Oameni striviţi de clasă: Germania interbelică şi România contemporană

Recenzie cărţii ”Salariaţii. Din Germania cea mai recentă” de Siegfried Kracauer

(foto: Editura Tact)

Siegfried Kracauer. Salariații. Din Germania cea mai recentă, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2012

Ceea ce frapează efectiv la acest mic volum, care depășește cu mult de limitele jurnalismului de investigație – este tocmai actualitatea lui izbitoare. Siegfried Kracauer descrie și analizează foarte plastic tensiunile structurale ale micii burghezii germane din Berlinul interbelic, fantasmele, aspirațiile, neliniștile și dezolarea ocazională care o cuprind. Cercetarea lui poate fi extrapolată cu succes din contextul ei specific pentru a extinde înțelegerea unei noi epoci în care clasa de mijloc se află într-un intens proces de proletarizare pe care falsa ei conștiință, fantasmele ei de burghezie autentică, antreprenoare, a cărei existență nu este condiționată de un venit regulat – nu numai că nu îl poate cuprinde, dar îl respinge efectiv, potențând astfel subordonarea ei față de capital.

Fără a nara efectiv conținutul cărții, este important să amintim totuși câteva dintre punctele ei tari. Aș începe cu o constatare a autorului, repet, valabilă pentru Berlinul anilor 1930, cum că biroul a devenit, pe lângă uzină, noul spațiu social în care putem identifica „sclavia modernă”. „Procentul de sclavie dintr-un loc și din celălalt este discutabil, dar proletarizarea salariaților este incontestabilă. În orice caz, pături largi de salariați se află în condiții sociale similare celor ale proletariatului propriu-zis. S-a format deja o armată de rezervă a salariaților din industrie. Iar concepției care face din ea un fenomen trecător i se opune cea care susține că ea nu poate fi dezmembrată decât odată cu sistemul care a făcut-o să apară (…). În plus, insecuritatea a crescut, iar perspectiva autonomiei a dispărut cu totul” (p. 18).

Această insecuritate structurală a locului de muncă este responsabilă, printre altele, pentru șicanele și/sau hărțuirile sexuale pe care le fac superiorii asupra angajaților aflați în poziții inferioare, abuzuri care rareori ajung să fie cunoscute de conducerea firmei, preocupată în primul rând de randamente generale și de competitivități constrângătoare cu alte firme. Chiar și dacă ar fi cunoscute, ele ar conta prea puțin în ecuația „rentabilității abstracte dominante” ale cărei funcție sunt. Profitul cu orice preț antrenează o dinamică a insecurității și agresivității care se răsfrânge atât asupra relațiilor dintre firme, cât și a angajaților firmelor, conducând la situații absurde în care angajații unei firme nu au voie să socializeze cu angajații alteia sau la adoptarea unui limbaj tehnic și utilitar chiar în cazul relațiilor romantice dintre angajați. Psihoze colective, nevroze articulate de avansul implacabil al raționalității tehnice, administrative, supradeterminări simbolice – iată cum pot fi descrise, în termeni psihanalitici, aceste probleme. Deși par banale și prozaice în raport cu structura economico-socială profundă care le face posibile, aceste mici probleme cotidiene sunt foarte importante, pentru că ele dețin cheia accesului la ceea ce le depășește și oferă, concomitent, măsura (i)relevanței lor. „Să ne debarasăm de iluzia că, în principal, numai evenimentele majore sunt cele care-i determină pe oameni. O influență mai profundă și mai de durată este, dimpotrivă, aceea a catastrofelor minuscule ce compun viața lor de zi cu zi, iar destinul lor este cu siguranță preponderent legat de secvența acestor evenimente miniaturale” (p. 63).

Dar ele nu se opresc aici. Datorită cererii reduse de forță de muncă, șomerii trebuie să se prezinte cât mai impecabil la un interviu. Pe lângă costum, zâmbet permanent și disponibilitatea de a munci cu mult peste orele de program, doritorii, între care sunt excluși din start cei cu diferite handicapuri fizice și psihice, respectiv cei mai în vârstă, trebuie să mai aibă acel aspect plăcut, nedefinit, aflat întotdeauna la discreția angajatorului. Această înfățișare plăcută, trandafirie, ar reprezenta un garant al moralității viitorului angajat. „Un ten moral-trandafiriu – această combinație conceptuală face dintr-o dată să transpară viața de zi cu zi, plină de decorurile magazinelor, de salariați și jurnale ilustrate. Moralitatea ei trebuie să aibă o nuanță trandafirie, trandafiriul ei trebuie să aibă un substrat moral. Așa doresc cei responsabili cu selecția. Ei ar dori să acopere viața cu un strat de lac, care să-i ascundă realitatea nicidecum trandafirie. Și vai de clipa în care moralitatea ar străbate pe sub piele, iar trandafiriul ei n-ar mai fi suficient de moral ca să împiedice izbucnirea dorinței. Bezna moralității nespilcuite ar aduce în ordinea existentă un pericol la fel de mare ca trandafiriul care ar începe să se înflăcăreze imoral” (p. 30). Dacă în cazul bărbaților „trandafiriul” este mai ușor de obținut – fizic, nu neapărat moral – în ceea ce privește femeile există o întreagă industrie a modei care susține și se împletește cu raționalitatea administrativă dominantă. Goana după un aspect plăcut obținut cu orice preț și, în cele mai multe cazuri, cu resurse puține, conduce evident la șubrezirea sănătății. Nu mai contează, atâta timp cât moralitatea oficială triumfă. „Moda și economia lucrează mână-n mână. Desigur, cei mai mulți nu au posibilitatea să consulte un medic specializat în estetică. Ei cad pradă șarlatanilor sau se mulțumesc, de nevoie, cu preparate pe cât de ieftine pe atât de dubioase” (pp. 30-31).

Odată ce testul „trandafiriului” a fost trecut, noul salariat, tânăr și entuziast în mare majoritate a cazurilor, devine fie membru de sindicat, fie membru al asociației sportive a firmei. Anticipabil, competițiile sportive și distracțiile de tot felul care le însoțesc diminuează corelativ preocupările sindicaliste ale noului angajat. Însă chiar și când aceste preocupări sunt conștientizate și asumate în mod responsabil, rezultând în tot felul de întâlniri, proteste și poziționări comune în diferite situații în raport cu conducerea firmei, sindicaliștii se bazează pe impresia că pura inerția colectivistă îi va proteja în fața patronatelor și nu insistă prea mult în direcția dezvoltării unei educații politice adecvate. Absența acestei educații de anvergură se observă foarte clar în fantasma pe care o întreține această autointitulată și intitulabilă clasă de mijloc în raport cu proletariatul, cu muncitorii „blue-collar”, pe care îi desconsideră fățiș sau îi tratează în cel mai bun caz condescendent, savurându-și astfel propria superioritate iluzorie și perpetuând ordinea existentă și rolul ei subordonat, structural și suprastructural, în cadrul ei. „De fapt, mari segmente ale populației își întemeiază astăzi existența lor burgheză, care nu mai este deloc burgheză, pe salariul lunar, pe așa-zisa muncă intelectuală și pe alte câteva caracteristici similare irelevante; în acord deplin cu experiența articulată de Marx, aceea că suprastructura se adaptează numai treptat dezvoltării bazei, determinate de forțele de producție. Poziția acestor pături în procesul economic s-a schimbat, concepția lor de viață a rămas însă cea a unei clase de mijloc. Ele alimentează o conștiință falsă. Căci ar dori să conserve diferențe, a căror recunoaștere le pune într-o situație confuză; se lasă pradă unui individualism care s-a justifica numai dacă acești oameni și-ar mai putea făuri soarta ca indivizi. Chiar acolo unde, ca salariați, luptă în și cu sindicatele pentru condiții de viață mai bune, viața lor reală este adesea condiționată de aceea mai bună pe care au avut-o cândva. Burghezia lor dispărută îi mai bântuie încă. Ea conține, poate, forțe care pretind o legitimă supraviețuire. Dar ele dăinuie azi doar prin inerție, fără a se implica într-o dialectică cu stările predominante, ele însele subminând astfel legitimitatea dăinuirii lor„ (pp. 88-89).

Individualismul ascuțit și falsa conștiință a acestei fantomatice clase de mijloc o plasează într-o poziție inferioară proletariatului pe care îl disprețuiește. Acest proletariat își poate conștientiza măcar rolul și sarcinile care îi pot reveni în actualul mod de producție; mica burghezie este însă un ferment social în plină dezvoltare, fără o conștiință de sine adecvată, care continuă să rămână în mrejele individualismului și a divertismentului insipid tocmai pentru că nu se poate gândi și poziționa pe sine în întregul social în calitate de clasă. „Masa salariaților se deosebește de proletariatul muncitor prin faptul că ea este, din punct de vedere spiritual, fără adăpost. Momentan, ea nu-și poate găsi drumul spre tovarăși, iar casa ideilor și simțămintelor burgheze, în care locuise, s-a prăbușit, pentru că fundamentele ei au fost erodate de dezvoltarea economică. Trăiește în prezent fără o doctrină spre care să-și poată înălța privirile, fără un scop pe care să-l poată preciza. Prin urmare, trăiește cu spaima de-a privi în sus și de-a urmări până la capăt un scop. Nimic nu caracterizează mai mult această viață, care nu se poate numi viață decât într-un sens limitat, decât felul în care ea percepe lucrurile mai înalte. Pentru ea acestea sunt nu conținut, ci strălucire. Care i se dă nu prin concentrare, ci prin distracție. «De ce merg oamenii atât de mult în localuri?», se întreba un salariat pe care-l cunosc. «Probabil tocmai pentru că acasă e mizerabil, iar ei vor să ia parte la splendoare.» De altfel, acest «acasă» trebuie înțeles nu doar ca locuință, ci și ca viață cotidiană pe care o conturează reclamele din revistele pentru salariați” (p. 98).

La aproape un secol de la prima ediție a cărții lui Kracauer, cum își păstrează ea relevanța pe care am anunțat-o la începutul prezentei recenzii, într-un context total schimbat? Celor care se grăbesc să evidențieze faptul că mica burghezie germană din interbelic a ajuns să-și regrete fosta condiție odată cu ascensiunea nazismului și a celui de-al doilea Război Mondial, argumentând astfel că generozitatea intențiilor de a depăși sau măcar de a reforma capitalismul se soldează inevitabil cu regimuri autoritare incomparabil mai indezirabile – le-aș aminti că tocmai această iluzorie clasă de mijloc aflată în derivă existențială a contribuit decisiv la ascensiune nazismului, în timp ce condiția ei ingrată și contradictorie la modul antagonic a rezultat din criza capitalistă mondială a anilor 1920. Pe cale de consecință, este absurd să aperi capitalismul împotriva fascismului ca promotor al unei democrații desigur imperfecte dar oricând preferabile eventualelor alternative, pentru că tocmai din convulsiile acestui capitalism, convulsii care reprezintă modul său de funcționare, cum a argumentat Marx, nicidecum stări excepționale – se nasc mișcări și regimuri populiste de extrema dreaptă.

Criza economică de acum un deceniu reprezintă deci cauza structurală pentru deriva autoritar-populistă tot mai pronunțată din cadrul Uniunii Europene, o criză care a dinamitat clasa de mijloc și așa șubrezită în urma politicilor de demantelare a statului bunăstării care aveau deja trei decenii în spate. O clasă de mijloc a cărei filiație cu marea burghezie s-a evaporat complet, dar care persistă în separația ei condescendentă față de noul precariat, respectiv în divertismentul depolitizant care îi încarcă „bateriile”; nu bateriile politice, să ne înțelegem, ci bateriile „moral-trandafirii” atât de plastic descrise de Kracauer.

Reducând puțin registrul, în România, clasa de mijloc s-a politizat în ultimii ani, dar într-un mod unilateral și periculos. Trecutul ei capitalist era mult mai redus în perioada interbelică în raport cu Germania, un stat incomparabil mai industrializat și mai dinamic din toate punctele de vedere. Originea burgheziei interbelice din România este în primul rând boierească, aristocratică, pe măsură ce noile generații din a doua jumătate a secolului al XIX-lea au intrat în afaceri, pe baza capitalului moștenit și a nepotismelor auxiliare, și au preferat să renunțe la statutul de rentieri al părinților lor, sau cel puțin să nu se bazeze integral pe el. Astăzi originile actualei clase de mijloc nu mai sunt de găsit nici măcar în defunctul regim comunist, care și-a produs propria clasă de mijloc, mica birocrație, în paralel cu o nouă clasă muncitoare și o țărănime tot mai anemică: noul mod de producție este bazat pe proprietatea privată, nu pe cea publică, așa cum se întâmpla înainte de 1989.

Noua clasă de mijloc românească este diferită deci din punct de vedere structural, nu numai generațional, de fosta clasă de mijloc apărută în comunism. Ea se disociază de burghezie, care se află într-o continuitate directă cu fostul mod de producție al socialismului de stat prin intermediul tehnocrației comuniste, a nomenclaturii care și-a însușit resursele create prin acumularea dirijată de socialismul de stat după 1989, în mod privat, printr-o acumulare primitivă, de data aceasta.

Actuala clasă de mijloc, angajați ai corporațiilor multinaționale reuniți în general sub stindardul politic #rezist, se disociază vocal de noul precariat, de „căpșunari” și/sau muncitorii sezonieri din construcții, arborând o cultură superioară acestora, diete sănătoase, remodelarea propriului corp pentru a se conforma noilor standarde estetice și, nu în ultimul rând, gusturi muzicale considerate net superioare manelelor, manele care le pun în față, rudimentar și deseori agresiv, o oglindă în care se întrevede ocazional și disruptiv precaritatea și dependența propriei lor condiții în contextul unui capitalism ultra-competitiv, ornamentat glamoros și depolitizant cu accesoriile mai sus menționate. Se disociază și de pensionarii pe care îi percep ca fiind tributari mental comunismului și votanți ai unui partid social-democrat care ar continua în mod direct acel regim politic, pe care ei îl detestă visceral. Adoră în schimb stilul de viață luxos și ostentativ al burgheziei postcomuniste, agresiv și impenitent capitalistă, burghezie identificabilă, paradoxal, la nivelul elitei aceluiași partid social-democrat și a celorlalte partide politice relevante, fondate la rândul lor în jurul unor notabilități îmbogățite înainte de 1989.

Dacă precariatul rural și mic-urban este conștient, fie și la modul cinic, de relația de subordonare structurală în care este imersat și pe care nu o poate eluda emigrând în alte țări mai prospere din Uniunea Europeană, unde funcționează, chiar dacă îmblânzit de secole de revolte și revendicări sociale, același mod de producție – clasa de mijloc #rezist se scaldă în schimb în iluzia îmbătătoare a unei burghezii pe care o venerează, dar căreia nu îi va aparține niciodată, respectiv în repetarea neobosită a separației față de un precariat al cărui cinism și lipsă de conformare la standardele culturale ale micilor corporatiști le poate scurtcircuita acestora din urmă prejudecățile confortabile care îi ajută să împingă dincolo de propria conștiință limitele unor contradicții de care preferă să se dispenseze măcar cognitiv, dacă structural nu pot.

Iată deci cum transpare dureroasa actualitate a cărții lui Kracauer în România anului 2018, unde o clasă de mijloc precară și redusă numeric luptă în mod eroic împotriva corupției și a remanențelor „comuniste” pe care le atribuie precariatului condamnat efectiv la supraviețuire (aproximativ jumătate din forța de muncă a țării este plătită cu salariul minim pe economie), în timp ce își sublimează neputința efectivă prin reverii burgheze meritocratice: divertisment, cultură, body-building, team-buildig, diferite tehnici de sine ca yoga sau meditația, turism – toate evident la nivel de simulacru în raport cu posibilitățile burgheziei veritabile, acea burghezie compradoră aliată a capitalului internațional, îmbogățită din acapararea statului și responsabilă direct de condiția ingrată a clasei de mijloc a micilor corporatiști. Sindromul Stockholm în toată splendoarea lui. Nu degeaba scria Kracauer în altă lucrare importantă, Ornamentul maselor, că „Viața este o invenție a celor avuți, cu care cei neavuți încearcă prin puținul lor să țină pasul. Întrucât prezervarea societății este în interesul cercurilor avute, cei neavuți trebuie să-și alunge din minte orice gând privitor la aceasta. Cu ajutorul banilor ei reușesc să uite în timpul liber de existența pentru care se strofoacă în timpul zilei. Ei trăiesc. Ei achită un amuzament care permite organului gândirii să intre în amorțire, fiindcă solicită din plin celelalte organe”1.

 


1 Siegfried Kracauer, Ornamentul maselor. Eseuri, traducere de Christian Ferencz-Flatz, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2016, p. 375.

Postări asemănătoare

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat