Recenzia cărţii ”Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc” de Norbert Petrovici
Norbert Petrovici, Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc, Editura Tact, Presa Universitară Clujeană, 2017
O astfel de lucrare a lipsit prea mult timp din peisajul intelectual al analizelor dedicate comunismului românesc. Deși titlul anunță o „economie politică”, rezultatul este mai degrabă o sociologie cuprinzătoare, preponderent economică, deoarece autorul, deși nu neglijează deloc producerea valorii, respectiv forțele și relațiile de producție între 1948 și 1989, în context atât intern cât și extern – înaintează dincolo de aceste concepte marxiste și oferă o cercetare mult mai amplă, în care se regăsesc și elemente culturale, identitare, care întregesc peisajul modului de producție mai sus amintit.
Construită pe o structură argumentativă și metodologică impecabilă, cartea anunță de la început că nivelul de analiza de la care se revendică nu este nici național, nici local, ci subnațional, regional. Doar pornind de aici, susține Petrovici, putem evita atât generalizările induse de centrarea pe nivelul național, unde politicul capătă o autonomie arbitrară care ignoră concurența pentru resurse a actorilor economici, cât și studiile de caz izolate, incapabile să ofere măsura procesului de formare pe plan regional a lanțurilor de producție având ca debușeu final formarea unei piețe interne prin acumularea de capital fix.
Pentru că asta a însemnat de fapt industrializarea din prima fază a comunismului: încercarea de a depăși statutul de țară agrară a României (în proporție de 78% după al Doilea Război Mondial) prin investiții în spațiul locativ, pe lângă infrastructura unităților de producție specializate. „Argumentez că economia socialistă a fost asamblată dintr-o serie de lanțuri de producție regionale interconectate, care au folosit sectorul de construcții ca o formă de a asigura consumul intern. Dezvoltarea peisajului construit – locuințe, fabrici, drumuri, canale, baraje, căi ferate, utilaje de construcții – a fost forma prin care s-a asigurat consumul intern, care a permis apariția unei economii interne complexe. O locuință solicită multe tipuri de componente pentru a fi construită, precum ciment, sârmă, beton armat, vată de sticlă izolantă, uși și ferestre, geamuri, excavatoare, macarale, betoniere etc. Toate acestea presupun alte fabrici sau unități de producție. În plus, ele necesită forță de muncă care să pună în mișcare aceste angrenaje. Salariile muncitorilor reprezintă o sursă importantă de cerere solvabilă, ceea ce creează o piață pentru bunuri de consum agricole, bunuri industriale menajere sau bunuri pentru amenajarea locuințelor. Produsele agricole vândute muncitorilor au monetizat treptat zonele rurale, care, în timp, au devenit ele însele piețe pentru produsele industriale” (p. 34).
Odată acest proces definitivat, oferta a început să depășească limitele cererii interne, iar economia a fost reorientată spre export, adică spre piețele externe. Pentru a face față exigențelor pieței mondiale și a livra produse industriale competitive, România a fost nevoită să își modernizeze capitalul fix. A apelat în acest sens la împrumuturi de la Banca Mondială și Fondul Monetar Internațional. Însă criza economică a anilor 1970 a afectat puternic mai ales statele în curs de dezvoltare cum erau cele socialiste, care, prin politicile de export, nu făceau decât să se integreze din postură periferică în economia capitalistă globală. Petrovici explică excelent factorii geoeconomici care au făcut posibil acest deznodâmânt: scăderea ratei profitului pentru Statele Unite, a căror monedă națională puternică îi afecta competitivitatea în raport cu Germania Federală și Japonia, centre economice la a căror ascensiune contribuise din plin prin dotarea cu capital tehnologic fix nou pentru a evita înlocuirea prea rapidă a acestuia în cadrul propriei economii. În acest fel, americanii au împiedicat o reducere considerabilă a propriilor profituri, ba chiar le-au augmentat, investind capital fix de generație mai nouă în interiorul aceluiași bloc economic. Dar, în câteva decenii, acești parteneri economici au început să câștige teren. Pentru a-și revigora economia, Statele Unite aleg să devalorizeze dolarul, stimulându-și astfel exporturile. Demonetizarea dolarului atrage după sine o scădere a profitabilității investițiilor în materii prime la nivel global, inclusiv a petrolului. Pe cale de consecință, statele producătoare de petrol cresc prețul, în 1973 și 1979. Această strategie va afecta atât statele dezvoltate, cât mai ales pe cele în curs de dezvoltare, cele socialiste – și provoacă un răspuns pe măsură din partea Statelor Unite care, pentru a se proteja de criză și pentru a preveni în același timp acumularea unui exces de dolari provenit din comerțul cu petrol în statele din Lumea a Treia, susceptibil de a afecta ratele de schimb ale monedei naționale, cresc prețul dolarului, concomitent cu scumpirea creditelor internaționale în dolari și reducerea termenelor de achitare ale acestora. Din centrul economiei globale, criza este împinsă astfel spre periferia est-europeană, apoi spre cea sud-americană. State ca Polonia, România și Ungaria își văd datoria externă crescută exponențial și politicile de dezvoltare amenințate. În plus, piețele occidentale, contractate din cauza crizei, nu mai pot absorbi în aceeași măsură exporturile statelor în curs de dezvoltare.
Optând pentru plata rapidă și integrală a datoriei externe, România a transferat costurile unei crize de care nu era într-adevăr responsabilă, dar pe care birocratizarea și incompetența internă au amplificat-o, pe umerii populației. Consecințele se cunosc. Totuși, explicația structurală propusă de Petrovici pentru criza anilor 1970-1980 are și unele neajunsuri provenind din neglijarea factorilor politici și geopolitici. Astfel, devalorizarea dolarului și renunțarea la sistemul Breton-Woods sunt explicabile nu numai datorită tendinței de scădere a ratei profitului, ci și din cauza războiului din Vietnam, care au costat enorm Statele Unite. Apoi, scumpirea petrolului din 1973 și 1979 nu este numai o simplă reacție la devalorizarea dolarului, ci și o reacție a statelor arabe față de Israelul sprijinit de Occident. Să nu uităm că prețul dolarului crește vertiginos pentru prima oară în 1973 (de aproximativ zece ori), imediat după războiul de Yom Kippur, când statele arabe conștientizează că sunt incapabile militar să învingă Israelul, dar că pot da o lovitură economică importantă prin scumpirea prețului petrolului principalului aliat al acestuia, Statele Unite. În sfârșit, ratele dobânzilor la creditele statelor est-europene nu au crescut în același ritm. Polonia avea la sfârșitul anilor 1980 o datorie de aproape 40 de miliarde de dolari, dar i s-a permis să o eșaloneze mai suportabil pentru populație atât datorită lobby-ului polonez care are o pondere importantă în politica americană, cât și datorită faptului că Polonia avea o legislație mai permisivă în privința emigrărilor decât România, care trebuia constrânsă în fiecare an, pentru a îi fi reînnoită clauza națiunii cele mai favorizate, obținută în 1975, să permită emigrarea unui număr tot mai restrâns de cetățeni români de diferite etnii. Politica socială represivă adoptată de România cu precădere în anii 1980 au transformat-o dintr-un aliat geopolitic al Occidentului care urmărea să creeze cât mai multe breșe în interiorul „blocului socialist”, într-un regim tot mai puțin frecventabil pentru americani. Sigur că principiul drepturilor omului în accepțiunea liberală a termenului a fost instrumentat cu cinism în acest caz, cum se întâmplă și în prezent, dar asta nu înseamnă că România nu avea mari scăderi în respectarea drepturilor individuale, aspect care trebuie adăugat explicației structurale propuse de Petrovici pentru intrarea mai rapidă în criză a României în această perioadă comparativ cu alte state est-europene.
În altă ordine de idei, reține atenția acribia cu care autorul analizează transformările sociale și economice ale Clujului, propunând o explicație originală și pertinentă pentru interiorizarea ideologiei „indigeniste”, național-comuniste, de către muncitori după 1970. Oraș maghiar în perioada austro-ungară, Clujul s-a românizat treptat în primele decenii postbelice pe măsură ce s-a industrializat. Zecile de mii de muncitori proveniți din toate părțile țării au fost cazați inițial în barăci improvizate la periferia orașului, unde s-au construit ulterior cartiere muncitorești. Centrul orașului, dominat de aristocrația maghiară, a început să fie locuit și de mebrii ai nomenclaturii, dar amprenta etnică și culturală maghiară s-a păstrat. „Chiar dacă, în anii 1970, maghiarii nu mai erau grupul majoritar din punct de vedere demografic, ei dominau în continuare centrul orașului. Ca proprietari sau chiriași de locuințe situate central, ei nu aveau dreptul să primească un apartament nou, astfel încât erau constrânși să trăiască în zonele centrale, iar periferia socialistă a devenit populată cu etnici români. Pentru imigranții rurali români care erau mai tineri, mai puțin educați, cu copii, centrul orașului Cluj a devenit un echivalent pentru limba maghiară, în timp ce complexele de la periferie, atât noile cartiere, cât și noile fabrici, au devenit spațiile românilor” (p. 185). „Toate aceste procese”, continuă Petrovici, „au favorizat formare unei înțelegeri de sine indigeniste printre muncitorii români” (p. 186), o înțelegere încurajată din plin de la nivel central, aș adăuga.
De-a lungul întregii cărți, Petrovici argumentează că regimul comunist românesc a fost un capitalism de stat, care trebuie disociat de teza troțkistă a „statului muncitoresc degenerat”, metamorfozată ulterior în „colectivismul degenerat” (birocratism). Industrializarea a creat o piață internă, iar când aceasta a fost amenințată de supraproducție, exporturile au preluat sarcina relocării ofertei suplimentare pe piața capitalistă internațională. În acest fel, România nu a făcut decât să se integreze modelului dependenței periferice, întocmai ca restul statelor socialiste, inclusiv Uniunea Sovietică. Și-a creat proprii manageri, interesați mai degrabă de control decât de sporirea producției și, la fel ca Uniunea Sovietică, a adoptat modelul managementului științific de inspirație tayloristă, pe care Lenin însuși a ajuns să-l aprecieze datorită eficienței sale productive și disciplinare după 1917, deși înainte îl respinsese „argumentând că ar favoriza un sistem de subordonare a omului față de mașină” (p. 55).
Pentru a întări teza capitalismului de stat, Petrovici îl critică în mod întemeiat pe sociologul Pavel Cîmpeanu, care susținuse că prețul forței de muncă este impus în socialism, nu negociat, cum se întâmplă în capitalism, fapt care transformă forța de muncă dintr-o marfă (capitalism) într-o resursă practic inepuizabilă (socialism). Dar și în socialism forța de muncă și-a putut negocia salariile, chiar dacă indirect, prin fluctuații de personal, absenteism, sabotaj și, în ultimă instanță, greve. Iar în capitalism salariile nu sunt deloc fixate obiectiv, pe piață: „Acest lucru este o idealizare și mistificare a relațiilor realmente existente în capitalism. Salariile sunt legate de o întreagă infrastructură de reglementări legale (cea mai importantă fiind legislația muncii), taxări și negocieri între capital și muncă, eventual mediate de stat în structurile instituționale tripartite, specifice statului bunăstării occidentale de după cel de-al Doilea Război Mondial. Sau, din contră, capitalul încearcă să evite aceste negocieri, prin externalizarea producției în spații în care relațiile de muncă sunt slab reglementate, așa cum se întâmplă începând cu anii 1970” (p. 124).
Per total, argumentele avansate de Petrovici în favoarea tezei capitalismului de stat sunt ferme și concludente. Dar nu sunt suficiente. Nu orice societate în interiorul căreia se dezvoltă o piață poate fi considerată capitalistă, ci numai acele societăți care permit extrapolarea mecanismului pieței la nivelul întregului social. În cazul nostru, comunismul românesc a creat în mod direct o piață internă pentru a se putea industrializa și integra cât mai bine ulterior în jocul capitalist mondial, dar regimul per ansamblu nu a funcționat niciodată pe baze capitaliste, așa cum s-a întâmplat după 1989. Piața a fost „încastrată”, pentru a folosi termenul lui Karl Polanyi, și a reprezentat doar un mijloc, nu un scop; nu a ajuns niciodată să fie superpozabilă cu regimul politic existent în acea perioadă, nici pe filieră internă, nici externă.
Dezvoltaționismul socialist românesc a utilizat capitalismul pentru a se consolida și extinde, dar s-a protejat concomitent pe cât posibil de efectele ideologice și economice disruptive ale capitalismului. Așa cum procedează de exemplu și China contemporană, care combină autoritarismul politic cu o dezvoltare economică puternic planificată în chestiuni macroeconomice de importanță națională, lăsând în același timp la nivelul pieței dezvoltarea micului comerț, printre altele, și încurajând substanțial investițiile străine. În acest fel, China reușește să evite crizele specific capitaliste și să utilizeze dezvoltarea generată de piață pentru propriile scopuri politice. Olanda imperialistă din secolul XVI a fost la rândul ei o altă putere non-capitalistă, a cărei ascensiune comercială și colonială a avut loc concomitent cu protejarea propriilor agricultori de ravagiile unei piețe neîncorsetate politic, spre deosebire de Anglia din aceeași perioadă, în care capitalismul ascendent s-a dezvoltat în mediul rural prin deposedarea sistematică de pământ a țăranilor liberi (Vezi Ellen Meiksins-Wood, Originea capitalismului. O perspectivă mai largă, tarducere de Veronica Lazăr, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015.). La fel ca România socialistă și China de astăzi, Olanda de acum patru secole era parte integrantă a unui context internațional capitalist, pe atunci în curs de consolidare, fără a se transforma din acest motiv într-un regim capitalist per se.
Capitalismul funcționează pe baze monopoliste, dar monopolul dezvoltării economice în România între 1948 și 1989 l-a avut statul, nu o entitate sau un grup de entități private. Dacă ținem cont de politicile sociale consistente practicate de statul român în această perioadă, este imposibil să argumentăm că acesta ar fi acționat ca un agent economic privat într-o situație de monopol. Chiar dacă se extrăgea plusvaloare din supramuncă și se producea astfel exploatare, nivelul de trai nu a fost condiționat niciodată de productivitatea economică a muncitorilor, pe care statul i-a protejat și favorizat în detrimentul țăranilor, chiar dacă i-a incapacitat efectiv din punct de vedere politic. Într-un regim capitalist, clasele inferioare sunt primele precarizate și deposedate, în niciun caz consolidate.
În sfârșit, dacă ne uităm în oglindă la arhitectura orașelor socialiste, respectiv a celor capitaliste, observăm o diferență majoră în ceea ce privește utilizarea spațiilor centrale. În orașele socialiste, care nu se dezvoltă în conformitate cu imperativele pieței, centrul, în cazul în care nu este moștenit dintr-o epocă anterioară și păstrat ca atare, este de obicei alocat unor monumente patriotice impozante, înconjurate de lungi promenade și/sau parcuri. O astfel de gestionare a spațiilor centrale în orașele dezvoltate în capitalism este puțin probabilă. Aici centrele sunt dominate de obicei de clădiri de birouri ultramoderne sau spații locative luxoase, inaccesibile precariatului (Silviu Aldea, Reinterpretând simbolurile socialismului, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2015). Din acest punct de vedere, dezvoltarea urbană a României socialiste s-a făcut ținând cont de facilitarea lanțurilor de producție interne și, corelativ, de simbolistica politică a regimului, nu de raportul cerere-ofertă.
Dezvoltaționismul autoritar românesc de dinainte de 1989 răspunde unor constrângeri internaționale capitaliste fără a fi la rândul său capitalist. Asta nu înseamnă că trebuie înțeles și analizat izolat, disociat de contextul internațional, reproducând astfel mecanic și steril tezele anticomunismului neoconservator. Petrovici observă că această abordare, încă dominantă în studiile asupra perioadei produse în mediul cultural-academic românesc, supralicitează componenta politică în detrimentul celei economice, pe când în postcomunism situația se inversează: avem tendința să ne uităm la economie, la fluctuațiile piețelor, la austeritate și la deposedare uitând că ele sunt în aceeași măsură rezultatele unor decizii politice. Numai că putem demonstra cu asupra de măsură conexiunile existente pe toate planurile între proiectul dezvoltaționist al socialismului românesc și contextul internațional capitalist fără a încerca să îl transformăm pe primul în ceva ce nu a fost până la urmă, chiar dacă a împrumutat numeroase trăsături de la ultimul.
Pe scurt, lucrarea este una foarte riguroasă metodologic, foarte documentată și foarte incisivă, contribuind cu siguranță la umplerea unui gol în literatura de specialitate asupra perioadei și la conturarea unei direcții de cercetare diferită de și net superioară „analizelor” bazate pe exacerbarea intrigilor personale de la nivelul elitei comuniste și pe condamnările morale repetitive, lipsite de miză – una în care abordarea științifică este prezentă nu numai la nivel retoric, ipotezele și întrebările de cercetare fiind minuțios testate pe întreg parcursul cărții. Să sperăm că autorul va continua cât de curând posibil această direcție de cercetare și va pune în perspectivă prezentul volum cu o atât de necesară economie politică a postcomunismului românesc.
