Un Dacca european: Bucureștiul

Motto: Domesticirea pădurii [nu] indică existența unei conștiințe demografice / Philippe dʼHarcourt

O călătorie simplă, aici la doi pași de noi, în arealul Budapesta – Viena – Praga, este perfectă pentru a ilustra marasmul infrastructural din urbea de pe Dâmbovița, Isarlâk-ul nostru, București. Comparată cu Viena, infrastructura Bucureștilor este o glumă proastă. Orașul lui Bucur poate fi orice, un Karachi (Pakistan) sau o Dacca (Bangladesh) mai mici, dar nu oraș european de secol XXI. La avarie el poate fi și un oraș african dintr-o țară subdezvoltată, șantier perpetuu, oraș mâncat de cariile războiului, un imens coș industrial, prin care se scurg gazele mașinilor conduse de șoferi amețiți, căzuți într-o stare de perpetuă isterie, dar nu un oraș funcțional. E sigur și categoric, cele trei capitale europene amintite mai sus, sunt dintr-un alt film, unul pe care Bucureștiul nu l-a cunoscut, nu îl știe și nu îl va vedea. Povestea Bucureștiului este una foarte simplă: el mai poate fi peticit, cârpit și bazonat. O schimbare radicală, în condițiile date, este practic imposibilă. Greșelile postcomuniste cu greu mai pot fi recuperate.

Barbu Mateescu, într-o postare pe Facebook, este (mai) modest, nu se duce spre Europa Centrală. Evadează în Cluj și este deja deranjat de București. Clujul pare o oază pe lângă Bucureștiul febril. Cu cât stai mai mult închis între zidurile reale ridicate din mașinile lui, mașini parcate pretutindeni (de ce nu vor fi fiind urcate și în copaci?), cu atât te țicnești mai mult. În perioada postcomunistă numărul de mașini a crescut de peste patru ori, infrastructura rămânând la nivelul primilor ani postcomuniști[i]. Este sursa principală a dezordinii actuale. În plus, nu s-a luat nici o măsură în ceea ce privește fluidizarea transportului în comun. Nici vorbă de benzi speciale pentru autobuze, zero interdicție privind circulația autovehiculelor pe liniile de tramvai, investiții prea firave în noi linii de metrou etc. etc.  Cele câteva stații adăugate sunt un fir de praf dacă este să comparăm cu noile cartiere adăugate la periferia Bucureștiului. În plus, orașul este dezvoltat inegal. Sudul acestuia, cu jumătate dintre locuitorii capitalei, este aglomerat și lipsit de tot ceea ce înseamnă calitate urbană[ii]. Cartierul Rahova, spre exemplu, este o imensă aglomerare de beton și praf, micile parcuri sfrijite dintre blocuri rotunjind și mai tare senzația de urban incomplet, caricatural.
Cartierul ce include fosta Cale a Calicilor, Calea Rahovei, este zona unor experimente urbanistice greu de imaginat în altă parte. Ștefan Guga, în același articol menționat mai sus, vorbea despre distrugerea spațiilor publice pentru amenajarea de parcări. În Sectorul 5 nesimțirea administrativă supralicitează: aici trotuarele au fost transformate în imense parcări. Practic sunt zeci de zone unde pietonii trebuie să meargă de-a dreptul pe stradă pentru că trotuarele nu mai există (Foto 1 și 2). În zona Parcului Sebastian, copiii care vin spre parc sunt obligați de mințile administratorilor de aici să folosească strada pe post de trotuar, cot la cot cu mașinile nervoșilor cartierului. Aici nu vorbim doar de nesimțire, pur și simplu este vorba de încălcarea legii. Nu este posibil ca atunci când ieși din propria locuință să fii nevoit să folosești strada pe post de trotuar. Ar fi interesant de aflat dacă cineva a făcut o sesizare la vreun organism responsabil de așa ceva. Nu ar fi rău dacă Asociația pentru Promovarea Culturii și Responsabilizare Civică (APCRC), asociație din care fac și eu parte, ar depune o contestație, sesizând autoritățile abilitate. Ține de un minim bun simț civic de avarie, minimal.
Foto 1 și 2. Secolul XXI: două din zecile de străzi fără trotuare din Sectorul 5, București (poze: Aurelian Giugăl)

Ciulini + beton = haos arhitectonic
Un alt experiment marca epoca postcomunistă îl reprezintă haoticul cartier ce s-a ițit între București și Bragadiru. Aici, de o parte și de alta a șoselei ce duce către Alexandria, a ieșit din pământ o zonă rezidențială greu de cuprins cu mintea. Printre ciulini și mărăcini, într-o dezordine aproape perfectă, pe drumuri desfundate, au ieșit din colb vile, căsuțe, blocuri (mai mari sau mai mici), spații comerciale, totul într-o dizarmonie greu de imaginat (Foto 3, 4 și 5). Zeci de mii de oameni sunt nevoiți să ajungă în oraș folosind aceeași șosea sfrijită construită acum mai mult de 70 de ani în urmă. Îmi spunea un prieten profesor, folosind exemplul unor colegi ce locuiesc în acest cartier tulbure, că, pe timp de moină sau în perioadele ploioase, oamenii ies din această zonă crepusculară folosind cizme de cauciuc foarte înalte, străzile desfundate fiind, în cele mai multe locuri, impracticabile. Sigur, este vorba de cei care nu au mașini suficiente pentru a înfrunta noroaiele omniprezente. Lucrurile s-au mai schimbat puțin între timp. Impresia de provizorat va persista mult timp de acum încolo.

Foto 3 , 4 și 5. Experiment așa-zis urban în arealul București-Bragadiru (poze: Aurelian Giugăl)

Cercul de Foc al Capitalei

În joia de dinaintea Paștelui am fost, împreună cu un prieten, la Maria Cernat, în Dragomirești Vale. Era după amiază, în jur de 18.00. Ne-am gândit să folosim Centura. După o discuție cu Maria, am înțeles că e o nebunie să folosești respectiva șosea pentru a te deplasa de colo-colo. Ea este bună pentru a fi prins ca într-un clește în trafic și a-ți testa limitele și timpul final până când cedezi nervos. Centura Bucureștiului poate fi orice, șosea funcțională însă nu. Printre ciulinii Câmpiei Române poți vedea mașini staționate în coloane interminabile, și asta deoarece la toate intrările și ieșirile din oraș fără pasaje supraterane cei de pe centură au indicator cu cedează trecerea, câini vagabonzi la pachet cu tot felul de negustori ambulanți ce vând orice, de la pantofi sport, la tricouri, treninguri și multe alte mărfuri, totul într-un amestec de talcioc, bâlci la pachet cu șoseaua îmbâcsită. Iată de ce drumul nostru către Dragomirești Valea putea fi mai lesnicios folosind o rută ocolitoare prin Bragadiru, Clinceni, Ciorogârla și Domnești. Ceea ce s-a și întâmplat.

În acordurile aceleiași indolențe administrative, s-a construit un alt cartier alandala, cel dintre Prelungirea Ghencea și Domnești. Este o altă zonă de un cretinism administrativ greu de imaginat. Practic totul, dar absolut totul este făcut la întâmplare. În tot acest amalgam de clădiri și case trântite peste câmpuri, șoseaua plăpândă ce duce către Domnești și București nu mai înseamnă nimic. Ea este și stradă și trotuar deopotrivă. În acest context, accidentele, inclusiv cu victime copii obligați să meargă pe stradă în lipsa unui trotuar, sunt la ordinea zilei[iii]. Oamenii au protestat și vor mai protesta. Va schimba asta cu ceva imaginea generală? Probabil că viitorul le va rezerva unele mici cârpeli, pe ici pe acolo, prin părțile neesențiale.

În tot acest interval, în discordanță totală cu nevoile orașului, edilii orașului investesc sume uriașe în plantarea de panseluțe (nici nu mai are rost să mai amintesc de rapoartele Curții de Conturi, sunt arhicunoscute de toată lumea), organizarea de concerte și șușanele de tot soiul, cu tot felul de artiști locali ce câștigă sume amețitoare cântând la tot felul de sindrofii și târguri de sezon. Asta la pachet cu împodobirea orașului în straie de sărbătoare, de Crăciun și, mai nou, de Paște. În sectorul meu, Sectorul 5, administrația dă ocol de jur împrejurul blocurilor (și numai) cu garduri de fier (Foto 6 și 7), totul pentru a proteja, de atacurile vandalilor probabil, inexistenta vegetație dintre înghesuitele blocuri.
Foto 6 și 7. O parte miile de metri de garduri amenajate în Sectorul 5 în epocile Vanghelie 1, 2, 3 și 4 (poze: Aurelian Giugăl)

Acesta este gradul maxim de administrație la care se poate preta o clică birocratico-administrativă reprezentată exponențial de ʻfuncționariʼ precum Crin Halaicu, Viorel Lis, Adriean Videanu, Traian Băsescu, Sorin-Mircea Oprescu și Gabriela Fire. Estimp, plictisit de haosul bucureștean, exemplarul exponențial Sorin-Mircea Oprescu și-a suflecat mânecile, a pus cu hărnicie banul de-o parte și și-a deschis o clinică privată la Viena: http://www.firmenabc.at/academica-healthcare-solutions-gmbh_MkPh. Pe vremuri, în interbelicul autohton, elitele locale își construiau vile imitând stilul arhitectonic al metropolei. Copiau ceea ce vedeau pe unde umblau, atunci când își făceau studiile universitare. Elitele prădătoare de acum strâmbă din nas. Orientul a început să le pută. Așa că se mută mai la apus. În fostele capitale imperiale își plasează de acum banii câștigați în țară asudând din greu. Iată de ce noile cartiere becaliene nu (mai) sunt prielnice pentru a ne face selfie-uri drăguțe. Casele noilor îmburgheziți locali sunt indicative (doar) pentru a ilustra prostul gust și rapacitatea postcomunistă. Mahala, străzi desfundate și bogăție ostentativă. Thorstein Veblen și Panait Istrati reloaded.


[i] Pentru mai multe detalii, vezi Ștefan Guga, ʿEconomia politică a traficului congestionat din Bucureștiʾ, CriticAtac, 7 octombrie 2013, disponibil online la:

http://www.criticatac.ro/23695/economia-politic-traficului-congestionat-din-bucureti-2/

[ii] ʿImportant este ca bucureștenii să se gândească la oraşul lorʾ, interviu cu Ștefan Ghenciulescu, Dilema Veche, nr. 685, 6-12 aprilie 2017, disponibil la:

http://dilemaveche.ro/sectiune/la-zi-in-cultura/articol/important-este-ca-bucurestenii-sa-se-gindeasca-la-orasul-lor-interviu-cu-stefan-ghenchiulescu

[iii] http://www.ziare.com/stiri/proteste/peste-o-mie-de-persoane-protesteaza-in-prelungirea-ghencea-omul-a-ajuns-pe-luna-noi-n-avem-infrastructura-galerie-foto-1459936

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat