Vinicius Tomescu: Românii nu sunt în stare să facă nici măcar o mafie

Regizorul român stă de vorbă cu Maria Cernat despre legătura dintre teatru și politică

Vinicius Tomescu (foto: Facebook)

Vinicius Tomescu este regizor român, licentiat în teatru la Universitatea de Arta din Târgu Mureș și are un Master in Publicitate şi Reclamă la Școala Națională de Studii Politice și Administrative. Pretextul discuției de față este provocatorul text la cunoscutului dramaturg suedez Lars Noren, ”Frig”. Este un text dur despre exluziune, rasism, violență și absurd pe care regizorul român Vinicius Tomescu l-a montat în urmă cu câțiva ani.

Cum aţi început cariera de regizor?

Am făcut și publicitate, și reclamă foarte mult. Am colaborat cu Opera Română o bună perioadă în timpul conducerii domnului Ludovic Spiess și am început să montez în regim independent. După ce am fost în instituția aceea foarte strictă, aproape militarizată pentru a putea coordona şi sincroniza un număr foarte mare de oameni (solisti, cor, balet, orchestră), m-am refugiat în spaţiul independent care este mult mai confortabil şi fără nici un fel de constrângeri. Am montat la început un spectacol după un text scris de două românce care lucrează în străinătate. Una dintre ele, fostă colegă încă din liceu m-a întrebat, dacă poate fi montat si i-am răspuns pozitiv. Spectacolul s-a numit „Bucarest via Paris” si s-a jucat la teatrul La Scena. A urmat „Întoarcerea de acasă” scris de Ştefan Caraman. Cu acel spectacol m-am plimbat vreo patru ani, cred că a avut sute de reprezentații până în momentul în care actrițele au intrat în concediu de maternitate. Apoi am montat ”Noaptea americană” care a mers foarte bine cu Anișoara Doroftei şi Ani Crețu. Au urmat: ”Crash”, adaptat după textul Auto de Ernesto Caballero gazduit de teatrul Nottara şi ”Frig” la Teatrul Mic. Anul trecut am avut premiera spectacolului ”În largul Mării” de Slawomir Mrozek la Nottara. Acum pregătesc un spectacol după un text scris de Cornel Udrea cu care am discutat condiţiile în care ne poate oferi drepturile de autor.

De textul lui Lars Noren v-aţi apropiat în anul 2013 când era relativ mai liniștit peisajul internațional în privința refugiaților.

Textul nu l-am ales eu, l-a ales profesoara artiștilor. Eu cunoscând-o bine pe Lucica Mureșan care a montat textul cu studenţii clasei de actorie pe care a coordonat-o. După câţiva ani de la terminarea facultăţii aceştia mi-au vorbit despre text şi mi-au propus să-l ridicăm scenic. Actorii care au jucat în spectacolul meu sunt: Cristian Dumitru, Ninel Petrache, Nik Ciuvică şi Adrian Lepădatu, light designul fiind asigurat de către Roxana Docan. Spectacolul a fost produs de Doroftei Art fiind găzduit de către Teatrul Foarte Mic şi a avut premiera în toamna anului 2013 cînd într-adevăr atmosfera era foarte calmă atât în plan social cât şi politic. Mi s-a spus că textul nu mai e de actualitate pentru că o revenire a tendinţelor extremiste aparţine istoriei. Dar uite că istoria se repetă. Oricum atunci când l-am pus în scenă m-am gândit la manifestări ocazionale, izolate ale rasismului într-o Europă în care nu toţi pot fi de acord cu libera circulaţie. În nici un caz nu m-am referit la un context general şi nu bănuiam exodul produs de războiul sirian cu problemele generate ulterior. Personal, referindu-mă la ţara noastră nu cred într-o ascensiune a extremismului. Cred că azi avem foarte multe libertăți. Poți să ieși seara la plimbare, la protest. Poți să emigrezi şi să plantezi căpșuni pe nu știu unde, sau poţi pleca în weekend la shoping la Milano sau la Paris. Dacă n-ar fi toate lucrurile astea toate tensiunile s-ar acumula şi ar deveni periculoase. Acţiunea piesei se desfăşoară în Suedia deci să ne gândim la suedezi. Suedia e o societate de unde nu mai ai unde să te duci mult mai departe. Cine ar emigra din Suedia in Bulgaria sau în România? Și poate că aici e cheia textului lui Noren. Tragedia unor oameni care stau in colivie cu uşa deschisă, dar nu au unde să evadeze pentru că dincolo de uşă se află prăpastia.

Dar oare textul lui Loren nu e legat de creșterea valului de migranți și odată cu ei a mișcărilor de extremă dreapta?

Nu cred că are relevanță pentru că textul e scris mult înainte. Atunci mie nici prin cap nu mi-ar fi dat că o să ajungem aici. Mie mi-a părut rău că nu am luat drepturile de autor pe mai mult timp. Dacă l-aș fi montat cu doi ani mai târziu aș fi fost în mijlocul evenimentelor. Au fost chiar multe lucruri pe care le-am înțeles mai târziu. Atunci mi s-a spus că textul nu e e de actualitate și că nu are un corespondent în lumea reală, motiv pentru care am scris motivaţia spectacolului pe o foaie pe care distribuiam spectatorilor la intrarea în sală. Am pus acest text și pe net pe pagina creată pentru spectacol.

Da, totuși tema rasismului a devenit mai actuală decât oricând mai ales în rândul tinerilor, nu crezdeţi?

Dar vă imaginați oare că tinerii actuali neolegionari de la Noua Dreaptă chiar știu cine a fost Moța sau Codreanu?

Unii dintre ei mai știu.

Realitatea n-o știu nici istoricii. Citeam azi un articol despre Iorga, care a fost un mare antisemit și care era prezentat de un ziarist prost informat ca filosemit.

Totuși istoria nu e chiar o știință exactă. Dar altceva voiam să vă întreb. De curând în sectorul independent au apărut spectacole de teatru politic. Pe de altă parte există idea că arta trebuie să rămână total separate de politic.

Eu cred că discuția asta nici nu ar trebui să aibă loc. Eu consider că arta nu e subordonată niciunei morale. Fiecare operă de artă își propune propriul sistem moral. Eu când iau o piesă plec de la un fond cognitiv trecut și încerc să propun un univers nou. Fără prejudecăţi politice.

Totuși sunt voci care spun că arta nu poate fi separată de politică și că ea poate avea și o misiune legată de progresul social?

Credeți că unul cum e Caragiale și-a pus problema la modul acesta?

De ce nu? Și dacă nu e destul de clar la el – deși eu spun că e – poate și-a pus-o Lars Noren în ”Frig”.

Nu cred. Pentru că dacă și-ar fi pus-o, personajul lui ar fi fost un tip instruit cu un discurs coerent, într-o direcție.

Totuși, dacă personajul central era instruit, mesajul nu era la fel de clar.

Nu cred. E o mitologie creată acolo folosindu-se de anumite fragmente discursive. O ciorbă ideologică.

Păi de ce acele fragmente și nu altele?

Pentru că sunt unii care şi-au tatuat pe biceps faţa lui Codreanu şi care te înjură în tramvai.

Da, dar vă înjură într-un anumit fel, pe anumite motive. Ura lor e direcționată politic către o minoritate.

Dar sunt şi unii care umblă cu Che Guevara pe tricou şi te înjură în tramvai. Sunt la fel ca ceilalți.

Găsiți?

Sunt convins. Pentru că asta au găsit ei mai aproape. Sau tricoul cu Che Ghevara era mai ieftin ca cel cu Codreanu. Nu reflectă o ideologie asumată existenţial. Că dacă ești mai aproape de Biserica Anglicană te duci la anglicani, dacă nu, te duci la catolici. Ține de structura ta.

Deci nu credeți că Lars Noren și poate și Caragiale dorea să indice o problemă socială legată de rasism.

Aici discutăm despre viață. Eu nu cred că se așează vreun artist la masă să se gândească: da, acum eu o să tratez o problemă politică, voi avea un discurs artistic prin care să exprim nu știu ce temă. Asta cu atât mai mult cu cât cred că atunci când ajunge la public discursul poate căpăta valențe la care tu poate nu te-ai gândit. Cine sunt personajele care comit răul în ”Frig”? Niște frustrați, niște excluși. Ciorba ideologică le conferă cadrul în care îşi pot manifesta şi justifica ura.

Dar sunt regizori și artiști care asta își propun de la început. Să atragă atenția asupra unor probleme de ordin social.

Dacă îți propui asta de la început, mai bine faci altceva. Nu ești artist.

Așa credeți?

Da, ca artist simți nevoia să te exprimi despre ceva ce nu-ți convine, pentru că artistul în general pleacă de la niște frustrări personale. Tot așa cum nu cred că te așezi la masă și vrei să scrii o operă de artă în care toți să cadă pe spate pentru opțiunile tale estetice. Cum am făcut eu cu Antonin Artaud şi al său „teatru al cruzimii”. Eu mi-am ales un limbaj în baza căruia am făcut spectacolul ”Frig”. Am lucrat cu cascadori profesionişti care au conceput scenele violente. Au fost unii care mi-au scris diverse lucruri, cum că bătăile ar fi fost prea periculoase. Dar ele păreau veridice tocmai pentru că fuseseră gândite aşa de cascadorii Serban Gabriel şi Aurel Dicu.

Acum poate o să vă șochez. Pe mine nu mă interesează deloc arta făcută pentru artă așa, din fotoliu, fără nici o conexiune și deloc angajată politic sau social. Mă interesează spectacole cum este cele ale Gianinei Cărbunariu care discută despre whistleblow-eri, despre condiții de muncă foarte grele, despre lucruri care mă ating în mod direct. Și știți de ce? Pentru că eu ca profesor la o facutlate de Științe Politice, ca jurnalist vin și vorbesc despre aceste lucruri într-un limbaj care poate părea scorțos, dogmatic, și, oricât de mult mi-aș forța talentele pedagogice, uneori chiar plicticos. Prin urmare, impactul pe care discursul meu le are este net inferior unui discurs teatral bine construit.

Da, dar eu nu fac teatru nici pentru profesori, nici pentru critici.

Păi tocmai asta zic și eu! Că pentru public e important să avem un discurs politic angajat.

Bun. Eu am ultima piesă. Nu știu dacă știți textul lui Slawomir Mrozek „În largul mării”. Iarăși am ajuns la o chestiune de ordin politic fără să fie neapărat intenția mea inițială. Mulți au găsit acum corespondențe cu ce se petrece acum în România. Vă spun sincer, asemenea chestiuni nu existau când ne-am apucat de repetiții.

Aveți totuși niște bune intuiții de ordin politic.

Trebuie să recunosc că da. Totuşi nu las actorii să fie influenţaţi de moment. Nouă ne intră în sală oameni din toate curentele și din toate categoriile. Nu știi cine cumpără biletele. Fiecare va vedea altceva în spectacol. Depinde de capacitatea lui.

Înțeleg perfect. Nu ai monopolul interpretărilor. Din clipa în care ai dat opera, nu mai e a ta. Vorba lui Caragiale. Opera e ca fiica unui tată. El a făcut-o, alții s-o joace. Dar eu spuneam altceva. Arta e oricum politică, fie că vrem fie că nu.

Da, dar să zicem că am două personaje care vin cu două opțiuni diferite. Eu ca regizor cu cât reușesc să fac înfruntarea mai vizibilă într-un limbaj scenic cu atât spectacolul va fi mai bun. Dar eu nu pot să pactizez cu una din părți. Fiecare personaj își are viața lui.

Asta e limpede. Nu poți pune personajul pe scenă să rostească discursuri propagandistice. Dar chiar dacă nu faci asta, nu scapi de asumpții politice subiacente.

Da, doar că eu ca artist nu simt că pot să mă așez într-o parte și să spun, uite, eu sunt reprezentantul ăstora și fac artă împotriva ălorlalţi. În momentul acela eu cred că aș derapa la fel de mult ca personajul lui Loren. Or, eu într-o piesă am personaje care suferă, personaje care se îndrăgostesc, care mor, care nasc. Vorbim pe scenă despre viaţă cu bune şi cu rele. Eu nu pot să reduc un spectacol la faptul că o ducem rău. Unii o duc rău, alții o duc bine. Nu pot reduce un spectacol la asta.

Dar nimeni nu spunea să reduceți spectacolul la nimic. Ideea era că tocmai, printr-un discurs teatral bine construit poți ajunge mai ușor la public pentru că îi dai posibilitatea să se conecteze emoțional la problematica expusă personificând problemele. Or, eu cred că e firesc să declami relațiile de dominație și putere și opresiunea.

Dar în România avem noi problema asta? În România oamenii se mulțumesc cu o sticlă de ulei și o pungă de zahăr și aici s-a terminat. Nu simte nimeni vreo oprimare. Am vrea noi să simtă.

Eu aici vă contrazic. Eu cred că simt din plin efectele oprimării și inechității în plan economic.

Credeți. Mergeți și vorbiți cu oamenii.

Știți de ce cred eu că votează PSD-ul? Tocmai pentru simt inechitatea și PSD-ul e singurul care știe să se prefacă foarte bine că îi înțelege. Și simt că noi, care suntem într-o bulă de bunăstare a privilegiaților, îi urâm și îi disprețuim pentru că iau sticla cu ulei. Mie mi se pare că îi judecăm de pe poziții foarte elitiste și nu îi înțelegem. Or, noi, pentru că nu suntem încă în stare nici în planul discursului strict politic, nici în planul discursului teatral, iată, să producem un contra-discurs la PSD. Astfel lăsăm un teren liber pentru un partid cvasimafiot să-i prindă în gheară.

Care partid?

Cel despre care vorbeam. PSD. Și-l vor vota întotdeauna. Pentru că noi nu suntem în stare să producem un discurs alternativ. E părerea mea, dar eu cred că noi suntem o țară foarte săracă. Avem probleme de rasism, de misoginism și violență de gen, de sărăcie cruntă. Ultimele statistici arată că în România peste 200.000 de copii se culcă flămânzi. Un procent însemnat, 40% dintre copiii din România sunt în risc de sărăcie și excluziune socială. Or, noi trăim în bula noastră și nu realizăm aceste lucruri. Au venit cei de la ONU și au spus că suntem ”in denial” – adică refuzăm să acceptăm situația privind sărăcia. E și normal. Noi stăm aici la ceainărie, bem un ceai cu 20 de lei, avem access la niște resurse care ne-au izolat într-un cocon. Nu ne dăm seama de dezastru. Iar ca soluție, noi ce spunem? Îi insultăm în fel și chip și apoi le spunem cu reproș: ”votați cu corupții!”. Da, dar corupții ăia vor fi preferați pentru că sunt singurii la care se aud termeni ca ”sărăcie”, ”protecție socială”, chiar dacă nu sunt lucruri asumate cinstit.

Nu știu. Eu am terminat și o facultate de comunicare la SNSPA și am lucrat și în zona comunicării politice ca profesionist pentru mai multe părți. Nu știm istoric ce s-a întâmplat. Dar știm că am plecat dintr-un stadiu rudimentar. Până la Carol I eram într-un stadiu rudimentar de dezvoltare. Și nici acum nu stăm foarte bine. Cred că ne mai trebuie niște sute de ani să construim o cultură democratică și să avem niște opțiuni politice. Eu călătoresc mult și în străinătate. Am stat de multe ori la Paris la un prieten care nu stă chiar în centru. Acolo când apare o groapă pe stradă vecinii se organizează, fac sesizări, se duc la primărie, iar în câteva zile problema e remediată. Românii nu prea sunt în stare de acțiune colectivă. Noi nu putem să ne coordonăm, nu avem sindicate decât formal, că aşa trebuie. Forme fără fond. Dacă suntem atenţi vedem că românii n-au reușit nici măcar să facă o mafie în străinătate. Darămite o organizaţie care să le apere drepturile. E drept, ca să faci o mafie trebuie să fii foarte serios, ori nouă tocmai asta ne lipseşte: seriozitatea. Și să spargi o bancă îți trebuie coordonare, devotament, perseverență. E mai simplu să cerşeşti.

Aici e o poveste interesantă. Probabil că la noi de asta n-o să aibă în viitorul apropiat succes mișcările de extremă dreapta. Pentru că își trebuie aceste calități și puterea de a urmări un țel comun. Asta spuneți, nu?

Exact. Cred că suntem prea balcanici, prea dezorganizați pentru așa ceva.

Ultima temă pe care aș vrea să o discutăm pornește tot de la textul lui Noren. Știți că avem o ”internațională conservatoare”. În SUA, în Polonia, în Ungaria, în Turcia avem lideri conservatori. De asemenea, mișcările de extremă dreapta sunt în creștere. Ca să lupți cu așa ceva, oare e mai percutant să scrii discursuri sau să faci spectacole?

Nu știu ce să spun. Dar ați văzut că am scris un disclaimer la spectacol în care explicam că există un pericol. Imediat după premiera spectacolului nostru, în Suedia, s-a dat foc la un cămin de imigranți. Dar ideologic lucrurile sunt neclare acum. În Suedia avem un socialism capitalist, iar în China un capitalism socialist. Vorbind de extrema dreaptă lucrurile sunt la fel. Neclare. Plus că lucrurile trebuie judecate în context. Ce mai are un marxist de astăzi, care stă bine mersi la cafenea şi discută filozofie, cu un politruc comunist analfabet care conducea o şedinţă de partid în anii ’60? Dar un soldat german în uniformă cu un neonazist din zilele noastre tatuat, cu cercel în nas şi cu o zvastică imprimată pe maiou? Eu zic că răspunsul este acelaşi în ambele cazuri. Nimic.

Postări asemănătoare

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este lector doctor la departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Titu Maiorescu. Din anul 2011 este autoara de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată).


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat