineni, care au colaborat cu naziştii. În total 57 de congresmeni din SUA au semnat o scrisoare deschisă în care condamnă promulgarea în Ucraina a unor legi, ”care proslăvesc colaboraţioniştii nazişti”. Iniţiatorul scrisorii, Ro Khanna, a încercat să oprească ajutorul militar american pentru batalionul neonazist ucrăinean ”Azov”
Recomandările lui Josh Cohen că, ”instituţiile de stat la toate nivelurile trebuie să oprească colaborarea cu grupările de extremă dreaptă” sau cele ale lui Freedom House că, ”statul trebuie într-adevăr să garanteze libertatea de adunare şi efectiv să împiedice încercările grupărilor de extremă dreaptă să înterupă evenimentele publice” şi ”să investigeze şi să pedepsească cei care încalcă legea” probabil nu diferă de recomandările pe care conducatorii din Kiev le aud de la patronii lor europeni şi americani. Şi exact cum iau nişte măsuri demonstrative pentru lupta împotriva corupţiei, aşa şi după seria de excese neonaziste din vară, autorităţile ucrainene au făcut câteva acţiuni pentru ”dezarmarea” luptătorilor din Sectorul de Dreaptă şi a altor grupări asemânătoare. Şi, exact la fel, ca lupta împotriva corupţiei, aceste măsuri sunt în mare parte simbolice şi nu duc la o schimbare semnificativă.
Prominent DC Rabbi Rabbi Shmuel Herzfeld on his trip to #Ukraine: „The Ukrainians themselves will surely not guard the memory of the murdered Jews, as the country is unwilling to deal with its own dark history of collaboration with the Nazis.” https://t.co/fuVlZTf0HC
— Defending History (@DefendingHistor) September 17, 2018
Eminentul Ravin lui DC Washington, Shmuel Herzfel, în timpul călătoriei lui în #Ucraina: ”Ucrainenii înşişi cu siguranţa n-ar pazi memoria evreilor ucişi, în timp ce ţara nu doreşte să-şi asume istoria întunecată de colaborare cu naziştii.”
Josh Cohen subliniază că, desfâşurarea a trei gay parade consecutive din Kiev fără incidente, înseamnă că ”dacă doreşte, statul într-adevăr are capacitatea de a opri vandalismul extremei drepte” şi că în aceste cazuri autorităţile arată astfel de dorinţă, pentru că înţeleg bine vizibilitatea internaţională a evenimentului.” Testul adevărat însă vine, când luminile strălucitoare dispar”, a adăugat el.
Dacă statul ucrainean are capacitatea de a curăţa extremeştii de dreaptă şi organizaţiile lor paramilitare, este o întrebare discutabilă, dar într-adevăr este de o prioritate redusă în comparaţie cu întrebarea dacă doreşte asta. Indiferent câte dureri de cap provoacă aceste grupări, ele continuă să fie foarte utile – pentru presiune de stradă şi provocări, pentru rezolvarea ”neoficială” a socotelilor cu unele organizaţii şi persoane, pentru teroare asupra activiştilor şi opoziţionarilor, şamd.
Alegerile care urmează în primavară, nu promit deloc o victorie uşoară pentru Poroşenco, şi pot marca întoarcerea triumfală a unor protagonişti precum Iulia Timoşenco şi aventurierul politic, Mihail Saakaşvili, ceea ce poate duce la o nouă înfierbântare a luptelor interne pentru putere. În situaţia prealegerială orice fel de activităţi agresive împotriva grupărilor de dreaptă aduc un risc în plus, şi nimeni n-ar fi dorit să se lipsească de o uneltă atât de folositoare.
Afacerea este afacere
În afară de asta, Porşenco şi anturajul lui, nu prea au motive să considere că de la ei se cere ceva mai mult decât să mai ascundă cele mai urâte feţe ale corupţiei şi a extremismului de dreaptă în faţa lumii. În toate cazurile ei vor putea să se bazeze pe susţinerea geopolitică a Vestului, iar dacă fraţii mai mari ar vrea să-i înlocuiască cu alţii, e greu de crezut că tocmai dezlănţuirea neofasciştilor va fi factorul decisiv pentru asta.
Indignarea zgomotoasă a organizaţiilor americane neguvernamentale de apărare a drepturilor omului cu privire la excesele neonaziste de pildă, în nici un caz nu l-a împiedicat pe Andrei Parubii – cofondatorul a cel puţin două dintre formaţiunile sus menţionate, şi în prezent preşedintele Radei, să fie invitat să citească lecţii în faţa Congresului.
Revisionismul istoric, eroizarea colaboraţioniştilor şi împreună cu asta normalizarea antisemismului, nu împiedică relaţiile de afaceri cu Israelul. Anul acesta, medii palestiniene şi israeliene au descoperit că, Tel Avivul livrează Ucrainei arme de tragere, care ajung în mâinile neonaziştilor din batalionul ”Azov”. Chiar dacă Ucraina a devenit deja o ţară în care tiradele antisemite ale unor procurori, primari şi consuli, precum şi ceremoniile care înclud unifmore SS au devenit o parte din peisaj, guvernul de dreaptă al lui Benyamin Netanyahu evident nu vede în asta ceva îngrijorător.
În spiritual afirmaţiei că ”afacerea este afacere” este şi o nouă investigare, publicată recent pe blogul Bellingcat, care arată cum companiile europene asiugurau instruirea extremiştilor de dreaptă din Ucraina. Media menţionată este sponsorizată de Departamentul de Stat al SUA şi de ”Societatea Deschisă”, şi se ocupă cu investigări, bazate pe surse liber accesibile – inclusiv pe cele care au fost folosite pentru a dovedi vina Rusiei pentru doborârea Boeing-ului malaysian deasupra Ucrainei în 2014. Iată de ce, ea nu poate fi suspectată de neortodoxie geopolitcă.
Autorul investigării, Oleksiy Kuzmenko, a stabilit că din 2016, compania European Security Academy (ESA), bazată în UE, care oferă programe avansate de instruire a profesioniştilor din sfera securităţii, a organelor de aplicare a legii şi a forţelor militare, asigura ”instruirea avansată, direcţionată spre aplicarea militară pentru unele elemente din controversatul batalion ucrainean ”Azov”, integrat în Garda Naţională ucraineană din Mariupol”. Între cei care ”au primit o instruire avansată pentru mănuirea armelor de tragere” în centrul de training al ESA din Polonia, au fost veterani şi membri actuali ai lui ”Azov” şi ”activişti din organizaţiile de extremă dreaptă din Ucraina, legaţi de atacurile şi hărţuirea romilor, oamenilor cu orientare sexuală diferită, şi apăratorilor drepturilor omului”
Este remarcabil şi modul în care este descris Arsen Avacov – comandantul taberei Maidanului, şi ministru de interne neschibat din 2014 încoace. După spusele lui Kuzmenco, el este ”patronul politic al lui ”Azov””, care are legături cu ultranaţionalişti ucraineni, precum Andrei Bileţki, de aproape un deceniu. ”În timpul lui Avacov, ”Azov-ul” a fost integrat în Garda Naţională – o manevră, care a fost prezentată ca un fel de dezarmare a batalionului, dar de fapt a dus la creşterea lui explozivă, şi la ramificarea în partidului politic ”Corpul Naţional”, şi la mişcrea de stradă din ce în ce mai curajoasă a ”Echipei Naţionale”. Ştiu din proprie exprienţă că, cel puţin până nu de mult, menţionarea unor astfel de detalii, inevitabil îţi aducea eticheta de ”agent al lui Putin”, dar, se pare că timpurile se schimbă.
Cineva ar putea spune că articole şi rapoarte ca cele de mai sus, sunt dovezi că, organizaţiile care le-au publicat sunt în principiu obiective, indiferent de finanţarea şi ataşamentele lor geopolitice. Chiar dacă lasăm deoparte poziţiile lor pe alte teme, faptul că au fost gată să ignore atâta timp problema evidentă cu extremiştii ucrăineni de dreaptă, arată că principialitatea lor este destul de sporadică şi de dependentă de priorităţile politice curente. Separat de asta, deseori în comentariile pe această temă ca o problema de bază, se arată nu atât transformarea unei întregi ţări europene într-un paradis neonazist, ci faptul că excesele dreptei sunt în folosul propagandei ruse
Această schimbare a atitudinii faţă de problema cu ”extremiştii de dreaptă”, care decurge pe planul al doilea, de asemenea poate fi inversată oricând, dacă nevoia o cere. Cum a fost deja menţionat, informaţia despre toate acestea este complet accesibilă, fără a fi necesar să atingi chiar şi o ”resursă kremlină”. Indiferent de asta, Josh Cohen este nevoit să explice că titlul lui nu este scris de Russia Today, ceea ce arată cât de slabă este legătura între faptele şi narativ-ul dominant.
În această privinţă, neonazişti ucraineni seamănă mult cu jidaiştii activi din Siria. Chiar dacă există mii de articole şi de rapoarte ale unor organizaţii umanitare şi ale think tank-urile occidentale, precum şi video-uri numeroase şi fotografii care arată clar că o mare parte dintre ”rebelii moderaţi” nu diferă cu nimic de Al-Qaeda şi ISIL, în momentul înfierbântării conflictului, acest fapt dispare din materialele mediatice şi din poziţiile politice, iar luptatorii bărboşi ai şeriat-ului devin fete infantile cu conturi bine întreţinute din Twitter. În acelaşi fel, neonaţiştii plini de sânge din Ucraina, pot din nou să devină patrioţi (şi de ce nu ”moderaţi albi supremacişti”), care îşi apără patria neînfricat de atacuri hibride.
O astfel de folosire cinică a fanaticilor şi a extremiştilor pentru a face munca murdară, şi spălarea lor propagandistă nu este ceva nou. Indiferent dacă sunt mujahedini din Afganistan, al-qaed-işti din Yemen, sau criminali fascizoizi din Nicaragua, schema este aceeaşi. Şi, în niciun caz, asta nu este un brevet numai al Statelor Unite şi al aliaţilor lor, chiar dacă ei au asigurat cea mai mare parte din exemple.
Ceea ce le permite conducatorilor să facă de fiecare dată acelaşi truc, este dispoziţia cu care o mare parte din public este gată să intre în corul propagandist. Acest lucru este foarte vizibil în epoca noastră a galeriilor geopolitice în Internet. În special, cu privire la percepţia extremiştilor de dreaptă, asta a dus la o diferenţiere geografică, care trece pe graniţele fostei Uniuni Sovietice.
Pe de o parte, avem oameni care de regulă se determină ca liberali şi democraţi, şi care, pe bună dreptate, sunt îngroziţi de ascensiunea extremei drepte în Europa Centrală şi de Vest, ca şi în SUA. Însă, tocmai ei au asigurat paravanul propagandist pentru valul neofascist din Ucraina, şi abia anul acesta au început să fie surprinşi neplăcut de el. Ei privesc pozitiv marşurile veteranilor din SS în republicile baltice, şi uneori chiar îi aplaudă pe extremiştii de dreaptă în Rusia (pe care o urâsc), dacă aceşti extremişti se exprimă ca opoziţionari.
Pe de altă parte avem oameni, care sunt cutremuraţi de crimnele ”juntei fasciste” din Ucraina, dar simt afecţiune puternică – până la lacrimi – când se uită la excesele extremiştilor de dreaptă din Charlotsville sau Chemnitz, şi sunt ferm convinşi că valul conservativo-xenofobic este singura salvare pentru rasa albă şi pentru valorile europene. Indicarea evidentei lipse de consecvenţă logică la indiferent care dintre cele două grupe poate numai să-ţi aducă acuzaţii că eşti din tabăra adversă.
Din cauza particularităţilor geografice şi istorice ale Bulgariei, aici avem destul de mulţi reprezentaţi ale ambelor tipaje. Sunt oameni, care cu voce tare se declară în apărarea democraţiei liberale de ”complotul fascist” al lui Putin, Orban şi Trump, dar în acelaşi timp jelesc după minunatul lider Ţancov, care aşa de bine a rezolvat problema cu ”terorişti” precum Gheo Milev şi Iosif Herbst (în anii 20 ai secolului XX în Bulgaria se instaurează o dictatură după o lovitură de stat, iar intelectuali şi activişti de stânga, precum poetul Gheo Milelv, şi jurnalistul Iosif Herbst, au fost ucişi – n. trad.). Ei sunt de acord cu organizatorii lui Lukov Marş (maniferstare anuală neofascistă – n. trad.) şi că generalul Likov a fost un patriot, şi nu un lider dispreţuit al unei organizaţii colaboraţioniste şi fasciste. Avem şi oameni, care se trezesc pe 9 mai (Ziua Victoriei împotriva fascismului) şi 9 septembrie (Ziua venirii în Bulgaria a guvernului antifascist în 1944) cu loznica ”moarte fascismului”, dar în restul timpului (sau chiar paralel cu asta) recită tezele cele mai fasciste despre rasele, liberalismul, şi în ultimă perioadă, chiar despre ”marxismul cultural”.
Concluzia tristă este că fascismul în toate reincarnaţiile lui, întotdeauna va fi folositor cuiva, şi iată de ce, el va avea oricând pământ roditor pe care să crească. Se pare că, omenirea în continuare refuză să tragă, o dată pentru întotdeauna, concluzia că ideologiile antiumane şi extremiştii care le spovedesc nu trebuie să fie încurajate şi normalizate, indiferent cât de comode sunt pentru scopurile şi interesele unora. Chiar dacă aceste lecţii neînvaţate au costat milioane de vieţi umane, continuăm să mergem nepăsători pe acelaşi drum în jos.
