Stânga este într-o stare atât de jalnică, încât chiar dacă doreşte să comemoreze într-un fel mai bine gândit Revoluţia din Octombrie, îi lipsesc cunoştinţele necesare despre propria-i istorie şi capacitatea de a-le analiza şi înţelege
În contextul situaţiei politice din prezent este foarte logic că centenarul revoluţiei a fost sărbătorit înainte de toate cu recrearea artistică a unor momente istorice în pieţele din Moscova şi Sankt Peterburg. Ele au prins atenţia ochilor, însă n-au avut conţinut real. Au fost aproape apolitice.
Ne rămâne numai speranţa că undeva încă mai există oameni sau grupuri care-şi petrec cel puţin o parte din zi în gânduri politice.
Şi într-adevăr sunt lucruri demne de reflectare. Nu am în vedere programele teoretice de astăzi. Moştenirea revoluţiei nu este limitată doar la ”Tezele din Aprilie”. Gândirea politică nu poate consta numai în copierea lor „mecanică” în realitatea noastră. Vorbesc despre ceea ce s-a întâmplat după aceste teze – cu venirea în putere lui Iosif Djugașvili şi faptul că suntem parte dintr-un anumit proces istoric, indiferent dacă ne place sau nu. Cu cât mai bine înţelegem implicarea noastră în procesul istoric, cu atât mai mult avem şansa de a ajunge la nivelul unei asemenea maturităţi politice, care ne va ajuta să ieşim din izolarea tragică la care stânga s-a autocondamnat.
Stânga este influenţată nu doar de cele câteva decizii strategice şi de efectele lor ideologice (o relicva din octombrie, care astăzi a devenit deja prea complicată pentru aproape toţi), ci şi de câteva practici foarte răspândite care se repetă des şi ale căror rădăcini sunt în anul 1917 şi în ceea ce a urmat Revoluţia Bolşevică. Ar fi un mare succes dacă în acest centenar simbolic stânga va reuşi să se elibereze de ele!
Revoluţia din Rusia a fost probabil cel mai important eveniment politic din istoria umană. Ea e reuşit, pentru prima dată, să dea jos o opresiune gigantică monarhică şi de piaţă, şi a arătat puterea potenţialului uman.
Acest lucru s-a întâmplat în circumstanţe foarte critice. Sistemul şi structurile acestuia n-au vrut să cedeze. 16 expediţii miiltare (unele surse susţin că ele au fost chiar 21) din ţări diferite au venit în Rusia pentru a apăra status-quo-ul. Dar Armata Roşie a reuşit să salveze şi să apere revoluţia, plătind preţul multor victime. Noul guvern bolşevic a trebuit să se lupte pe două ”fronturi”: situaţia catastrofală de viaţă din ţară şi efectele izolării internaţionale. Colapsul economic fiind povara cea mai grea.
După eşecul revoluţiei în câteva ţări europene (în primul rând în Germania), în prima jumătate anilor `20, s-a dus şi speranţa că acest colaps economic poate fi ţinut în frâu. Conjunctura complexă internă a dus la o scădere a mobilizării şi a motivaţiei din partid. Încă de la sfârşitul războiului civil din 1922 Vladimir Lenin declară în faţa celui de-al VIII-lea Congres Sovietic:
”Tovarăşul Troţki vorbeşte în continuare despre un stat al lucrătorilor şi repetă asta fără oprire. Asta e o abstracţie. (…) Țara noastră nu este complet a lucrătorilor şi asta este problema noastră de bază. Aceasta este şi una dintre greşelile tovarăşului Troţki. (…) Statul nostru este al lucrătorilor, dar cu o deformare birocratică.”
Un an mai târziu situaţia este în continuare critică. Pe 2 martie 1923 într-un articol notoriu publicat în ”Pravda”, cu titlul ”Mai bine mai puţin, dar mai bine”, Lenin declară:
”Aparatul nostru de stat este într-o stare atât de jalnică, să nu spun chiar tragică, încât noi trebuie înainte de toate să regândim atent lupta noastră cu handicapurile sale, fără să uităm că ele sunt un rezultat al trecutului. Un trecut, care încă nu este pe deplin depăşit. Cultura sa încă nu este complet uitată. Vorbesc aici despre cultură, pentru că am putea considera ca fiind o realizare doar ceea ce a devenit o parte de această cultură, ceea ce a devenit un obicei şi a intrat în viaţa de zi cu zi. Putem spune că la noi ceea ce este pozitiv în organizarea socială nu este pe deplin conştientizat, nu este simţit în întregimea sa, nu este testat şi nu este confirmat prin experienţă etc. Este clar că n-ar putea fi altfel într-o epocă revoluţionară cu un asemenea ritm ameţitor de rapid de dezvoltare, prin care doar cinci ani după ţarism am ajuns la sistemul sovietic.”
Această problemă ca şi multe alte probleme socio-culturale se suprapun pe starea grea a naţiunii. În acelaşi an Troţki publică un eseu important pe tema: ”Vodka, biserica, cinema”.
Este imposibil, bineînţeles, să clarificăm şi să analizăm în doar câteva rânduri, problema degradării politice a statului sovietic tânăr şi cauzele pentru aceasta. Sute de cărţi sunt scrise pe această temă. Dar totuşi aceste elemente trebuie să fie menţionate, în numele adevărului istoric, a căriei lipsă se simte astăzi tot mai mult.
Statul sovietic tânăr şi societatea sa istovită nu a reuşit să suporte presiunea contrarevoluţiei lui Stalin şi oamenii lui. El a pus sfârşitul Revoluţiei din Octombrie, creând un conglomerat ciudat, deseori înspăimântător, între monarhia absoluta şi elementele unui sistem socialist. Această ”operă” a sa a existat timp de 70 de ani şi a trecut prin etape diverse. În a doua jumătate a anilor `70 CPSS devenise deja un partid obişnuit al puterii, dar acţiona după modelele şi obiceiurile introduse în timpul contrarevoluţiei. Şi, în detrimentul nostru, acest tip de cultură politică nu doar că a supravieţuit, ci a devenit mai sofisticată şi a prins forţă.
Modelul de organizare, de gândire şi de comportament post-stalinist este astăzi modelul dominant pentru stânga.
Bineînţeles, nu vorbesc despre represiuni brutale, ucideri, exil şamd. Problema este în modelul totalitar de gândire, care generează constant în stânga unele idei nebune şi unele obsesiuni de identitate din ce în ce mai extravagante. Din păcate nu Revoluţia din Octombrie a lăsat cea mai semnificativă amprentă în conştienta istorică a stângii, ci modelul care s-a ridicat pe cadavrul ei. Iată de ce în birourile partidelor, organizaţiilor, grupurilor şi grupuleţelor de stângă, indiferent cât de periferice sunt, domină spiritul aşa-numitului ”centralism democratic”. Iată de ce imediat apar tendinţe către omogenitate ideologică obligatorie, predispoziţia la secretizare, o loialitate de fier regulamentelor, se creează multe structuri, există suspiciuni reciproce, apare o manie ca totul să fie ”oficial” (canale oficiale de comunicare, decizii oficiale, sărbătorii oficiale…). Lipseşte respectul faţă de libertatea individuală. Se evită responsabilitatea personală. Responsabilitatea întotdeauna cade asupra unor comitete, comisii şi birouri politice. Există o fobie politică de autoguvernare şi independenţă. Se arată o iubire maniacală către ”stat” fără nici o nuanţă sau cel puţin încercare de a întreba ce înseamnă această noţiune – „stat” în afară de faptul că este un grup de oameni de serviciu şi funcţionari. Lifestyle-ul politic include vânătoarea unor ”intruderi”, ”adversari”, ”dăunători”… Lista este lungă…
În acelaşi timp (mult îmi doresc să spun – fie dialectic, dar cauzele nu sunt dialectice, ci este vorba de o prostie) stânga, folosindu-se de modelele din perioada sovietică, demonstrează nişte complexe imense pe care le are faţă de această perioadă. Esenţa este lipsa unei autonomii culturo-politice elementare şi a unui simţ de măsură, fără de care nu se poate face politică. Dacă nu avem acest simţ vom continua să ne prăbuşim în cele două extremităţi – fie în sectarism, fie în oportunism.
În aceste condiţii nu prea avem ce să sărbătorim. Trebuie să acţionăm.
