Lucian Boia, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe), Editura Humanitas, București, 2016
Într-o formă de lucru, acest text a fost publicat în revista Observator Cultural, nr. 861, 2017 și a fost preluat cu permisul autorului.
Prodigioasa activitate științifică a profesorului Lucian Boia s-a îmbogățit recent cu un volum despre istoria comunismului românesc. Un volum interesant, care demontează tardiv unele „mituri” ale perioadei, așa cum le numește domnia sa, dar care ajunge în schimb să recicleze alte mituri, alte inconsistențe istoriografice și ideologice și chiar să producă unele noi, cum ar fi, de exemplu, mitul excepționalismului comunismului românesc sau, mai pe larg, mitul excepționalismului românesc în sine. Domnul Boia discută deseori despre o Românie „altfel”, „neserioasă” sau „blestemată” de istorie (De ce este România altfel?, Editura Humanitas, București, 2012, p. 5, 42), respectiv despre un comunism românesc „straniu”, continuat ulterior de un postcomunism pe măsură. Desigur, autorul conștientizează valențele neștiințifice, oarecum mistic-defetiste, care ar putea fi imputate demersului său: „Firește, toate țările și toate popoarele sunt altfel, cu alte cuvinte fiecare dintre ele prezintă, pe lângă ceea ce se înscrie în fondul comun al umanității, și o serie intreaga de trăsături specifice, de natura sa le individualizeze. Parerea pe care am susținut-o – și nu mi-am modificat-o între timp – este aceea ca România înfățișează, în multe privințe, trăsături deosebitoare încă și mai accentuate, în raport cu Europa în ansamblu sau chiar cu națiunile aflate în imediata ei vecinătate” (p. 5, subl. în orig). Cu toate acestea, invocarea excepționalismului românesc ia deseori locul argumentelor științifice care ar fi mult mai în măsură să contribuie la elucidarea problemelor respective.
Să începem cu aspectele lăudabile ale cărții. Autorul persiflează îndreptățit anticomunismul postcomunist vehement, care afirmă necritic presupusa ostilitate funciară a românilor față de comunism. Comunismul românesc, și nu numai, a constat în faptul că majoritatea populației a considerat că poate câștiga ceva de pe urma regimului, fapt care, până la un punct, s-a și întâmplat. Comunismul a produs o mobilizare socială și intelectuală de proporții, fiind, cu toate carențele și imperfecțiunile sale structurale, o formă distorsionată de modernizare. Desigur, aici autorul putea pune în balanță costurile sociale enorme pe care le-a avut modernizarea și în Occident, în Anglia din prima jumătate a secolului XIX, de exemplu, ca să nu mai vorbim de jaful sistematic al populațiilor neoccidentale, acumularea primitivă care a oferit modernității europene combustibilul economic de care avea nevoie pentru a-și susține și extinde expansiunea globală. S-ar fi putut observa atunci, cu asupra de măsură, cât de distorsionat este și modelul original de modernizare.
Să trecem însă mai departe. Boia amintește episodul „devierii de dreapta” din 1952, o măsură prin care Gheorghe Gheorghiu-Dej îi neutraliza politic pe ministrul de externe Ana Pauker, pe ministrul de finanțe Vasile Luca și pe ministrul de interne Teohari Georgescu. Deși menționează în treacăt faptul că a fost vorba de o luptă politică în primul rând, nu una comuniștilor români get-beget împotriva minoritarilor cominterniști, autorul nu pare prea convins de această idee, din simplul motiv că nu o duce până la capăt. Per ansamblu, Boia percepe răfuielile interne din partidul comunist al anilor 1952-1964 ca pe o marginalizare a minoritarilor etnici de către majoritarii români, ce-i drept minoritari până mai ieri în propriul partid. Însă lucrurile sunt mult mai complicate. Epurarea a fost strict politică, grupuri de staliniști convinși luptând unii cu alții pentru a păstra sau pentru a câștiga puterea în partid. Teohari Georgescu era român; Miron Constantinescu la fel, acesta fiind protejatul Anei Pauker până ajunge într-un final să o repudieze. Asta ca să nu mai vorbim de amicii sovietici cu care Gheorghiu-Dej a împărțit pușcăria între anii 1933 și 1945. Nu putem vorbi deci de comuniști „nativi” și comuniști „moscoviți”, chiar dacă protagoniștii evenimentelor înțelegeau deseori siuația în acest fel. Mai târziu, în perioada Ceaușescu și după 1989, „devierii de dreapta” i-a fost aplicată coloratura ideologică naționalistă de care nu s-a desprins nici până azi: comuniștii români ar fi reușit să-i izoleze și să-i înlocuiască la conducerea partidului pe alogenii responsabili, la sfârșitul anilor 1940 și începutul anilor 1950, de cele mai mari atrocități ale regimului; după acest episod, și mai ales începând cu anii 1960, comunismul se transformă gradual dintr-un regim politic impus arbitrar și violent din exterior într-un regim politic autohton și astfel mult mai respectabil (trimit aici la lucrarea lui Michael Shafir, Romania. Politics, economics, and society. Political stagnation and simulated change, Frances Pinter, London, 1985, respectiv la contribuția mea din volumul editat de către politologii Sergiu Gherghina și Sergiu Mișcoiu, Miturile politice în România contemporană, intitulată „Comuniști «nativi» versus comuniști «moscoviți»: strategii de reconstruire identitară a național-comunismului în România postcomunistă”).
Printre celelalte merite ale cărții aș sublinia descrierea relativ relaxată și nepartinică a bunăstării existente în anii 1960-1970, abrupt încheiată, din motive binecunoscute, în ultimul deceniu al existenței regimului, respectiv sublinierea unor inconsecvențe terminologice (și atât, din păcate) din cadrul raportului oficial de condamnare a comunismului din 2006. Mai exact, este vorba de termenul „genocid”, termen utilizat în mod total impropriu în raportul final al condamnării regimului comunist, deoarece represiunea comunistă a avut baze sociale și economice (lupta de clasă), nu baze rasiale cum a avut represiunea nazistă, centrată pe exterminarea integrală a populației de rit iudaic.
Totuși, după ce observă și problematizează această importantă diferență, Boia nu ezită să alăture comunismul și nazismul în creuzetul conceptual al totalitarismului secolului XX, arătându-se indignat, întocmai ca majoritatea intelectualilor noștri publici, de condamnarea mai puțin vehementă a comunismului în raport cu nazismul. Ba merge până acolo încât îi compară direct pe Karl Marx și pe Adolf Hitler. Să fie doar „bunele intenții” ale comunismului care au „orbit” în asemenea măsură Occidentul, încât să nu îl mai perceapă în toată goliciunea sa ideologică și criminală? Și în sfârșit, argumentul suprem: „cercetările istorice au dovedit că mult mai mulți oameni au pierit din pricina comunismului decât a tuturor fascismelor luate la un loc” (p. 65).
În primul rând, mulți politologi și istorici, printre care și Vladimir Tismăneanu (chiar dacă abordările sale asupra comunismului românesc au limitele lor), s-au pronunțat asupra inconsistenței comparației victimelor produse de regimurile dictatoriale. O „comparație trivială”, chiar așa a numit-o, pe bună dreptate, Tismăneanu (citez din memorie). Nu putem judeca și condamna un regim politic opresiv strict în funcție de numărul de victime pe care le-a produs. Nu știm, dar nu strică să ne închipuim chiar și așa, contrafactualist, câte victime ar fi produs nazismul la scară globală dacă ar fi existat timp de șapte decenii. În plus, politica oficială a nazismului era crima, genocidul, în timp ce politica oficială a comunismului a constat în justiție socială, chiar și așa autoritară, agresivă și grobiană cum a fost și chiar dacă a degenerat ulterior într-un regim polițienesc, corupt, paranoic, rapace și ridicol, în cele din urmă. Sunt, totuși, două lucruri total distincte. Istoric și intelectual apoi, comunismul provine dintr-un lung șir de gândiri politice aflate pe filiația iluminismului francez, în timp ce nazismul s-a inspirat enorm din romantismul german, la rândul său o reacție mistică, violentă și (semi)conservatoare la adresa iluminismului. Că ulterior comunismele, mai ales cel românesc, au recuperat mituri romantice și au devenit tot mai personalizate, „legitimitatea impersonală” a partidului, cum o numește Kenneth Jowitt, lăsând treptat locul unor personalizări fățișe ale puterii, este o cu totul altă discuție.
O discuție pe care Boia nu o prezintă. Prezintă doar concluziile sale, sistematizate sub forma conceptului de „comunism dinastic”. Ca variație, putea fi adăugat conceptul de „sultanism”, teoretizat de către politologii Juan Linz și Alfred Stephan. Nu sunt de acord cu niciunul. Nu pentru că nu ar fi veridice, ci pentru că sunt pur și simplu incomplete. Individualismul metodologic weberian, care poate degenera extrem de rapid într-un psihologism facil, este depășit. Nu putem reduce nazismul, stalinismul sau ceaușismul la obsesiile și patologiile lui Hitler, Stalin și Ceaușescu. La fel ca Stalin, Ceaușescu și-a asigurat din timp o rețea birocratică și politică bine pusă la punct, care câștiga sau se prăbușea împreună cu el. Aceasta reprezenta baza de putere reală a ambilor, plus o populație care se resemnase cu inamovibilitatea puterii și învățase să se descurce în interstițiile acesteia, fructificându-i limitele mai mult sau mai puțin explicite în folos propriu. Pornind de aici putem înțelege, pe urmele aceluiași Kenneth Jowitt, de ce în comunismul sovietic a fost posibilă o destalinizare, pe când în nazism o „dehitlerificare” ar fi fost practic de neconceput. În primul, partidul și ceea ce mai rămăsese din charisma sa instituțională reprezenta depozitarul oficial al puterii, în timp ce în nazism partidul nu era decât un apendice al megalomaniei Führerului. Dar chiar și așa, nici nazismul nu poate fi redus strict la personalitatea lui Hitler. Au existat și în cadrul acestui regim diferite rețele de putere alternativă, chiar dacă, din păcate, au funcționat în cadrul unui consens social relativ omogen, marea majoritate a populației germane nefiind ostilă regimului nazist. Și în comunism s-a întâmplat la fel în ceea ce privește populația, dar asta nu face decât să certifice cât de insuficientă este analiza unui regim politic prin reducerea acestuia fără rest la individualitatea liderului.
În al doilea rând, asocierea lui Marx cu Hitler, și a Capitalului cu Mein Kampf, chiar dacă precaută, de la distanță – „Marx, oricât 1-am contrazice, e mai respectabil decat Hitler, iar Capitalul oferă totuși o lectură mai elevată decât Mein Kampf (ceea ce nu înseamnă că fondatorul comunismului științific ar avea, fie si indirect, mai puține victime pe conștiință decât fondatorul celui de-al Treilea Reich)” (pp. 65-66) – rămâne totuși una nu numai exagerată și pripită, ci una de-a dreptul falacioasă și total neștiințifică. Capitalul este, în ciuda tuturor criticilor mai mult sau mai puțin întemeiate care i-au fost aduse, o lucrare științifică impresionantă ca inovativitate și anvergură intelectuală. Mein Kampf este o broșură propagandistică. Da, Marx a scris și el broșuri propagandistice, cea mai cunoscută fiind desigur Manifestul Partidului Comunist (alături de Friedrich Engels), dar nu putem confunda aceste două tipuri de scriitură radical diferite. Dar e mult mai simplu, așa cum procedează vocile intelectuale cele mai frecvent auzite în spațiul public, să limităm lectura marxismului la Manifestul Partidului Comunist și atât. În plus, în afară de lucrarea lui Alfred Rosenberg Mythus, nazismul nu a produs nicio încercare măcar de fațadă științifică, așa cum este această carte, pentru a-și întemeia ideologia.
În al treilea rând, Occidentul a fost mai tolerant față de comunism decât față de nazism din mai multe motive: pentru că nu a avut o ideologie asumat și deschis criminală, ca nazismul, ci s-a bazat pe un program de libertate și egalitate foarte familiar occidentalilor, chiar dacă a ajuns ulterior să-l compromită în ultimul hal și a fost autoritar și unilateral de la bun început, respectiv deoarece, în timpul Războiului Rece, elitele occidentale au înțeles foarte bine „pericolul comunist” representat de URSS și aliații săi, potențialul subversiv al acestuia, și s-au gândit să tempereze pornirile de justiție socială ale propriilor populații, printre care amintirea celui de-al Doilea Război Mondial încă mai dăinuia, pentru ca spectrul comunismului să nu devină prea atrăgător la un moment dat. Orice am spune, una dintre premisele statului occidental al bunăstării a reprezentat-o și această teamă ideologică a Occidentului de comunism, teamă pe care a îmblânzit-o prin implementarea unor principii social-democrate care dormitau latent în propria cultură politică.
În continuare, Boia discută urbanizarea și industrializarea comunistă afirmând că, în ciuda tuturor eforturilor depuse, România lui Ceaușescu se plasa tot la coada clasamentelor europene în materie de urbanitate: „Superindustrializata Românie semăna de minune cu o țară subdezvoltată din Lumea a Treia. De remarcat că și procentul de urbanizare, rezultat al unui proces aparent spectaculos, așază România tot în urma celorlalți. În 1987, mediul urban al țării cuprindea 51,5% din populație, în timp ce, în 1986, Bulgaria înregistra 65,5% populație urbană, Ungaria 58,9%, Cehoslovacia 74,3%. România a ieșit din comunism ca țara europeana cu cel mai ridicat procent de populație rurală, și așa a rămas pâna astăzi. Sigur, și România de dinainte de comunism se afla tot la coada clasamentelor europene. Comunismul promisese însa să urce țara pe culmi de prosperitate. Or, comparativ cu ceilalți, rezultatul era zero (dacă nu de-a dreptul cu minus). O jumatate de secol de eforturi, de chin, de sacrificii: pentru nimic!” (pp. 146-147).
Nu înțeleg de ce, dacă „superindustrializata” Românie a lui Ceaușescu era practic identică din punct de vedere al nivelului de dezvoltare, cu o țară din Lumea a Treia – veneau zeci de mii de stundeți din Africa și Orientul Mijlocui să studieze aici, și nu invers. Nu înțeleg, în aceeași logică, nici de ce, în anii 1970, România a oferit sute de milioane de dolari ajutor statelor din Lumea a Treia împovărate de moștenirea colonialistă, reușind în același timp să facă față, din ce în ce mai puțin, e drept, fluctuațiilor economice ale pieței globale. Lucrarea lui Cornel Ban despre economia politică a capitalismului românesc este deosebit de utilă în această privință. Ban demonstrează convingător, utilizând numeroase surse credibile, faptul că marasmul economic în care a intrat România la cumpăna dintre deceniile șapte și opt ale secolului precedent este direct roporțională cu decizia SUA, datorată „șocului petrolifer” (1973, 1979) de a mări dobânzile la creditele internaționale și de a le reduce durata de restituire. Evident că industrializarea României era exacerbată, cu mult peste nevoile și resursele naturale ale țării. Evident că incapacitatea economică și administrativă internă, cuplată cu ambiția național-comunistă a lui Ceaușescu de a proteja și extinde independența țării, reprezintă o premisă majoră a eșecului generalizat pe toate planurile în anii 1980. Dar nu este singura. România, care împrumutase sume enome din Occident și nu numai pentru a se industrializa cât mai rapid și pe orizontală și pe verticală, era prinsă acum în spirala unui război geopolitic și geoeconomic dintre SUA și URSS. Minusurile regimului Ceaușescu nu pot și nu trebuie să fie înțelese exclusiv în cheie internă; factorii externi au jucat în acest proces un rol pronunțat, indiferent dacă dorim sau nu să luăm în calcul acest aspect.
În ceea ce privește disidența sau revoluția din 1989, Boia le utilizează pe ambele pentru a dovedi, din nou, excepția românească. Nu am avut disidenți cum au avut cehii sau polonezii, sau chiar sovieticii, în schimb am avut cea mai violentă trecere de la comunism la postcomunism. Deși recunoaște și apreciază vocile disidente singulare, și menționează de asemenea și revoltele muncitorești din 1977 sau 1987, Boia nu face pasul următor, acela de a înțelege absența unei disidențe organizate ca rezultând din lipsa unei alianțe dintre intelectualitate și muncitori. Autorul observă, pe bune dreptate, că printre intelectualii comuniști nu existau prea mulți marxiști autentici care ar fi putut reforma regimul din interior, devenind de asemenea o portavoce a nemulțumirilor tot mai pronunțate ale muncitorilor și a întregii populații. Cu toate acestea, conexiunea dintre o intelectualitate necritică, așa cum este, în mare măsură, și cea contemporană, respectiv lipsurile și nevoile societății, nu este realizată. O astfel de concluzie este disponibilă însă de peste 30 de ani, în lucrarea mai sus citată a lui Michael Shafir. Referitor la revoluția română, dacă ținem cont de toți acești factori, respectiv de aroganța încăpățânată a regimului, nedispus să opereze nici măcar câteva reforme de teama ca acestea să nu se constituie în bulgărele declanșator al avalanșei – singularitatea acesteia printre statele comuniste est-europene nu mai pare atât de excepțională. Cum nu mai pare nici trecerea de la comunismul internaționalist din perioada dejistă la cel naționalist din perioada dejistă târzie, respectiv din perioada ceaușistă. În primul caz, rațiunile geopolitice și economice au primat, în ultimul caz, acestea au fost completate cu un naționalism bazat pe convingeri ideologice autentice, nu doar pragmatic. (Discuția pe această temă fiind foarte amplă, îmi permit să trimit la lucrarea mea Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Editura Polirom, Iași, 2015).
Dacă România a rămas la coada clasamentului european în materie de urbanitate și nu numai, asta nu înseamnă că nu s-a dezvoltat în perioada comunistă, chiar așa încet, incomplet și absurd, de multe ori. Nu înseamnă că nivelul de trai nu a crescut, iar alfabetizarea nu a scăzut. Nu înseamnă că speranța de viață care era în jur de 30 de ani în Moldova interbelică, nu a ajuns la aproape 70 de ani la finalul anilor 1960, e drept, alături de speranța de viață din URSS, una dintre cele mai scăzute din Europa. Însă, atunci când ajunge la istoria României postcomuniste, Boia schimbă radical registrul interpretativ. Autorul nu o spune explicit, dar și acum suntem pe ultimele locuri în clasamentele europene în ceea ce privește urbanitatea, ca să nu mai vorbim de protecție socială. Și totuși, asta nu înseamnă că, în ultimii 27 de ani, România nu s-a dezvoltat deloc. În ce măsură și în ce direcții, asta rămâne evident de dezbătut. Un ultim citat: „Dupa cum e stupid să idealizezi comunismul, uitându-i falimentul total, ar fi absurd să nu percepem marile schimbări care s-au petrecut în ultimul sfert de veac. Pe langa meritul românilor, cât va fi fost, România a avut și mult noroc (ca și în alte momente cruciale ale istoriei: și la 1859, și la 1918…). Norocul, de data asta, a fost extinderea N.A.T.O. și a Uniunii Europene spre Europa Centrala si Răsăriteană” (p. 210). Aș reformula în felul următor: pe cât de stupid este să idealizezi comunismul, pe atât de stupidă este idealizarea tranziției postcomuniste, a ideologiei austerității care a produs milioane de șomeri și a contribuit la distrugerea sistematică a infrastructurii țării, ca să nu mai vorbim de resursele naturale și umane. Sau, pe cât de stupidă este condamnarea integrală, aproape metafizică și în cele din urmă neștiințifică a comunismului, pe atât de stupidă este și glorificarea necritică și agresivă a postcomunismului. Sau glorificarea amândorura, pentru a exclude toate opțiunile posibile, chiar dacă extrem de puțin probabile. Sigur că apartenența la UE reprezintă un avantaj, măcar prin faptul că putem exporta șomeri care nu mai trebuie angajați cu orice preț în cadrul unor industrii masive și disfuncționale, dar o UE tot mai austeră și mai tehnocratică începe să devină problematică, așa cum a arătat cu asupra de măsură Brexitul.
Per ansamblu, Strania istorie a comunismului românesc (și nefericitele ei consecințe) nu face decât să depășească anumite clișee pentru a se împotmoli, fie și parțial, în altele. O istorie atent contextualizată, echilibrată și cât mai imparțială a comunismului românesc își așteaptă, în continuare, autorul.
Sursă: Observator Cultural
