Disoluția subiectului și drepturile minorităților sexuale

Viitorul nostru postuman este deja prezent

Oare omul se cunoaşte? (foto: Pixabay, CC0)

După cum știm, Parlamentul României a adoptat cu o majoritate covârșitoare de voturi organizarea referendumului pentru modificarea Constituției (în sensul definirii căsătoriei ca uniunea dintre un bărbat și o femeie) la data de 7 octombrie. În afară de USR, toate partidele parlamentare (inclusiv PNL) au anunțat susținerea acestui referendum. Cum era și firesc, dezbaterile asupra subiectului în presă și în mediul on-line au început. Taberele sunt împărțite, discuțiile sunt pasionale, și, după cum am mai spus și altă dată, fără posibilitatea unui compromis. Pe de o parte sunt susținătorii referendumului și, implicit, ai „familiei tradiționale”, care îndeamnă la vot, de cealaltă parte sunt oponenții, care îndeamnă la boicot, pentru ca pragul de prezență de 30%, necesar pentru validarea referendumului, să nu fie atins. Cei care susțin referendumul spun că apără „normalitatea”, împotriva pericolului unei „dictaturi a minorității LGBT”, iar cei care îl boicotează susțin că apără drepturile minorităților sexuale în fața intoleranței unei majorități „antiliberale”.

 

  1. Drepturi și libertăți individuale

Personal, consider că problema libertăților și a drepturilor individuale este secundară în întreaga ecuație. Deși cei care resping referendumul afirmă că CpF are o inițiativă care îndeamnă la restrângerea drepturilor unor persoane, putem observa că afirmația nu este una riguroasă. Motivul este simplu: persoanele homosexuale nu au avut niciodată astfel de drepturi în România. Nu poți restrânge ceva ce nu există. Problema e legată doar de acordarea lor în viitor. De altfel, acordarea unor astfel de drepturi este un fenomen extrem de recent în lume: Olanda este primul stat din lume care a acordat dreptul de căsătorie persoanelor homosexuale în anul 2001. Exemplul a fost urmat și de alte state din Vestul Europei (în momentul de față 14 state au acordat acest drept), dar nu numai. Dintre țările non-europene care intră în această categorie se numără: Africa de Sud, Argentina, Brazilia, Canada, Columbia, Noua Zeelandă, Statele Unite și Uruguay. Pe de altă parte, în Europa de Est a existat în mod clar o reacție de respingere a acestei lărgiri a sferei drepturilor individuale. Până acum, în afară de România, aproape toate statele Europei de Est și-au modificat constituțiile, în sensul restricționării căsătoriilor între persoanele de același sex. Clivajul cultural între Est și Vest este evident din acest punct de vedere. Trebuie să facem aici precizarea că este vorba despre dreptul la căsătorie, care nu exclude dreptul la parteneriate civile. Sunt state în care căsătoria este interzisă, dar este permis parteneriatul civil. Este cel mai probabil soluția care va fi adoptată și în România.

Într-un articol scris în urmă cu trei ani, observam cum s-a modificat retorica celor care luptă pentru drepturile minorităților sexuale. Inițial, pledoaria împotriva discriminării minorităților sexuale s-a bazat pe un discurs de tip negativ care, pornind de la distincția dintre dimensiunea publică și cea privată a vieții, insista asupra faptului că ceea ce ține de viața privată a individului (opțiunea sexuală) este irelevant pentru opțiunile sale publice. Orientarea sexuală a individului nu poate afecta poziția lui în societate, la locul de muncă etc. Este pledoaria liberală clasică împotriva discriminării. Ulterior, în momentul în care discursul anti-discriminare începe să solicite drepturi pozitive (dreptul la căsătorie, la adopția copiilor etc.) distincția public / privat funcționează în sens invers decât funcționa în prima fază: în virtutea orientării mele sexuale, care este una privată, solicit apartenența la instituția căsătoriei, care este una publică, cu toate drepturile legale ce decurg de aici. Dacă inițial dimensiunea privată era separată de cea publică, pentru a nu produce efecte discriminatorii, acum ea este invocată tocmai pentru a produce efecte sociale în numele egalității tuturor indivizilor. Viața privată, lipsită de relevanță pentru viața publică în discursul liberal clasic, capătă acum o implicație pozitivă pentru aceasta. Iată că în interiorul aceluiași tip de discurs, care susține drepturile minorităților sexuale, s-a produs o inversare de sens. Viața privată, invocată în manieră negativă pentru a susține eliminarea discriminării pentru minoritățile sexuale, a ajuns să fie invocată în manieră pozitivă pentru a cere drepturi civile egale. Ce anume a produs această glisare de sens în discursul celor care apără drepturile minorităților sexuale? Putem de asemenea observa cu ușurință că cerința dreptului la căsătorie pentru persoanele homosexuale este un drept al secolului XXI. O altă întrebare se impune: ce anume a făcut ca aceste revendicări să apară la începutul acestui secol și nu mai devreme sau mai târziu?

 

  1. Disoluția subiectului

Răspunsul pe care vreau să-l susțin în articolul de față este următorul: această glisare de sens este în fapt o consecință a disoluției subiectului metafizic și a evoluției științei. Cred că aceasta este semnificația profundă a mutațiilor la care asistăm azi. Fenomenul are o dimensiune filosofică, științifică, culturală și socială. Efectele vor fi majore asupra felului în care ne raportăm și înțelegem realitatea. De aceea consider că dimensiunea ce ține de drepturile individuale este doar o consecință a mutației la nivelul subiectului metafizic pe care noi o trăim azi. Fără această mutație, niciodată nu ar fi fost posibile nici măcar gândirea sau exprimarea unor astfel de drepturi. Cu atât mai puțin dezbaterea în jurul lor.

Tema subiectivității devine centrală în filosofia modernă o dată cu Descartes. Acel cogito, care dă și definiția subiectului devine atât principiu al cunoașterii, cât și al existenței. Dumnezeu are încă un loc important în sistemul cartezian, dar dependența Sa de subiect fusese inițiată deja. Procesul este împlinit în filosofia kantiană, unde și tema subiectivității este dezvoltată la maxim. Subiectul este cel care dă categoriile de înțelegere ale lumii fenomenale. Lumea fenomenală, cea la care putem avea acces prin cunoaștere, se naște din intersectarea subiectului cu obiectul în sine. Acest subiect metafizic, împlinit în filosofia kantiană, intră în disoluție o dată cu sfârșitul secolului al XIX-lea. Pentru a vorbi despre acest proces mă voi raporta în special la doi autori: Nietzsche – care este un autor decisiv pentru tema în discuție – și filosoful italian contemporan, Gianni Vattimo, un interpret al lui Nietzsche și continuator al filosofiei acestuia.

Într-un anume sens, Nietzsche preia tema kantiană a subiectivității pe care o duce înspre ultimele consecințe, aruncând în aer întreaga tradiție platonică occidentală. Căci la Kant subiectul are un înțeles tare, metafizic, chiar dacă întemeierea sa nu poate fi demonstrată în nici un fel. Căci categoriile subiectivității sunt postulate de către Kant însuși, fără ca ele să fie vreodată considerate un produs al naturii sau o creație divină. Ba mai mult, Dumnezeu însuși, ca ideal regulator al rațiunii practice, devine dependent de această subiectivitate. La Kant, Dumnezeu este deja mort, însă mai este ținut în viața de necesitatea ca oamenii să se ghideze reguli morale. Nietzsche nu face decât să anunțe sfârșitul inevitabil. Nu numai că Dumnezeu a murit, dar El nu a fost niciodată mai mult decât creația ideală a celor supuși, a sclavilor, care au creat regulile morale pentru a se sustrage dominației aristocraților, a celor puternici. Subiectivitatea kantiană nu este decât o rămășiță a acestei lumi ideale a platonismului. Nietzsche a venit să denunțe iluzia, anume că acea lume ideală nu există, că ea este o plăsmuire a minții umane. La fel, nici morala nu există, există doar morale, mai precis morala stăpânilor și morala sclavilor, care întruchipează două tipuri de valori aflate în conflict. Morala creștină a Occidentului este pentru Nietzsche morala sclavilor, morala celor supuși, care nu au avut alt instrument pentru a-și impune dominația decât imaginarea unei lumi a idealului, căreia toți trebuie să i se supună. De aici și nihilismul occidental, care este de esență platonico-creștină și care ajunge la împlinire în epoca modernă.

Dacă lumea inteligibilă și lumea idealului este un construct, atunci este evident că subiectivitatea în sine este și ea tot un construct al filosofilor. Denunțarea acestui construct, este deja începutul disoluției sale. Ba, mai mult, sarcina supraomului constă tocmai în eliberarea subiectivității de rămășițele dominației lumii metafizice. Este nihilismul activ, care își propune dărâmarea idolilor metafizici pe care lumea noastră i-a moștenit și eliberarea de transcendent. Gianni Vattimo se referă la trei tipuri de eliberare: eliberarea față de structura rigidă a timpului (care are un sens unidirecțional, de la creație spre mântuire), eliberarea de trecut, ca autoritate și supunere față de tradiție și eliberarea simbolicului1. Din acest punct de vedere, subiectivitatea supraomului nu mai este o subiectivitate pre-definită de cadrele metafizice (transcendente sau transcendentale), ci este o subiectivitate determinată de capacitatea sa de a se auto-construi. „A-l înlocui pe Dumnezeu, culme supremă a simbolului și a sensului, cu ultraomul [termenul folosit de Vattimo pentru supraom], înseamnă pur și simplu, și în chip fundamental, a elibera activitatea cu care omul ia în stăpânire lumea, de orice limită străină, derivată din condiția de teamă și de nesiguranță în care simbolul s-a născut pentru a domina natura.”2 Subiectivitatea metafizică, eliberată de divinitate, a intrat în disoluție, subiectivitatea supraomului este cea capabilă să se auto-construiască și să construiască din sine o lume.

Din acest punct de vedere, putem susține fără să exagerăm că teoria identității de gen este, ca atare, o formă de legitimare a supraomului. Identitatea sexuală nu mai este una predeterminată (în funcție de datele biologice), ci ea se construiește în funcție de auto-percepțiile determinate cultural și subiective ale individului. Această auto-construire ca rezultat al auto-percepției este considerată legitimă, căci subiectul este eliberat de normele metafizice și morale tradiționale, conform cărora există o realitatea transcendentă care întemeiază anumite norme sociale, pe care individul nu le poate transcende. Evoluția științei, completează întreg peisajul, astfel încât face posibilă această auto-construire de sine, din punct de vedere fizic.

Pentru ilustrare, povestea lui Buck Angel, primul actor de filme pentru adulți cu vagin, este relevantă din acest punct de vedere. Buck Angel s-a născut fetiță, dar a visat multă vreme să fie băiat. Când a crescut a fost dusă de părinți la medici și la psihologi, i s-a explicat că are probleme, că suferă de disforie sexuală. Mai târziu a plecat de acasă, a început să se prostitueze pentru a câștiga bani, a făcut depresie, a devenit alcoolica, a vrut de mai multe ori să se sinucidă, etc. În cele din urmă a luat decizia să se transforme din punct de vedere sexual și să se facă bărbat. A început operațiile de transformare a trupului, dar în momentul în care a ajuns să-și facă implant de penis, doctorul i-a spus că nu va avea niciodată un penis 100% funcțional. Așa că a decis în cele din urmă să-și păstreze vaginul, iar în momentul de față are înfățisarea unui bărbat, care are însă organ sexual feminin. A ieșit din industria porno, iar acum Buck Angel este căsătorit și pare împlinit. Face dezbateri și ține conferințe oriunde este invitat și spune audienței povestea sa de succes, prin care a reușit practic să se auto-creeze pe sine. Căci Buck Angel este produsul propriei voințe și al științei medicale. Din punctul de vedere al moralei tradiționale Buck Angel este, în cel mai bun caz, un păcătos, dacă nu un declasat. Însă, atmosfera de la conferințele pe care le susține este cu totul alta, căci discursul său seamănă foarte mult cu poveștile de dezvoltare personală și cu discursurile motivaționale. Așadar, Buck Angel este un subiect eliberat de tabuurile morale, care s-a auto-creat pe sine și și-a creat propria sa lume!

 

  1. Știința și proiectul transumanist

Desigur, pe lângă disoluția subiectului metafizic, ceea ce face posibilă manifestarea discursului care susține identitatea de gen, este progresul științei. Căci fără acest progres limitele datului biologic nu ar fi putut fi niciodată depășite. Mai mult decât atât, în momentul de față există un curent de gândire, intitulat sugestiv transumanism (sau postumanism, uneori), care susține că descoperirile științifice din prezent și din viitor trebuie să contribuie la îmbunătățirea naturii umane. Ceea ce este radical în acest proiect nu este negarea existenței unei naturi umane, cât credința că natura umană poate fi îmbunătățită în mod esențial. Cu alte cuvinte, doar recurgând la propria voință și la descoperirile științei, omul își poate îmbunătăți propria natură, astfel încât să ajungă până la ceva asemănător unei noi specii. În acest efort prometeic, dimensiunea tradițională transcendentă a existenței nu prea își mai are locul, căci omul își construiește zilnic propria transcendență, prin auto-depășirea propriilor limite. Nu întâmplător, Nietzsche este un autor extrem de discutat și disputat în cercurile transumaniștilor, una dintre problemele abordate referindu-se la individul transumanist care-și are originile în supraomul nietzscheean3.

Printre științele care contribuie la proiectul transumanist sunt: nanotehnologiile, biotehnologiile, tehnologia informației, științele cogniției, genetica etc. Se au în vedere experimente și tehnologii care vizează realitatea simulată, inteligența artificială, superinteligența, 3D bioprinting, mind uploading etc. Doar pentru a da un banal exemplu, putem spune că în anul 2002 cercetătorul Kevin Warwick a reușit să își conecteze cu ajutorul unor electrozi propriul sistem nervos la un computer și să controleze un robot prin intermediul acestui mecanism. De asemenea a reușit să se conecteze tot prin intermediul computerului cu creierul soției sale și să facă un schimb de informații. Desigur, astfel de experimente sunt la început. Însă ideea ideea că la un moment dat creierul nostru ar putea fi conectat direct la un computer, să aibă parte de o extensie de memorie sau de un mind uploading, ne face să ne întrebăm dacă conștiința umană se poate modifica în datele ei esențiale. Mai are aceeași conștiință cineva care poate accesa la un moment memoria unui computer? Ce sens mai au pentru el ideile de natură sau de creatură divină? Pe lângă cercetările legate de inteligența artificială și de posibilitatea interconectării acesteia cu inteligența umană, transumaniștii și ocupă și de îmbunătățirea genetică, de posibilitatea îmbunătățirii comportamentului uman prin folosirea unor medicamente psihotrope sau de posibilitatea prelungirii vieții4. De asemenea există transumaniști care propun folosirea noilor tehnologii pentru obținerea unor performanțe fizice sau psihice mai ridicate, pentru chirurgia plastică sau pentru modificarea identității de gen. Astfel, observăm că discursul referitor la identitatea de gen este în fapt o mică parte a ceea ce înseamnă, la un nivel mai amplu și mai profund, proiectul transumanist.

 

  1. Provocări

Desigur, punctul în care am ajuns în momentul de față, ridică provocări uriașe cărora va trebui să le facem față în viitorul apropiat. Căci, indiferent de rezultatul referendumului de la noi, este limpede că tendința spre care ne îndreptăm nu poate fi oprită. De aceea, voi enumera aici doar câteva provocări.

1) În momentul în care accept teoria identității de gen ca pe o realitate, se impune în mod automat problema unei limite. Chiar dacă în momentul de față putem afirma cu certitudine că există o natură umană, evoluția în viitor a tehnologiei va face tot mai dificil acest lucru, deoarece natura umană va deveni ea însăși un produs al omului. Deci, dacă subiectul are capacitatea de a se auto-construi pe sine, atunci se pune problema până în ce punct acceptăm construcția respectivă ca fiind legitimă? Căci, spre exemplu, în momentul de față există țări care au propus existența a 3 identități de gen (masculin, feminin, nedeterminat). Însă, în literatura de specialitate există mai multe identități de gen recunoscute ca atare. Dacă ele există, de ce să nu le recunoaștem din punct de vedere legal? Dacă recunoaștem identitățile de gen, de ce să nu recunoaștem la un moment dat alte tipuri de identități? Dacă anumite persoane se pot imagina animale (am înțeles că există o mișcare a trans-speciilor, în care unele persoane se imaginează dragoni și investesc bani în diverse operații pentru a arăta precum dragonii!) și își vor dori recunoașterea zoofiliei, poate fi acest lucru acceptat? Dacă propunem acceptarea sau respingerea unui astfel de comportament, în funcție de ce o facem, din moment ce nu mai există norme transcendente iar subiectivitățile sunt lichide? Care va fi criteriul în funcție de care să decidem că ceva este acceptabil sau inacceptabil pentru societate?

2) După cum știm, cercetările în domeniul inteligenței articiale sunt în plină expansiune. În momentul de față există deja un robot android, pe nume Sophia, care a primit cetățenie în Arabia Saudită. Dacă un robot a primit deja cetățenie, ne putem imagina că în viitorul nu foarte îndepărtat vor exista și alți roboți cărora li se va întâmpla același lucru. Dar dacă vor avea cetățenie, nu vor primi și drepturile și obligațiile ce decurg de aici? Dreptul la căsătorie este în momentul de față un drept civil. Sophia a anunțat deja că vrea să aibă o familie și să aibă copiii (bănuiesc că tot roboți!). Cu siguranță, va veni și ziua în care se va pune problema de a acorda dreptul roboților androizi la căsătorie. Iar dacă decidem acest lucru, vom acorda căsătoriei roboților androizi același statut cu cel pe care îl are căsătoria umană? Mai mult decât atât, în momentul de față există deja o industrie a roboților casnici care au rolul de a-i acompania pe bătrâni și a-i ajuta la diverse treburi. Dacă industria roboților androizi se dezvoltă, iar aceștia dobândesc statutul de cetățeni, poate la un moment dat o persoană umană va dori să se căsătorească cu un android. Le vom acorda acest drept? Dacă da, în funcție de ce anume decidem? Iar dacă le dăm dreptul la căsătorie, îl vom acorda și pe acela de a crește un copil?

Acestea sunt motivele pentru care cred că dezbaterile legate de acceptarea căsătoriilor gay sunt abia începutul unor serii întregi de provocări cu care ne vom confrunta în foarte scurt timp. Căci, chiar dacă nu o știm, viitorul nostru postuman este deja prezent!

 


1 G. Vattimo, Subiectul și masca. Nietzsche și problema eliberării, trad. de Șt. Mincu, Editura Pontica, Constanța, 2001, p. 323.

Ibidem, p. 334.

3 Vezi, spre exemplu, dezbaterea dintre Stefan Lorenz Sorgner și Michael Hauskeller (St. L. Sorgner, „Nietzsche, the Overhuman and Transhumanism”, Journal of Evolution and Technology, vol. 20, no. 1, 2009, pp. 29-42; M. Hauskeller, „Nietzsche, the Overhuman and the Posthuman: A Reply to Stefan Sorgner”, Journal of Evolution and Technology, vol. 21, no. 1, 2010, pp. 5-8.

4 Vezi, de exemplu, cartea lui F. Fukuyama, tradusă și în limba română, Viitorul nostru postuman. Consecințele revoluției biotehnologice, trad. de M. Rădulescu, Editura Humanitas, București, 2004.

 

Postări asemănătoare

Gelu Sabău

Gelu Sabău este lector universitar la Universitatea „Hyperion” din București, Facultatea de Jurnalism. Doctor în Filosofie al Universității din București (2010). A efectuat stagii de cercetare la Université de Bourgogne, Dijon, Franța (2005-2006) și la Ecole Pratique des Hautes Etudes, Paris (2007-2009). A publicat studii de specialitate în volume colective și în mai multe reviste din țară și străinătate: Vigiliae Christianae, Studia Universitatis Babes Bolyai. Theologia Graeco-Catholica Varadiensis, Hermeneia, Cogito. Multidiciplinary Research Journal, South-East European Journal of Political Science, Revista de Studii Media etc. Colaborator cu diverse reviste de cultură: Idei în Dialog, Dilema Veche, Cultura etc. Ultimul volum publicat: Ortodoxie, erezie și gnosticism în primele secole creștine, Editura Ars Docendi, București, 2016. Interesat de Dogme și doctrine religioase, Ideologii religioase și politice moderne, Filosofie politică, Modernitatea românească. Este membru fondator și președinte a Asociației pentru Promovarea Culturii și Responsabilizare Civică.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat