Țigan țăndări – încercare de recenzie

Scurte considerații despre un roman autobiografic scris de un activist celebru

Coperta cărții lui Valeriu Nicolae (sursă: Maria Cernat)

Am citit cu interes „Țigan țăndări” – text pe care l-aș numi roman autobiografic scris în viteză. Pe Valeriu Nicolae, autorul romanului, n-ai cum să nu-l placi. Om de-o rară sensibilitate, gata să-și dea ultimii bani să ajute pe cineva în nevoie, foarte receptiv față de suferința celorlalți, dar necruțător cu impostura și aroganța. Un om cu care simți că poți vorbi normal și că ai putea vorbi la fel de relaxat indiferent cât de bine „s-a ajuns”, un tip cu care nu merg aerele și impostura. Pentru că Valeriu a învățat la cele mai dure academii ale tuturor timpurilor: suferința și sărăcia. Și, spre deosebire de atâția alții, n-a uitat nicio secundă de unde a plecat. Valeriu e același tip jovial și plin de umor chiar dacă se află pe străzile unei mahalale unde urlă sărăcia și mizeria din fiecare colț sau dacă vorbește la Aspen Institute alături de bancheri firoscoși care n-au scos în viața lor nasul din bula de lux în care s-au născut. Și asta se vede din fiecare rând al cărții pe care a scris-o. Explozie de umor, scriitura te ține în priză, fără să fie una facilă și superficială.

Textul lui Valeriu este concentrarea unor experiențe filtrate cu umor și multă autoironie, dar, totuși, foarte dure. Sărăcia, rasismul, alcoolismul incurabil al tatălui, violența domestică sunt experiențele formatoare pe care Valeriu reușește să le depășească, dar care, fără îndoială, rămân acolo și doar o privire superficială ar putea să se lase înșelată de stilul vesel al textului și să le ignore.

Obscurantiștii la modă azi, cei din zona zen-yoga, vorbesc de iluminare și „trepte de iluminare”. Dacă pentru o secundă mi-aș ucide neuronii care răspund de gândirea critică și aș crede aceste exprimări metaforice aș spune că Valeriu a evoluat spiritual enorm, fiind capabil să filtreze și să depășească lucruri care pe mulți ne-ar fi distrus iremediabil și asta se simte din ritmul alert al textului, din umorul scriiturii din enorma varietate de experiențe și trăiri – țăndările – care compun tabloul unei vieți pe cât de interesante pe atât de intense.

În ciuda umorului și a varietății de experiențe și locuri care se prindă prin paginile textului lui Valeriu, cartea e una care te lasă cu o profundă senzație de anxietate, de teamă că totul s-ar putea termina, că totul e pe muchie de cuțit, că atunci când totul pare să fie bine, echilibrul urmează să se strice și întreaga construcție urmează să se surpe iremediabil.

Precaritate și instabilitate sunt cuvintele care pot descrie cel mai bine sentimentul pe care ți-l lasă „Țigan țăndări”. Un text al vremurilor noastre precare și mereu la limită.

Romanul alternează amintiri din copilăria lipsită de griji din satul de romi unde copiii stăteau mai mereu dezbrăcați complet, își făceau săbii din tulei de porumb și mâncau ce apucau, cu scene din viața de adolescent și o poveste de dragoste bizară cu cea care urmează să moară tragic. Neîmplinirea și nefericirea perpetue se resimt în relațiile descrise în paralel cu amintirile din copilărie și adolescență. Două dintre iubite mor tragic – o poloneză săracă moare de septicemie ignorată de sistemul medical, SIA, iubirea iubirilor,  moare de cancer. Bogătașa roșcată e părăsită de prea mult bine, românca cu ochi de smarald e părăsită că e rasistă. Mai mult familia, mai puțin ea. Curios lucru, amorurile variate și numeroase nu cuprind conaționale sărace rome. Sau cel puțin ele nu sunt suficient de proeminente încât să ajungă în paginile romanului. În ciuda cantității impresionante de iubite, calitatea unei relații stabile pare să ocolească cu obstinație spiritul profund neliniștit și veșnic nemulțumit al protagonistului nostru. Protagonist care nu se sfiește să înșire, pe lângă mulțimea de cuceriri, o serie întreagă de clișee privind „incompatibilitatea” dintre sexe care se traduce, în fapt, prin expunerea privilegiilor la care „regele” nu vrea să renunțe. Mă iubești? Întreabă ea. La care el înțelege că se dorește fidelitate – adică n-o să mai râvnești în veci la o „bunăciune” și o să rămâi alături de ea la bine și la greu. Ce întrebare patetică… sărmane fraiere care ar putea să spere că privilegiatul care poate zbura pe continente și vorbi cu mai marii zilei, juca baschet cu nimeni altul decât Michal Jordan ar putea vreodată răspunde sincer „da”. Cum să iubești când poți cuceri?

Ceea ce atrage atât în paginile romanului este setea de conexiune reală și firesc. Și dacă Valeriu îi ironizează pe bogătașii care-l distribuie în rolul romului de succes pe la tot felul de întâlniri fițoase ca să-și adoarmă conștiința vinovată, la fel de necruțător este cu romii cu care călătorește la Strasbourg. Dar e o ironie încărcată de afecțiune, un umor blând și plin de înțelegere, în special față de cântărețul la acordeon care îi amintește de unchii lui și pe care îl și îmbrățișează când, ca om cu experiență, îi spune lui Valeriu că n-are sens să se bage la furat în Strasbourg, că-i găsește el ceva de lucru!

În privința opțiunilor politice, din text reiese o confuzie mai puternică decât în viața amoroasă. Vede că la masa bogaților ajungi, ca rom, exact cum bine remarcă Anand Giridharadas, doar ca să fii acel exemplu pozitiv care să arate că visul capitalist e posibil, dar nu încetează să plesnească regulamentar și clișeistic comunismul ori de câte ori are ocazia. Deși comunismul ăla cenușiu și trist i-a dat legendarei sale mame un serviciu și o casă. Dacă apartamentul era rece și mizer în ciuda eforturilor colosale ale mamei de-al ține curat lună, acum apartamentul ăla e un vis intangibil pentru femeile rome. O poveste ca a lui Valeriu e imposibilă azi. Saltul femeii rome din satul ei la apartamentul din Craiova par azi o poveste. Cine să dea asistentelor medicale și soților lor din CFR apartamente în Craiova? Statul ăla comunist, pe care e așa de dulce și la modă, așa de cool, să-l terfelim, a dat apartamente salariaților. Și acces la școală. Una rasistă și rigidă, dar care i-a dat șansa lui Valeriu să treacă dincolo de muncile necalificate pe care le făcea în Chicago când a emigrat.

Dar textul nu se aventurează dincolo de aruncatul cu noroi în comunism, care dă, desigur, foarte bine la public, și nici prea mult spre critica firoscoșilor bogătași care se prezintă ca filantropi binevoitori, ca soluții, când de fapt sunt cauza problemelor. Textul nu se apropie, în privința profunzimii, de necruțătoarea critică a unuia ca Anand Gididharadas care e chemat la masa bogaților, dar care le-o spune frac: fraților, visul capitalist e un coșmar și voi sunteți cauza nenorocirilor. Fără schimbări majore nu se rezolvă nimic. Facerea de bine e o ipocrizie care ascunde problema, e facerea de bine a stăpânului de sclavi bun care doar întârzie abolirea unui sistem injust și exploatator. Cu armele stăpânului, cum bine spune Audre Lorde, nu dărâmi casa stăpânului. Pentru că problema domnului patron de bancă cu care vorbește Valeriu la o întâlnire nu e că e rasist, ci că este în fruntea unui sistem financiar împotriva căruia n-ai cum să votezi și care a făcut căruțe de bani de pe spinarea tuturor, albi și mai puțin albi, bărbați, femei, cis, trans sau non-binari. Or protagonistul textului pare că se mulțumește să joace la masa la care îl pun mai marii zilei și să legitimeze această piesă de teatru absurd în care el e pionul de succes care legitimează sistemul.

Alergia la impostură îl face însă să vadă cât de absurd este să încerci să rezolvi problema sărăciei cu experți tehnocrați care vorbesc „economicoza”, noua limbă de lemn a expertizei economice de tip power-point, oameni care n-au fost în viața lor într-o mahala. Simțul penibilului și mirosul pentru impostură îi sunt prea dezvoltate ca să nu-și dea seama de absurdul situației în care exact cei care creează problemele se prezintă ca apostoli ai schimbărilor salvatoare pentru săraci.

Încă nu suntem la etapa la care să ne punem problema că rasismul e rezultat al goanei după bani și că filantropia privilegiaților și poveștile romilor de succes mențin status-quo-ul. Că anti-rasismul însuși e un brand de succes și o afacere profitabilă pentru activismul capitalist profesionist. Că, într-un mod pervers, pentru multe dintre elitele rome de azi, bune gestionare ale anti-rasismului ca business, dispariția acestei forme de opresiune ar fi chiar o sursă de tristețe – ar dispărea obiectul muncii, dar și sursa de vizibilitate și succes. Nu suntem acolo, dar putem spera că vom fi.

Pentru etapa actuală a societății românești „Țigan țăndări” este o pastilă eficientă de antirasism. Un text antrenant, viu și autentic, o odă adresată unei mame de-o rară tenacitate, o excursie șocantă prin mahalalele lumii care ne arată că sărăcia ucide la fel peste tot și că primele victime sunt copiii. E un moment necesar și o carte de temelie în lupta cu injustițiile sociale. Un pas necesar, dar, evident, insuficient. Ceea ce nu ne împiedică să sperăm la mai mult.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată.