Singapore: model pentru o nouă Românie?

Înainte de a trâmbița ode luminosului viitor capitalist din Singapore, să nu desconsiderăm vocile stinse ale singaporezilor înșiși care nu sînt nici pe departe puse de acord asupra efectelor automatizării și modernizării, voci care, din pricina celei mai elementare lipse de libertate, cu siguranță, nu vor fi auzite vreodată până în Europa de Est

Singapore-ul capitalist (foto: Pixabay, CC0)

Spre deosebire de alte democrații europene, Singapore s-a descurcat de minune în criza provocată de Coronavirus! În mai puțin de 30 de ani, Singapore s-a ridicat de la condiția unei țări de lumea a treia la cea a unei țări de lumea întîi! Singapore este unul dintre „tigrii Asiei”, un stat care și-a adoptat economia la cerințele piețelor mondiale, devenind astfel o destinație pentru investiții venite din vest! Singapore e curat și civilizat! În sfârșit, Singapore e noul model de urmat pentru falimentarele economii post-socialiste!

De câte ori nu am fost oare expuși la acest gen de comentarii superlative, inclusiv din România, la adresa micului stat asiatic, sau a altor noi economii regionale cum ar fi Taiwanul, Hong-Kongul sau Coreea de Sud, care s-au înălțat în ultimele decenii la rangul de „jucători” economici globali? Aș dori să propun, însă, o privire alternativă asupra acestor fenomene. Cu excepția pandemiei globale, la care, într-adevăr, guvernanții au reușit să izoleze relativ repede primejdia (în primul rând datorită spațiului de numai 30 de km lungime al micului stat-insulă), celelalte afirmații trebuie judecate, în schimb, mai critic. În mod caracteristic populismului, sursele acestor clișee, atât asiatice cât și vestice, dau dovadă de niscai ignoranță în domeniul istoriei și al economiei, erijându-se în autorități ale unor subiecte pe care nu le stăpânesc.

La ce mă refer? Ei bine, de cele mai multe ori, comentariile superlative la adresa Asiei capitaliste sunt pronunțate pentru a contrasta nouă bunăstare a acestei regiuni cu ceea ce mulți critici autohtoni și est-europeni (cu preponderanță din blocul post-socialist) numesc corupția, eterna mizerie, înapoierea și generala becisnicie „de la noi” – o butadă, se pare, mult gustată, printre alții, de dezamăgitul public românesc. Dacă până nu demult, eram nevoiți să ascultăm eternele comparații banale trasate între mizerabila condiție a României și statele privilegiate ale Europei de vest (care au călărit fără rușine valul colonialismului timp de secole), se pare că mai nou s-a schimbat puțin vântul, iar noii idoli ai economiei spre care trebuie să ne închinăm (precum eficienta combatere a COVID-19 în sine o dovedește) sunt cei asiatici.

Clișeele pot continua: în Singapore nu se fură și nu se scuipă. Nu se vorbește urât. Se construiește. Se modernizează. Se automatizează. Se ridică capitalismul luminos. Într-un cuvânt, deși o populație văzută din perspectivă clar rasistă ca fiind inferioară europenilor, asiaticii au dovedit că „se poate” și au învățat să fie nu numai moderni, dar mai ales (cuvânt cheie!) „civilizați”.

Și acum am să repoziționez discuția. Am avut ocazia să trăiesc mai bine de un an în acest oraș-stat și pot să confirm fără rezerve că ceea ce autorii acestor clișee au observat este în mare măsură adevărat. Așa cum autoritarul Lee Kuan Yew, mult-slăvitul lider singaporez (nu demult decedat) a declarat într-un alt mult-vehiculat clișeu, Singapore este un stat care a ajuns din lumea a treia la lumea întîi în mai puțin de 30 de ani. Dar s-a întrebat oare cineva, cu ce cost s-a întâmplat aceasta?

Singapore, după discursul oficial, este un stat auto-definit drept „multi-rasial” care și-a obținut independența de la britanici în 1965 și care, după o scurtă și nereușită unire cu Malaezia și o la fel de eșuată cochetare a lui Lee cu comunismul, a decis să se izoleze militar și politic, formându-și propriul guvern autocrat de dreapta. Cimentând o intrigă tot mai naționalistă de-a lungul anilor, declarându-se chipurile în luptă cu corupția și nivelul scăzut de dezvoltare, dar în practică amenințat de revoltele rasiale din anii 60 care au zguduit societatea post-colonială, guvernul micului stat condus de primul ministru-avocat educat la Oxford (ce e oare cu avocații transformați în oameni politici aproape invariabil de dreapta?) a decis să fie mai catolic decât papa instaurând un capitalism acerb și învățându-și efectiv populația cum să „devină civilizată” prin adoptarea de poziții intolerante față de orice manifestare publică și un regim de pedepse supradimensionate față de orice abatere. Rezultatul a dus atât la o drastică înăsprire a legilor și o reducere a tuturor libertăților (pedeapsa cu moartea pentru ofense mărunte e o stampă notorie a acestui regim totalitar), cât și la restricții draconice și lozinci „patriotice” care continuă să tapeteze spațiile publice de pe întreaga insulă din autobuze și parcuri până la ușile de intrare în organizațiile corporatiste, guvernul ducând o propagandă activă pentru a convinge populația că orice acțiune întreprinsă de acesta este pentru „siguranța statului”. E greu a nu se sesiza o asemănare între limbajul propagandist gen „Suntem o națiune!” și „Împreună biruim!” (oare pe cine?) și lozincile autocratice de tip totalitarist care au făcut ravagii în diferite sisteme politice de dreapta (dar și de stânga), la varii momente ale zbuciumatului secol XX.

Mai mult, ceea ce discursul oficial ascunde, în caz că acest stat model continuă să îi mai inspire pe unii, e că minoritățile de extract non-han, adică cele care nu sînt de origine chineză așa cum sînt majoritatea locuitorilor, sînt discriminate și disproporțional reprezentate atât în guvern cât și în forțele armate unde minoritarii intră pe bază de…cote, adică un fel de melanj între numerus clausus de sorginte nazistă și, chipurile, affirmative action, de sorginte americană. Mai mult, limba engleză (vorbită atât de incorect gramatical încât localnicii o numesc Singlish) a fost impusă ca limbă oficială deși nu este limba maternă a nici unei etnii de pe insulă, acest lucru ducând la marginalizarea și puternica restricționare a așa-numitelor „dialecte” minoritare, adică acele limbi sinice înrudite cu chineza „oficială”, cum ar fi hokkien, teochew sau cantoneză. În sfârșit, se știe la fel de puțin că în anii 80 guvernul a dus campanii de re-educare prin programe de uniformizare, cu caracter eugenic, de descurajare a reproducției în rândul mamelor fără educație superioară; că cetățenii trebuie să își declare rasa în documente oficiale la fel ca în alte perioade de triste amintiri de pe alte meleaguri și că per ansamblu, populația este atât de îndoctrinată încât nici nu îi mai trece cuiva prin cap să facă public un act de disensiune în presa neîncetat monitorizată și cenzurată de către guvern sau altundeva.

Dar pentru că România e falimentară la capitolul corupție, iar Singapore continuă să prezinte un model de îmbunătățire, haideți să privim puțin și situația corupției de pe insulă. Oare câți știu că fostul prim-ministru elogiat ca fiind „părintele națiunii” după ce a condus statul neîncetat timp de 31 de ani, la moartea sa, a înmânat ștafeta (surpriză mare!) fiului său, și că familia acestora deține peste 50% din firmele singaporeze și, prin extensie, tot atât din capitalul statului? Se știe la fel de puțin – de către unii – că în Singapore, pe lângă pedeapsa capitală, se aplică în continuare un sistem de biciuire cu bățul de trestie pentru ofense „minore”, dar Singaporezii sînt atât de obișnuiți cu aceste aberante privări de libertate încât nu mai dau însemnătate nici propagandei izbitoare, nici faptului că ritmul de modernizare i-a transformat în niște supuși exemplari ai fluxului economiei de piață care îi privează de libertate la fel de mult ca orice regim totalitar. Astfel, ei nu mai semnalează nici zgomotul care provine din construcții și care te acompaniază în medie tot la 500 de metri, inclusiv la miezul nopții, nici poluarea asupra căreia nu există cifre exacte, și nici faptul că muncitorii din Bangladesh care lucrează pe aceste șantiere sînt „importați” la prețuri derizorii, transportați prin oraș în pickupuri cu gratii și forțați să lucreze în condiții cvasi-sclavagiste pentru proiecte din ce în ce mai grandioase care nu adresează nici criza de spațiu, nici nevoile populației, și care sînt parcă exclusiv ridicate pentru a căsca gurile turiștilor nepuși în temă. La fel nu se știe că statul deține controlul absolut al fiecărui centimetru de pământ de pe insulă și că cetățenii nu au niciun cuvânt în deciziile de remodelare a spațiului, sau că viziunea guvernului asupra modernizării exclude orice competiție arhitecturală sau mod de dezvoltare privat care nu se pretează condițiilor oferite de stat.

Bine-nțeles că neoliberalismul are și părțile lui bune. A critica statul pentru tot ceea ce a întreprins de la independență încoace este, desigur, exagerat. Accidentele rutiere și crimele sînt practic non-existente în Singapore, iar infrastructura insulei este fără doar și poate de invidiat. Poliția este, după cum se exprima un editorial, atât de prezentă în mințile singaporezilor, că își permite chiar să fie absentă de pe străzi.

Ei bine, nu același lucru se poate spune despre țările din sud-estul Europei, unde poliția nu este doar absentă de pe străzi, ci și una dintre cele mai slabe și impotente organe ale statului. Lipsa radarelor în cadru urban și inter-urban și aplicarea aleatorie a legilor de circulație poziționează țări ca și România la ultimul loc în Uniunea Europeană în ceea ce privește victimele rutiere. Bine-nțeles că adoptarea (chiar copierea) măsurilor de protecție singaporeze a populației prin aplicarea legilor în Balcani și Europa de est nu ar fi doar un lucru îmbucurător, ci chiar foarte de dorit.

Problemele apar, în schimb, atunci când modelele de sorginte asiatică (așa cum a fost cazul paralel cu Occidentalismul românesc) sunt adoptate selectiv în Estul Europei. Atunci când în loc să se trateze exhaustiv structura pe care a fost implementat capitalismul „tigrilor asiatici”, se observă doar unghiurile rasiste, autoritare și de dreapta care au permis ca efecte secundare cum ar fi lipsa criminalității și curățenia să fie și ele implementate la nivel național. După 30 de ani de capitalism românesc a venit vremea nu să schimbăm un model falimentar cu altul, nici să judecăm lucrurile după fațadă, sau să pronunțăm sentințe definitive asupra „caracterului” nostru și al altora. După acești 30 de ani de încercări grele, ar trebui să ajungem în sfârșit să ne cunoaștem. Ar trebui să observăm similaritățile între noi și vecinii noștri (bulgari, ucraineni, sîrbi, unguri, șamd) și să evaluăm regional ceea ce „nu merge”.

Desigur, economiile asiatice capitaliste pot oferi modele. Dar așa cum modelul euro-american capitalist pare a fi pe cale de prăbușire, ar fi mai indicat să privim critic acele puncte care nu se pot adapta condițiilor locale. Ar trebui, de asemenea, să acceptăm istoria locală, inclusiv cea a socialismului, ca o lecție cu bune și rele, în loc să o condamnăm perpetuu pentru nereușita noastră și să o folosim pe post de țap ispășitor pentru îndrăgita noastră auto-victimizare.

Și să nu ne mai auto-amăgim: nici Singapore și nici România nu sînt societăți „vestice”, oricât și-ar aroga ele acest „drept.” Există într-adevăr similitudini în ceea ce privește trecutul colonial din Singapore și regimurile imperiale de la noi, dar tocmai acest lucru trebuie să îl depășim prin corecta evaluare a trecutului istoric pentru combaterea instaurării unui regim care nu ne mai servește. Și nu în ultimul rând, înainte de a trâmbița ode luminosului viitor capitalist din Singapore, să nu desconsiderăm vocile stinse ale singaporezilor înșiși care nu sînt nici pe departe puse de acord asupra efectelor automatizării și modernizării, voci care, din pricina celei mai elementare lipse de libertate, cu siguranță, nu vor fi auzite vreodată până în Europa de Est.

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Lucian Ţion

Lucian Ţion

Lucian Țion a apărut doctorat la National University of Singapore. A mai publicat în CriticAtac, New Eastern Europe, Tribuna, Social Europe, Global Research si Senses of Cinema. Cercetarea sa se axeaza atît pe filmul din blocul socialist, cît si pe estetica noului val chinez si cea a noului cinema românesc.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *