Sexo-marxismul – legitimarea etichetelor și resentimentului

Cum ajung persoanelele privilegiate să impună etichete periculoase in spațiul public

Numărul 801 al cunoscutei reviste Dilema veche ne aduce în fața unei dezbateri halucinante. Sexo-marxismul – definiție, tipologii și, firește, pericole! Ceea ce propunem aici este o analiză a condițiilor de posibilitate ale unei asemenea ”dezbateri” pornind de la responsabilitatea socială și pretențiile de “obiectivitate”.

S-a discutat intens în cercurile de stânga despre oportunitatea de a intra în ”dialog” cu Adrian Papahagi, promotor al unor idei de extremă dreapta în spațiul cultural românesc. Apreciem efortul temerar al colegilor Cristian Iftode și mai ales al Ruxandrei Ivan, care i-a răspuns direct lui Papahagi, chiar dacă nu în suficiente cuvinte  (probabil ca urmare a constrângerilor de spațiu) încât să lase să transpară toate ideile minuțios prezentate de Adam Curtis în episodul al treilea al magistralului documentar The Century of the Self, legate de Wilhelm Reich. Totuși asemenea inițiative scriitoricești ale revistelor noastre centrale mi se par foarte problematice și o să explicăm de ce.

În primul rând “obiectivitatea jurnalistică”. Se consideră că o asemenea dezbatere este utilă publicului pentru că ea aduce în prim-planul atenției puncte de vedere diverse care ajută la conturarea unei imagini ”obiective”. Curios lucru, obiectivitatea e un standard jurnalistic, un ideal profesional care animă toate dezbaterile cu privire la mass-media. Una dintre cele mai revelatoare priviri diacronice asupra obiectivității jurnalistice este oferită de Michal Shudson, care, în lucrarea  Discovering the News – A Social History of American Newspapers, discută pe larg despre acest ideal. De reținut, pe scurt, că, oricât de surprinzător ar putea părea, idealul obiectivității nu era împărtășit de jurnaliști în secolul XIX. La apariția sa a dus telegraful și înființarea agenției de știri Associated Press pe care jurnaliștii au creat-o la mijlocul secolului XIX. Cu acest prilej a început să fie nevoie de informație jurnalistică suficient de obiectivă încât ea să poată fi vândută tuturor clienților. Ceea ce  părea o simplă cerință de piață îndreptată către o agenție de știri a început să devină ideal profesional. Dar cu greu. Jurnaliștii începutului de secol XX nu făceau diferența dintre ”fapte” – descrieri ”obiective” ale realității și ”valori”, ceea ce ne influențează subiectiv. Până în jurul anilor ʼ20 ai secolului trecut în rândul jurnaliștilor domina un realism naiv. După ravagiile propagandei de război și ale mai frumos intitulatului de către Edward Bernays PR politic, oamenii de presă au abandonat, în parte, această perspectivă. Ceea ce i-a luat locul au fost procedurile: verifică informația din cel puțin două surse și, mai ales, adu în platou sau în paginile revistei oameni reprezentanți ai unor tabere adverse. Asta l-a făcut pe Lee McIntyre să deplângă soarta jurnalismului american și a jurnalelor de știri care aduc în platou și pun laolaltă, ca să scape de procese și de acuzația de partizanat, reprezentanții celor mai bizare concepții. Așa au ajuns în prime time personaje extrem de controversate precum adversarii vaccinării sau susținătorii fumatului – consistent plătiți de firmele de tutun. Aceștia din urmă erau persoane plăcute ochiului, cu mult fler, care subminau cu ușurință în agora media oamenii de știință ne-telegenici.

Aceste considerente explică, parțial, ceea ce se întâmplă la Dilema. Aducem în paginile ziarelor reprezentanți ai celor mai bizare concepții. Ba încă și dedicăm un număr întreg deslușirii unor clișee simpliste și nocive de tipul ”sexo-marxism” sau ”pupători de moaște”. Mass-media au marea abilitate de a conferi legitimitate unei teme. Noelle Newman este cercetătoarea care a arătat că, opinia publică, departe de a fi un loc în care oamenii cu concepții diferite dezbat, este opinia publicată în mass-media. Și oamenii o citesc și se feresc să se exprime. Păi dacă a scris la gazetă, cine sunt eu să comentez? Astfel, mecanismul democratic al dezbaterii se reduce la oameni care, de teama oprobiului public, mai degrabă se conformează opiniei publicate, decât să își exprime opinia. Mecanismul de formare a opiniei publice este oarecum viciat, pentru că, teama de respingere îi face pe oameni să se conformeze în fața opiniei publicate în mass-media, nu să se exprime critic. Prin urmare, deși nu pare, jurnaliștii poartă o mare responsabilitate socială. Pentru că anii ʼ20 au însemnat nu doar propagandă de război, ci și apariția unui corpus însemnat de cercetări în domeniul științelor sociale care indicau faptul că vedem lumea prin ochelari socio-culturali și că pretenția obiectivității este una iluzorie.

Or, este foarte important cine scrie și cui dăm o voce în paginile revistei. Dosarul despre sexo-marxism este un caz simptomatic pentru servilismul presei culturale centrale. Tabloul este unul demn de-o comedie burlescă cu accente dintre cele mai grotești. În centru, pe un munte de privilegii cât Casa Poporului, se află patriarhul cultural, Adrian Papahagi, ”inventatorul” etichetei de ”sexo-marxist”. El, ca un rege al junglei, ostenit de bâzâitul unor gâze mici, marginale, precare, dar teribil de neobrăzate – feministe, persoane LGBT, săraci și alți marginali – este chemat să-și cânte nefericirea ostracizând sub această etichetă o întreagă mișcare, feminismul care, chipurile ”a cam luat-o razna”, dar și mișcările pentru apărarea drepturilor minorităților sexuale! Exemplu de “ironie” a la Papahagi: “Revoluția sexuală, ca revoluția proletariatului în deceniile comuniste, trebuie celebrată de întreg poporul, obligat să aplaude paradele în care defilează mîndră „diversitatea perversității“.” Cei de la Dilema îi oferă obedienți șansa să legitimeze un discurs violent îndreptat împotriva minorităților. Mai mult, sunt chemați și doi reprezentanți ai ”taberei adverse” (Cristian Iftode și Ruxandra Ivan) al căror rol în acest spectacol halucinant este că confere legitimitate acestei ”dezbateri” în care se aplică etichete de la înălțimea puterii pe care doar un capital simbolic consistent ca al domnului Papahagi ți-o poate oferi. Să ne înțelegem, pacea e războiul dus cu alte arme, cum bine spunea Foucault. Iar aici terenul de luptă e chiar limbajul, cum tot el ne-o spune. Și cine are puterea, are puterea de a da definiții. Ești sexo-marxist! Damnat pe veci. Atenție, după definiții vin și listele! Și cine va fi pe listă, greu va mai ieși de acolo. În plus, se tot clamează ”poliția corectitudinii politice” de “identity politics” și “milițiile ultra-feministe” care cenzurează artiștii Teatrului Național bucureștean, conform recentelor spuse ale regizorului Radu Afrim. Să explicăm pe scurt. Este absolut firesc ca reprezentanții unei minorități rasiale să fie foarte reticenți în a discuta cu un rasist. Noi nu discutăm cu cineva care este pro-pedofilie, sau pro-viol, sau pro-crimă, nu? Cum ar putea cineva de culoare, de pildă, să discute detașat cu cineva care îi susține inferioritatea din start, care îi neagă drepturile din start? Dialogul înseamnă respect reciproc și pătrunderea în dialog de pe poziții egale. Totuși, nu o dată, ni se pretinde, ca femei, să discutăm cu zâmbetul pe buze cu misogini agresivi în numele toleranței și al democrației, ca persoane de culoare să discutăm cu rasiști declarați, în numele acelorași valori. Se pretinde studenților să accepte în universitățile lor asemenea personaje, tot în numele libertății. Nu avem încă staruri academice din rândul afro-americanilor care să susțină inferioritatea albilor. Sunt curioasă, dacă ar exista, cât de dispuși ar fi cei care azi clamează libertatea de exprimare, să primească asemenea personaje în universitățile lor.

Revenind la dosarul din Dilema, cu o temeritate pe care doar ignoranța combinată cu privilegiile o poate genera, Adrian Papahagi clamează totalitarismul și reacționarismul revoluției sexo-marxiste, înfierând acest ”curent” care suflă puternic doar în capul său. Noroc că i-a dat Dilema platforma să-l transforme în problemă reală. Ruxandra Ivan a încercat să-i arate cum Wilhelm Reich, psihanalistul ale cărui cărți au fost arse și care dezvoltase un delir de grandoare expus de Adam Curtis în toată splendoarea sa, a ajuns, de fapt, să fie folosit de curentele de dreapta din psihologie care militează pentru eliberarea individuală, dacă se poate contra cost. Cum tocmai cel pe care îl înfierează cu mânie proletară domnul Papahagi este un instrument util al neoliberalei industrii de self-help. Dar asta înseamnă să nu citești. Și Wilhelm Reich nu este freudo-marxism. Să crezi că dacă ai citit multă filosofie medievală, te pricepi la feminism fără să citești un articol de Nancy Fraser, sau măcar o mică recenzie la Manifestul celor 99%. Ca s-o citezi pe Camille Paglia, una dintre cele mai controversate personaje academice căreia studenții i-au cerut anii trecuți demisia, drept ”feministă”, să citezi din Marcuse pe sărite fără să înțelegi o iotă din Eros și Civilizație, dar nici din alte lucrări, asta arată cum puterea privilegiilor chiar afectează capacitatea autocritică până la punctul la care te întrebi: oare cât de deformată este educația noastră universitară în absența unor cursuri serioase de teorie critică? Cursuri care să familiarizeze măcar la un nivel minimal studenții cu această problematică ce le apare într-o formă atât de puternic caricaturizată în publicațiile de (in)cultură.

Ca să nu mai insistăm și pe faptul că întreg dosarul Dilemei despre “sexo-marxism” și ”pupătorii de moaște” operează, surprinzător și dubios în același timp, pe o confuzie între freudo-marxism și Școala de la Frankfurt, pe de o parte, și “sexo-marxism”, pe de altă parte, ultimul fiind, în mod clar și distinct, un termen recent, reactiv și peiorativ din partea dreptei neo-conservatoare creștin-naționaliste locale, îndreptat explicit împotriva mișcărilor feministe și ale minorităților sexuale, puse în aceeași găleată a anticomunismului și anti-stângismului, mișcări minoritare care parcă au luat cu prea mult asalt micuța cetățuie dacopată în ultima decadă cu lupta lor pentru drepturi și libertăți, vizibilitate și recunoaștere, justiție socială și demnitate. Pentru cel care a propagat termenul de “sexo-marxism”, e indezirabil să fii feministă, să fii femeie autonomă, să nu permiți nicio formă de violență din partea bărbaților, sau să trăiești diferit de “dreapta credință”. E indezirabil să fii antirasist, anti-clasist sau să trăiești o sexualitate diferită. E indezirabil să interoghezi modul în care capitalismul neoliberal produce și reproduce inechități sociale sau cum democrația poate fi de cele mai multe ori chiar fascistă. 

Operele lui Adorno, Marcuse, Fromm, Horkheimer și alții au construit un întreg curent de gândire critică și de teorie socială critică, pe care s-au ridicat ulterior noi mișcări sociale și academice încă prolifice din punct de vedere al producției de cunoaștere politică (Žižek este un exemplu, de altfel reacționar și el într-o anumită măsură față de mișcările feministe și cele ale minoritățlor sexuale). Pe scurt, prin “sexo-marxism”, în mod eronat analogat cumva cu freudo-marxismul, se dorește un atac direct și preventiv împotriva stângii românești, cât o fi ea de firavă, într-adevăr mai vocal exprimată dinspre mișcările activiste feministe, queer și anticapitaliste locale din ultimii zece ani. Dar ironia face că foarte puțini dintre noi ăștia “sexo-marxiștii” suntem și freudo-marxiști. Față de freudo-marxiști, teoria critică a “sexo-marxismului” este foarte intersecțională, dar la fel de anticapitalistă, anti-imperialistă și antifascistă. În plus, adună multe și diverse poziționări de stânga care chestionează direct ordinea capitalistă neoliberală, patriarhală, heteronormativă, transfobă și rasistă. Foarte puțini freudo-marxiști făceau asta. 

Și mai e o problemă: “sexo-marxismul” ca termen nu e chiar așa de original, ci mai degrabă adaptat. Încă din anii ’90 circula bine mersi în America termenul de “marxism cultural”, unul de altfel antisemit. Martin Jay explica prin 2011: 

”Mesajul este aiuritor de simplist: toate relele culturii americane moderne, de la feminism la acțiune afirmativă, la eliberarea sexuală sau drepturile persoanelor gay, până la decăderea educației tradiționale și chiar mișcările legate de protejarea mediului sunt până la urmă rezultatul influenței insidioase a membrilor Institutului pentru Cercetări Sociale care au venit în America în 1930.[….] Dar marea majoritate a acestor acuzații vin dintr-o zonă a unor demagogi de extremă dreapta extrem de provocați în planul logicii și șocant de slab informați, al căror acces facil la internet le permite să răspândească rapid cele mai halucinante absurdități.”

Concluzia, după ce am parcurs dosarul Dilema din numărul 801 privitoare la ”sexo-marxism” și ”pupători de moaște”, este că presa culturală centrală nu face decât să întărească discursul conservator de esență dură chemând șapte bărbați și o femeie să explice cum stă treaba cu etichetele inventate de patriarhi ghiftuiți cu privilegii academice și financiare.