Istorii Sociale Obscure. Craiova și Marginalii ei: Prostituatele

Recenzie: Șerban Pătrașcu, Istoria prostituției și a caselor de toleranță din Craiova (1865-1930)

(foto: copertă Il)

Recenzie: Șerban Pătrașcu, Istoria prostituției și a caselor de toleranță din Craiova (1865-1930), Editura MJM, Craiova, 2014, 340 pp.

Tot mai duceți trista viață de trotuar, hotel, spital?

O, vʼam cunoscut odată; erați îngeri întrʼun bal!

Pe atunci… aripi de soare… fulgi… mătasă… cântec… basm,

Iar acum… ruini pudrate… cărnuri goale… boală… spasm.

(Eugen Constant, Cu dalta pe lespezi, Craiova, 1928)

De s-ar stinge pământul, ce milă și-ar face Dumnezeu cu noi săracii!

(Cuvintele deznădăjduite al unei femei amărâte din str. Sirenelor)

Șerban Pătrașcu, cercetător la Institutul de Cercetări Socio-Umane „C. S. Nicolăescu-Plopșor” Craiova, a scris un volum de istorie socială cu referire strictă la o categorie a marginalilor de altădată, i.e. prostituatele, acele femei nefericite ce-și câștigau/își câștigă existența în modul cel mai lamentabil și mizerabil cu putință. Victime sigure erau femeile sărace și înfometate, abandonate și deznădăjduite. Acestea călcau pragul vechilor bordeluri, fiind cele mai ușor de amăgit, mințit și înșelat. O degradare a omului, o regresie în subteranele mizeriei. Volumul lui Șerban Pătrașcu, unul realmente minuțios documentat, ne pune față în față cu disparitățile de altădată. Autorul pune accentul mai mult pe sărăcia lucie și murdăria majorității populației Craiovei de demult, deși opulența și extravaganța îmbogățiților olteni, cu palatele și imobilele lor somptuoase înconjurate de smârcuri și mahalale sordide, exista și se dezvolta fără opreliști (Craiova avea faima unui adevărat oraș al milionarilor. În 1946, Petru Groza mărturisea că nu există în tot Ardealul vreun tânăr care să nu-și dorească să ia de soție o craioveancă – p. 150.) Este o lucrare apărută la o editură minusculă și, de aceea, cu siguranță că va fi având doar circulație locală. Este cumva unfair, o asemenea contribuție merită, totuși, o soartă mai bună. Ascuns sau nu, volumul există și între coperțile lui sunt prinse detalii despre lumea întunecoasă de demult. Să pornim la drum!

Craiova Vechiului Regim: Der Stand Der Dinge

În ciuda unui centru istoric ușor flamboaiant, cu actualele clădiri și palate administrativ-culturale, numai bune de pus în rame turistice, Craiova din vremea regimului monarhic nu era chiar un loc idilic. Sărăcia și slinul erau norma și nu excepția. Casele erau murdare, oamenii erau murdari și ei. Înaintea Primului Război Mondial, singurul stabiliment de băi aducea cu o clădire abandonată, având în vedere numărul infim al celor care-i călcau pragul (p. 18), deși prețul pentru îmbăiere nu era unul piperat, dar, totuși, nu putea contrabalansa suficient de clar șubrezenia financiară a craiovenilor. Vechea Mahala a Dorobănției, populată de oameni nevoiași, muncitori cu ziua și infractori (hoți, tălhari, criminali) se întindea ca o pecingine a precarității omniprezente. Preoții de la Madona Dudu erau duhovnicii acestor nenorociți. Sărăcia era așa de mare încât la moartea cuiva familia nu avea nici măcar bani de coșciug. Un preot, părintele Lungulescu, mărturisea că nu se dădea înapoi din a lucra tronul săracului folosind scânduri adunate de prin curțile oamenilor. Părintele acuza fățiș autoritățile pentru acea „indiferență revoltătoare față de clasa săracilor” (p. 48).

În zona terenurilor aluviale, mlăștinoase (Balta Craioviței, Balta Verde), se aflau cartierele insalubre, adevărate focare de tuberculoză. După 1918, la insistențele unui primar (colonelul Toplicescu) îngrijorat de soarta acestor zone mlăștinoase, însuși Argetoianu (ministrul finanțelor pe atunci, răposat la Sighet în epoca post-1947) a descins în urbe, arătându-se impresionat de stare lucrurilor din capitala Olteniei. Acesta a promis chiar (și) niște milioane de lei pentru amenajări edilitare. A fost doar o simplă promisiune… Nimic nou sub soare: vorbim doar despre „cloaca puturoasă și veroasă” a administrației de atunci.

Inutil de precizat, condițiile de muncă erau și ele deplorabile, iar salariile în ton cu vremurile, adică atât cât să asigure minima subzistență a lucrătorilor – armata de rezervă a proletariatului exista din belșug, așa că micii industriași ai vremii își permiteau orice extravaganță salarială (remunerații între 0,60 și 1 leu/zi, of course, foarte, foarte puțin chiar și pentru standardele de atunci). Medicii sunt cei notează scrupulos date despre aceste puroaie sociale. Condițiile dure de muncă și locuire sunt cauza procentului însemnat de bolnavi din rândul lucrătorilor. Înghesuiți în camere întunecoase și mici, cojocarii, boiangerii și cizmarii muncesc între 10-12 ore pe zi și dorm în aceleași camere suprapopulate în care lucrează. Un medic, Dr. Augustin, descria starea precară a acestor pauperi: „Știți că lucrătorii în Oltenia sunt deprinși a veni de la munte și de prin sate spre a se stabili în orașe, fie ca precupeți, fie ca meșteșugari. Ei bine, acești copii sănătoși, plini de viață și de putere, după trei luni, devin anemici, tuberculoși și dau un contingent foarte mare de febre tifoide” (p. 19).

Sfântul Nicolae ajungea foarte greu prin mahalale

Aici sunt nevoit (doar) să transcriu, via Pătrașcu, cuvintele preotului Lungulescu, ce a slujit la înmormântarea unei bătrâne (Pr. D. Lungulescu, „Săracul la mormânt”, Curierul Olteniei, anul XXIII, nr. 879, pp. 4-5, în Șerban Pătrașcu, op. cit., pp. 48-49.): „…am văzut, ca preot de enorie, multe tablouri în care se evidenția mizeria la culmea ei… scena ce mi-a fost dat să văd în ziua de 6 decembrie 1913 la Cimitirul Dorobănția, am remarcat-o ca pe una din cele mai sfâșietoare… mi-a produs atâta durere și mi-a pricinuit atâtea reflexii, încât nu am putut să nu zic: Vai nenorocit popor! Unde vei ajunge? Să vezi femei bătrâne, sărace, gârbove, aproape infirme de ani grei și îndelungați, luptându-se a scoate, din șandramaua hârbuită, tronul cu bătrâna văduvă săracă, care a fost tovarășa lor de suferințe și chin – apanagiul zilelor în care trăiește cea mai mare parte a poporului nostru – să le vezi oftând cu ochii plini de lacrimi, și cu mâinile încrucișate la invocarea unei Puteri supreme ca să le ajute, că nu puteau târa tronul, le scăpa din mâini, cădeau pe el; să vezi durerea sfâșietoare a sărmanei fiice, tot văduvă și săracă, cum se ruga cu foc de îngrijitorul cimitirului ca să-i ajute…”. Mizericordia! În acest cadru economico-social debil, prostituția trebuie că înflorea.

Strada Sirenelor, cartierul „Felinarelor roșii”

Primul casă de toleranță (știută) din Craiova a funcționat, în 1868, pe strada Madona Dudu. Mai târziu, cartierul „Felinarelor Roșii” își va avea sediul central pe strada Sirenelor, o stradă care făcea legătura între centrul și periferia orașului – vezi imaginea de mai jos. Va fi o zonă gri a Craiovei, cu numeroase petreceri de pomină, scandaluri, beții crunte și pungășii (p. 35). Plângerile și reclamațiile cetățenilor deranjați de atmosfera veroasă din zonă sunt neglijate de autoritățile indolente. În anii de maximă glorie, către sfârșitul veacului al XIX-lea, Craiova avea 16 bordeluri, concurând serios cu Bucureștiul (20 de case de toleranță) sau cu Brăila, campioană, cu cele 21 de stabilimente ale sale (p.282). În perioada interbelică, măsura din 1925, privind interdicția bordelurilor, va duce la proliferarea caselor de toleranță clandestine (p. 41).

(prelucrare lui Aurelian Giugăl după Google Maps)

Factorițe, pești, prostituate și clienți

Factorițele (patroanele), cu origine etnică diversă, se dădeau drept femei nenorocite, bătrâne, văduve, sărmane, ceea ce, ne spune autorul, era parțial adevărat, parțial fals. Legea stipula că aceste matroane trebuiau să fie de peste 45 de ani, lege care nu s-a respectat mai deloc: „…adevărata patroană a stabilimentului de prostituție din str. Sirenelor 26, nu este Maria Dincă Muscalagiu, pe al cărei nume se află autorizația, ci femeia Miță Niță Petrache care are de abia 15 ani” (p. 55). Desigur că se puteau face bani frumoși din vânzarea trupurilor, iar faptul că au existat factorițe care au condus și câte 30 de ani bordeluri (cazul Irmei Schulteti), indică faptul că meseria devenea un drog plăcut de inhalat. Pe parcursul vieții lor de antreprenoare, principala lor grijă era aceea de a-și putea plăti chiriile, în cele mai multe cazuri destul de piperate, și de a găsi noi și noi fete care să se lucreze pentru ele.

De livrarea „prospăturilor” se ocupau peștii, acești hoțomani gata mereu să găsească noi și noi huseni ușor de păcălit. Categoric, prostituatele nu veneau de bună voie la bordel. Erau mințite, înșelate, amăgite, pletora de fete sărmane, de la tara sau de aiurea, constituindu-se în grupul masiv al celor care mergeau la casele de toleranță ca la locul vieții fără griji. Proxeneții? Sunt flăcăi voinici, frumoși și leneși, cartofori-viciați, adică niște șmenari și smardoi în toată regula (p. 81). Existau felurite prostituate: i) cele legale, care aveau condicuță, ii) erau apoi cele care acționau pe cont propriu, și ele controlate sanitar, dar, în general, fără prea mulți clienți, (1-3 pe zi, banii putini – 3-5 lei – fiind insuficienți pentru traiul zilnic [Spre exemplu, în 1919, unui polițist plătit cu 125 de lei pe lună nu-I ajungeau banii să cumpere un kg. de cafea, care costa 150 de lei – p. 172.]). Veneau apoi iii) artistele, cele care-și făceau veacul prin cabarete, cafe-chantanuri și teatre (Acestea erau femei libertine, lipsite de trac, ce profitau din plin de farmecele lor – p. 195.), în fine, iv) prostituatele clandestine (coșmarul administrației locale și al medicilor – p. 213) și v) servitoarele (unele dintre acestea se prostituau, fiind țiitoarele stăpânilor lor, în schimbul unor mici favoruri, fie racolându-și mușteriii de te miri unde (p. 264).

Clienții erau bărbați de toate vârstele și de toate categoriile sociale – muncitori, țărani, soldați, pungașii cot la cot cu polițiștii și, last but not least, notabilitățile orașului (p. 124). Cei mai mulți erau bărbați tineri, acei dornici de a „gusta” femeia înainte de însurătoare. Desigur, nu numai aceștia formau masa celor ce dădeau târcoale bordelurilor. Erau foarte mulți neînsurați – în intervalul 1894-1898, din cei 39.000 de locuitori ai Craiovei, existau 7.893 de bărbați necăsătoriți, așa că exista o bază de recrutare solidă și generoasă. O lumea pestriță, eterogenă, una care includea (și) Casa de toleranță în acel modus vivendi al societății capitaliste moderne.

Nicolae Romanescu, fost primar al Craiovei în 1898, 1901-1916 și 1929 (foto: copertă IV)

Critica

Deși volumul este foarte stufos din punct de vedere al cantității informației, autorul făcând pasămite o muncă de arhivă extrem de îndelungată, ceva lipsește din cadrul acestei simfonii dedicate unei pagini de istorie socială. Este tocmai metodologia, câmpul paradigmatic în care se poate insera volumul. Îi lipsește revista literaturii și modul de interpretare. Este de necrezut ca, în câmpul științelor sociale, tocmai această contribuție să fie unică din zona ei. La avarie, dacă vreți, este și problema generală a studiilor românești din aria științelor sociale: păcătuiesc prin lipsa de metodă. De aceea ele rămân simple narațiuni, citite, ici și colo, ca simple povesti despre lumi demult răposate. Desigur, pentru aceasta e nevoie de un efort și mai mare, dar beneficiile într-o asemenea perspectivă ar fi infinit mai mari – volumul ar ieși din cotloanele regionale și locale, intrând literalmente în lumea mare. Dar metodologia de cercetare, dimensiunea paradigmatică și construcția subiectului, plecând de la anumite rezultate concrete, au fost, și rămân în continuare, părțile slabe ale unui sistem de cercetare ce rămâne încă tributar unui mod de analiză descriptiv-analitic, un sistem old-fashioned, demult ieșit din uz în spațiul academic care contează.

În continuare există această tendință de a scruta confortabil (doar) trecutul, cu mizeriile lui cu tot. Este ceea ce ne spune în subsidiar și această întreprindere de cercetare. Craiova vremurilor vechi nu era doar locul marilor case de milionari, așa cum simplist, semidoct și caricatural ne prezintă situația de ieri ziarele de azi. Nu! Orașele vechi și-au construit palatele centrale utilizând forța de muncă ieftină și din abundență (masa de rezervă a muncitorilor ce stătea cuminte in a row spre bucuria burghezo-aristocraților-întreprinzători, în cazul de față, craioveni), deci au mizat din plin pe exploatarea economică. Mărirea și prosperitatea unora era contrabalansată de decăderea și mizeria altora. Este cazul să nu ne mai entuziasmăm tâmp când auzim de nu știu ce palat Jean Mihail dintr-o Craiovă oarecare. Totuși, românii nu au trăit și nu trăiesc în lumi de basm. Categoric, în acele vremuri, absolut tulburi din punct de vedere economic și social, au existat și oameni admirabili, ce au pus umărul la lenta schimbare socială. Cei care se perindă prin volumul lui Șerban Pătrașcu, preoții de la Madona Dudu, cu exemplul sensibil al părintelui Lungulescu, colonelul Toplicescu – fost primar sau medicul Antonini, devenit la un moment dat primar, dar decedat la scurtă vreme după, merită respectul nostru.

Mă gândesc, vă întreb, care sunt volumele care portretizează Bucureștiul mahalalelor sau periferia ca mod de existență de azi. Sigur, a apărut volumul (și filmul adiacent) Șmecherie și lume rea. Este posibil ca numeroasele facultăți de științe sociale să fi produs aceste studii despre lumea imprecisă a subteranelor și precarității contemporane. Eu unul nu le știu, dar cu siguranță de vină este doar propria-mi ignoranță. Cu siguranță, e nimerit să amintim și de acele contribuții de ieri, cele care au vorbit despre condiția, adesea mizeră, a femeii în societate: Ecaterina Arbore (Femeia în lupta spre emancipare), Maria Buțureanu (Femeia – studiu social), Eugenia Economu (Femeile delicvente și viața lor în închisoare), I. Remer-Anselme (Lupta pentru înfrânarea prostituției)…

Aurelian Giugăl

Aurelian Giugăl este licențiat în geografie (1998), doctor în Științe Politice (2011). Profesor de geografie (1998-2010), lector universitar (începând cu 2013). Stagii de cercetare la School of Geographical Sciences, University of Bristol (2010) și Sapienza – Univeristà di Roma (2015). Colaborări la ʻCulturaʼ (2009-2015), ʻCriticAtacʼ, ʻSocial Eastʼ, ʻArgumente și Fapteʼ și ʻObservator Culturalʼ. Arii de interes: geografie politică, geografie electorală, partide politice, politică românească.


2 Comments

  1. Nu am citit cartea, dar pare interesanta. Mi se pare foarte pertinenta critica dumneavoastra privind lipsa de metoda din stiintele sociale in Romania. Sunt perfect de acord cu constatarea pe care o faceti ca ele se multumesc cu scrutarea trecutului (si cu prezentul e cam la fel). As include exact in acest capitol citica mea privind absenta de contextualizare in paleta larga a studiilor despre ‘sex work’. Modul in care autorul caracterizeaza servitoarele ca ” țiitoare ale stăpânilor lor, în schimbul unor mici favoruri, racolându-și mușteriii de te miri unde” mi se pare de o suspecta non-salanta machista care nu ia in considererare raportul stapan-servitor(are).

  2. @Iulia: e atât de cusut cu ață albă comentariul tău, încât nici nu merită să îl iau în seamă. Văd că se poartă denunțurile.

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat