Threads – viața muncitorilor sub spectrul militarizării

Un film din anii ’80 ne arată ce înseamnă era atomică

Momentul devasatator din pelicula Threads (sursă: YouTube)

,,In an urban society, everything connects. Each person’s needs are fed by the skills of many others, our lives are woven together in a fabric, but the connections that make society strong, also make it vulnerable’’

Aceste cuvinte sunt intro-ul filmului numit Threads apărut pe la jumătatea anilor ’80, mai exact, în 1984, deci în plină eră Thatcher de început al neoliberalismului și demn de reținut pentru a fi cea mai realistă și documentată prezentare cinematografică privind efectele unui război nuclear asupra orașelor industriale și mediului muncitoresc. Titlul, care ar putea fi tradus în română prin cuvântul ,,fir’’ sau ,,filament’’ se referă la legăturile sociale, de la familii, la clase și instituții și servicii care se dezintegrează odată ce inimaginabilul are loc și cele două superputeri ale lumii bipolare de dinainte de 1991 își lansează, una asupra celeilalte, arsenalul nuclear. Filmul fusese comandat de BBC cu un an înainte și este rezultatul colaborării dintre interesul scenaristului Barry Hines pentru dramele de zi cu zi din viața muncitorilor și verosimilitatea geopolitică a regizorului Mick Jackson, scopul lor fiind să șocheze publicul în privința efectelor unui atac nuclear, dar și să avertizeze (mai bine spus, să sperie) autoritățile militare și politicienii, scopul fiind avansarea mișcărilor pentru dezarmarea internațională.

Trama filmului are în prim-plan viața a două familii din medii diferite și cum acestea vor face față dezastrului nuclear, dar, până să se întâmple asta, facem cunoștință cu Jimmy Kemp și Kate Beckett, a căror relație trebuie să ajungă la căsătorie din cauza unei sarcini neașteptate, totul pe un fundal de escaladare a tensiunilor dintre Statele Unite și Uniunea Sovietică și intervenționism sovietic în Iran – suntem în prima jumătate a anilor ’80, când atenția Occidentului este încă fixată asupra revoluției islamice din Iran. Viețile oamenilor obișnuiți din Sheffield (despre care informațiile din generic spun că este al patrulea oraș industrial din Regatul Unit) se desfășoară pe fundalul mobilizării militare, zgomotului avioanelor de vânătoare aflate în exerciții repetate și știrilor de la TV despre mișcări de trupe și confruntări diplomatice, în tot acest timp muncitori obișnuit ca Jimmy Kemp și amicii lui gândindu-se că, dacă într-adevăr lumea se va sfârși prin explozii nucleare de-a lungul emisferei nordice, ei măcar să se găsească în pub-ul preferat. În paralel cu viețile muncitorilor din Sheffield, filmul în stil documentar prezintă planuri guvernamentale pentru reorganizarea administrației în urma unui atac nuclear prin transferarea puterii unei rețele de birocrați locali dispersați de-a lungul țării și cu sarcina dea- se ocupa cu aprovizionarea și refacerea unor servicii, speranțe inutile deoarece, după explozia atomică, adăposturile acestor funcționari pe timp de situații de urgență sunt îngropate sub moloz și nu mai există niciun fel de comunicații, la fel cum serviciile de salvare și pompierii nu-și mai pot desfășura activitatea din cauza prafului radioactiv așezat pe sol și pe ruine. Autoritățile centrale, în acest scenariu fără ieșire, nu se ocupă doar cu organizarea operațiunilor de salvare și a refacerii vieții sociale prin pregătirea spitalelor pentru primirea victimelor și impunerea restricțiilor de circulație, dar și să ,,asigure ordinea’’ prin arestarea celor considerați a fi ,,subversivi’’, termen prin care sunt desemnați protestatarii pentru denuclearizare și activiștii sindicali. Însă orice măsură de păstrare a ordinii – precum curți de justiție speciale cu puteri extinse pentru a grăbi expedierea justiției, anume, împușcarea celor prinși jefuind – este inutilă, legăturile sociale nu mai revin la nivelul din modernitatea industrial și supraviețuitorii ajung să trăiască dintr-un fel de agricultură de subzistență, epuizându-și ultimele puteri pentru recolte oricum irradiate.

Filmul este cunoscut pentru imaginea sumbră privind urmările unui conflict nuclear, de la clădiri dezintegrate, oameni carbonizați și bolile produse de iradiații până la imposibilitatea îngropării milioanelor de cadavre deoarece nu mai există servicii publice funcționale, totul într-un stil de cinema verité cu actori necunoscuți și documentar prin îmbinarea jocului actoricesc cu o narațiune alternată cu un generic care oferă informații seci precum puterea unei explozii nucleare și zona afectată, ce să faci tu și familia ta în cazul unui atac aerian, motiv pentru care este considerat a fi datat, de îndată ce Războiul Rece este încheiat de trei decenii. În ciuda schimbării contextului geopolitic, filmul este relevant din două motive. Întâi, documentarea care a stat la baza scenariului infirmă imaginile societăților postapocaliptice din cultura, în care războinici organizați în bande atacă și jefuiesc comunitățile pașnice; Threads arată că un război nuclear ar însemna distrugerea oricăror facilități care fac posibilă viața modernă, electricitată, alimentarea cu apă, servicii medicale, totul s-ar dezintegra și puținii supraviețuitori ar fi prea bolnavi, slăbiți și malnutriți pentru a mai putea ataca alte grupuri de oameni la fel de bolnavi și de malnutriți, cu atât mai puțin să-și echipeze mașinile pentru raiduri de-a lungul unor autostrăzi pustii. Pe măsură ce trec anii, populația se reduce, iar Kate Beckett va muri la naștere, în timp ce fiica ei va naște un fetus mort. Oricât de mult s-ar încerca refacerea unui învățământ primitiv, în aer liber, trecerea anilor și îngreunarea existenței din cauza contaminării îi reduce pe supraviețuitori la niște ființe care mârâie cuvinte nearticulate și trăiesc doar ca să scotocească buruieni oricum iradiate. În al doilea rând, filmul pune problema militarizării și dacă aceasta este ceva normal pentru o societate contemporană, sau o excrescență a structurilor de putere și inegalităților create de acestea. Deși muncitorii unui mare oraș industrial, dar nu doar ei, nu pot supraviețui un atac nuclear, ba chiar vor fi primii care vor pieri, așa cum se întâmplă cu Jimmy Kemp, dar dacă sunt organizați, pot protesta pentru dezarmare și promova alternative pașnice: printre acei ‘’subversives’’ arestați în timpul pregătirilor militare, se află și o activistă pentru denuclearizare care, în timpul unui protest, argumentează că nimeni nu poate câștiga un război nuclear, ce-ar câștiga sovieticii în urma unui atac nuclear, în situația în care toate centrele urbane și industriale ar fi distruse? Doar cadavrul unei țări (‘’a corpse of a country’’). În schimb, sumele imense care se varsă în apărare ar putea fi investite în servicii sociale, surse alternative de energie, refacere urbană. Idei cu atât mai pregnante, dacă se consideră că sărăcia poate fi eliminată dacă s-ar investi mai puțin în militarizarea spațiului și mai consistent în sistemul medical, combaterea crizei climatice și pandemiei de coronavirus.

Cum se poate observa, un film din 1984 care imaginează efectele unui război nuclear asupra comunităților umane și a structurilor sociale nu este atât de datat precum s-ar crede. Sigur, Războiul Rece s-a încheiat de trei decenii și alte probleme sunt pe agenda din prezent, dar dacă crezi că poți dormi liniștit la noapte, gândește-te că, pe lângă această epidemie care ți-a redus viața socială, umanitatea mai are de înfruntat, așa cum observă Noam Chomsky, catastrofa climatică și aceeași militarizare cu arme nucleare, dar de data aceasta democrația este sub asaltul unor regimuri autocrate de dreapta care au abandonat rațiunea și expertiza științifică, deci nu doar un singur pericol, cel al pandemiei de coronavirus, ci patru pericole existențiale pentru întreaga civilizație umană.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.

Alexandru Ionaşcu

Alexandru Ionaşcu

Alexandru Ionaşcu (n. 1989) este doctor în filologie cu o teză intitulată „Monstruos şi monstruozitate în literatura engleză de secol al XIX-lea şi în literatura română din secolul al XX-lea”, un studiu de istorie şi teorie literară vizând o problematică puţin abordată în studiile umaniste din România, anume o istorie culturală a monstruozităţii din cultura occidentală şi analiza relaţiile sociale şi de gen din literatura română de secol XX. A publicat articole și studii în diverse reviste și volume academice, este prezent în diferite publicaţii literare și a participat la numeroase conferințe naționale și internaționale: Colocviul Şcolii Doctorale ‘’Alexandru Piru’’ din cadrul Facultăţii de Litere a Universităţii din Craiova, 21 aprilie, 2018; Conferinţa Internaţională de Ştiinţe Umaniste şi Sociale Creativitate, Imaginar, Limbaj, mai 2017; Conferinţa Internaţională ’’Text. Context. Pretext’’, Craiova, 17-18 mai 2019; Conferinţa Internaţională ’’Politics. Diplomacy. Culture’’, Craiova, 30 mai – 1 iunie 2019 cu lucrări privitoare studiile lui Michel Foucault despre normalizare şi control social, familia burgheză din prozele lui Urmuz, rolurile de gen din proza cărtăresciană relaţia dintre capitalism şi romanul gotic englez din secolul al XIX-lea sau alteritatea din scrierile lui Dimitrie Cantemir. Printre domeniile lui de interes se numără studiile culturale şi de gen, literatura contemporană şi goticul, cinematografia şi relaţia dintre literatură şi sistemele precapitaliste.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *