Ceea ce ne face o insulă (de vrută latinitate) în marea vecinilor noştri (care nu sunt toţi slavi) este doar propria noastră traumă
Întotdeauna am fost de părere că românii, o nație simpatică și cu sex appeal de altfel, suferă din păcate de egocentrism. De la supra-uzatul „ca la noi la nimeni” până la arhi-cunoscutul „fie pâinea cât de rea” românii și-au construit, în spatele sticlei care ne izolează în continuare de vecinii noștri și de exterior un fel de pseudo-demnitate națională încropită la repezeală dintr-o imagine de sine negativă și mult, foarte mult ego. Este rețeta din păcate comună, dar ușor de executat la nevoie și cu un minim de ingrediente, pentru cei care vor să depășească un moment de impas psihologic care se numește în toate limbile și pe toate continentele pur și simplu criză de identitate.
De obicei acest amestec apare în cazurile în care o societate încearcă să își regăsească „valoarea pierdută,” în urma intervenirii unei traume așa-zis „socio-istorice.” Din păcate însă, în timp ce căutarea identității continuă, golul valoric trebuie umplut cu ceva, și atunci se recurge de obicei la măsuri extreme: ori ego-ul își iese din matcă și se supra-dimensionează pentru a apăra golul interior, ori conștientul percepe starea curentă drept inferioară, abjectă și de nepermis.
Sau ambele fenomene pot apărea simultan; ceea ce se întâmplă mai mult decât ne dăm seama, cu precădere în spațiul nostru. Și de multe ori rezultatul este o auto-pângărire a eternei „mizerii” în care ne aflăm, ca și cum tocmai acest lucru ar scuza afirmarea egocentrismului, sau invers. Cu alte cuvinte, ne-am obișnuit să ne plângem de toate cele ca și cum nouă—exemplare unice în istoria omenirii—nu ni s-ar cuveni nenorocul, mizeria, și destinul infam în care, în ciuda obârșiei noastre nobile, ne tot scăldăm de secole întregi, ar spune unii…
Ei bine, în pofida auto-indusei unicități care ne damnează și ne exonerează totodată, cazul nostru nu este atât de izolat cum ne-ar plăcea nouă să credem. (Iar ca dovadă că suferim în continuare de izolaționism vezi jenantul „dincolo” sau „afară,” folosite cu referire la străinătate, care continuă să confere spațiului din interiorul granițelor un aer de perpetuu prizonierat).
Problema este că tocmai din cauza lipsei noastre de contact cu civilizațiile „în curs de dezvoltare” și din cauza nesfârșitei priviri înspre occident, ne-am dezobișnuit să ne considerăm o țară de lumea a treia în pofida evidențelor masive care dovedesc, fără drept de apel, contrariul. Iar contrastul, sau dacă mi se permite o trimitere psihologică, schizma dintre ceea ce suntem și ceea ce am vrea să fim creează o identitate națională schizoidă, sau, ca să mă întorc de unde am plecat, ne plasează volens-nolens în mijlocul unei pronunțate crize de identitate.
Cu alte cuvinte, schizofrenia națională vine din existența într-un spațiu real contrată de convingerea (derizorie) în necesitatea existenței într-un spațiu utopic. Spus pe șleau, e ca și cum românii ar vrea să ia România pe sus din estul Europei și să o relocalizeze undeva între Franța și Spania. (Deși din păcate locul a fost deja luat de Andorra…)
De unde vine această necesitate aproape diabolică de a ne compara cu țările de divizia A și nu cu cele din categoria noastră? Să fie oare mitul obârștiei noastre nobile? Și anume faptul că un popor care se trage dintr-o spiță atât de „înaltă” nu are voie să „decadă” atât de jos? Să fie această aparentă contradicție ceea ce ne face să ne simțim nelalocul nostru?
Dar să analizăm cel puțin două aspecte ale acestei teorii a „spiței noastre nobile” care a tot fost luată ca atare. Se spune că dacă vorbim tare și unul peste celalalt e pentru că avem sânge latin. Mă întreb dacă nu sărim la concluzii. Oare am stat vreodată să ascultăm alte nații, ne-latine, vorbind? I-am ascultat oare vreodată pe arabi vorbind? Pe tajici? Pe camerunezi? Mie mi se pare că discuția „civilizată” în care vorbitorii nu se întrerup reciproc aparține exclusiv culturilor anglofone și că această caracteristică reprezintă un diferit mod de exprimare în relațiile inter-umane.
Și se mai spune că spiritul latin e de învinuit și pentru aparenta noastră lipsă de apetit pentru muncă. Suntem mediteraneeni (ciudat, căci Mediterana se află la o mie de kilometri distanță), deci ne place să pierdem vremea. Dar stau să mă întreb: Imperiul roman nu tot de medietraneeni a fost construit? Și cât de valabile mai sunt aceste generalizări de tip etnico-rasial pe care ne place să le scoatem din buzunar de fiecare dată când avem ocazia?
Dacă ar fi să ne luăm după logica generalizării, în mod ironic, principiul latinității ne apropie mai mult de statutul fostelor colonii care, într-o strategie similară cu a noastră, se „mândresc” cu limba forțelor de ocupație. Putem cita aici cazurile răspânditei limbi franceze în Africa, sau a englezei în Indii, pe care localnicii în continuare și le însușesc ca limbi de „înaltă societate,” lucru trist care duce la continua burghezificare a acestor culturi postcoloniale. Fără un argument al impunerii „limbii civilizatoare”, noi am recurs totuși la argumentul limbii și culturii „modelatoare”. Și deși unele colonii din Africa și Asia și-au obținut independența acum 50 de ani iar incursiunea romană în Dacia care ne mândrim că ne-ar fi produs pe noi a avut loc cu aproape 2000 de ani în urmă, în mod ironic, avem mai mult în comun cu aceste foste colonii decât cu iluzorii romani…
Din păcate însă, noi nu vrem să recunoaștem apartenența la cultura de tip „colonial” deși ne mândrim cu prezența puterii invadatoare (ceea ce e un lucru cel puțin straniu). Și în acest fel, continuăm să înaintăm pe linia superiorității destinului nostru, îndepărtându-ne în tot acest timp de relația sănătoasă pe care ar trebui să o avem cu consoartele noastre „de jos”. De fapt, din cauza recentului nostru trecut semi-colonial, ar trebui să privim mai mult înspre est și în jurul nostru decât spre vest și aiurea.
Păcat că în afara teoriilor lingvistice care continuă să încerce a dovedi neatârnata latinitate a românilor, nimeni nu a pornit niște discuții culinare (sau vestimentare) care să analizeze de unde vin lucrurile mai telurice cum ar fi felurile de mâncare sau articolele de îmbrăcăminte. (1) Poate astfel am începe să ne explicăm de ce, în vocabularul nostru așa de latin ne „împiedicăm” mai la tot pasul de „impurități” turce, slave, grecești și ungurești. Am putea fi neplăcut surprinși să aflăm că, așa de latini cum suntem, obișnuiam să ne îmbrăcăm în straie pur orientale până la începutul secolului XX, cum arată până și răspopitul Lucian Boia. (2) Cât despre mâncare, grea ne va fi inima când vom afla că salata noastră de vinete cea de toate zilele nu vine nicidecum din grădinile antediluvianului țăran român, ci din bucătăria Libiei unde se numește „baba ganoush.” Cât despre dragile noastre sarmale, oricât de iconoclastică ar părea afirmația, și acestea vin din Persia, atât doar că românii, spre deosebire de persani, le-au înlocuit frunzele de viță de vie cu cele de varză. Și să fie oare doar o coincidență că arabii numesc carnea tocată prăjită în bucăți mici „kofta”, bulgarii „chiufte” iar românii „chiftele”? (3) Sau că turcii numesc supa „ciorba”, la fel ca și slavii?
M-am întrebat deseori dacă vreo echipă de lingviști din zilele noastre ar avea curajul să reevalueze etimologia DEX-ului cuvânt cu cuvânt. Dacă cineva ar căuta originea „împrumuturilor” slave, turcești, arabe, maghiare, albaneze, grecești, bulgare în română, am avea „rușionasa” surpriză să aflăm că ne simțim mult mai „acasă” între oricare din vecinii noștri slavi, ugrici și turci decât într-o civilizație vestică de spiță latină. Și e foarte normal să fie așa: indiferent de natura limbii (pe care noi punem un preț nemotivat de mare), am trăit și trăim în continuare într-o arie geografică care ne-a modelat mult mai mult comportamentul în ultimele sute de ani (să zicem chiar mii?) decât orice colonist roman ar fi modificat natura strigătelor Dochiei în timpul sfintei cuceriri a Daciei…
La un moment dat, întrebată despre viața în țara ei de baștină de către un american, o prietenă iordaniancă a răspuns: „E foarte frumos la noi. Cel mai important e că oamenii sunt foarte drăguți. Mai mult cu străinii decât unii cu ceilalți, dar asta nu înseamnă decât că vă vor primi cu multă dragoste.”
Putea la fel de bine să vorbească despre România, unde “străinofilia” face reclamă țării noastre (singura reclamă pozitivă dealtfel) din 90 încoace. Și chiar cu riscul de a împinge lucrurile prea departe, istoria unei țări ca și Egiptul de pildă are mult mai multe puncte comune cu România în ultima sută de ani decât am vrea noi să găsim între România și, să spunem, Franța.
Așa cum aceste atribute ne apropie mai mult de levantini, la fel de mult ne asemănăm cu fostele țări comuniste, oricât de apropiate sau îndepărtate geografic ar fi ele. Datorită mentalității comune construite pe parcursul perioadei socialiste, mai mult vom recunoaște în China, Cambodia sau Vietnam nevoia de îmbogățire prin orice mijloace, setea pentru putere și corupția decât vom înțelege vreodată „perfecțiunea” nemțească sau „snobismul” englez perfectat într-un capitalism atroce cu o vechime de cel puțin 500 de ani care nu are nici în clin nici în mânecă cu nevoile unei comunități post-socialiste. (4)
În final, nici nu mai are rost să subliniem asemănările cu fostul bloc sovietic. Simplul fapt că românul ca și individ asociază regimul comunist cu societatea de tip slavic nu schimbă realitatea geografică în care ne aflăm. Din cauza reflexului instinctiv de a fugi de rusofilie din cauza încărcăturii ideologice, românul pierde ocazia de a analiza prea puțin subtilele asemănări comportamental-culturale, care ar lumina multe dintre misterele aparente ale bîjbîielii politice românești. Și dacă ne cramponăm în continuare de sintagma prea-fumată „o țară latină într-o mare de slavi,” sintagmă vehiculată până la discuțiile de nivel academic, (5) să ne uităm totuși din când în când la hartă și să realizăm că nația maghiară cu care ne învecinăm în continuare la vest (în pofida elucubrațiilor occidentaliste) vorbește totuși nu o limbă slavă ci una fino-ugrică, dacă ultima decizie a lingviștilor înseamnă ceva pentru latinofilia noastră.
Și dacă continuăm să credem în unicitatea noastră, să nu ne amăgim că este din cauza apartentenței noastre la marea și „elevata” familie latină. Unul dintre motivele importante pentru care continuăm să ne vedem ca fiind diferiți, este specificitatea pe care naționaliștii au încercat să o inoculeze până la refuz nu atât prin mult-hulitul cult al personalității lui Ceaușescu, ci prin cel al românismului, al dacismului și al latinismului. Pentru că nu pretinsa prezență a imaginii „odioase” a lui Ceaușescu în conștientul național e cea care ne condamnă să repetăm greșelile trecutului, ci tocmai rămășițele mihai-vitezismelor, a ștefan-cel-marismelor și ale nezdruncinatei noastre apartenențe la o cultură vestică cu care nu avem nici în clin nici în mânecă de a face. Dacă dăinuie și astăzi ceva (atât în programele școlare, cât și în psihicul național) acel ceva nu e memoria comunismului, nici cultul megalomanismului de tip ceaușist care a devenit țap ispășitor pentru toate fărădelegile postsocialiste, ci tocmai complexul monomaniei latino-europene concretizate în sintagme de tip „urmașii lui Traian”, care continuă să ne deraieze proiectul construcției unei identități realiste, ceea ce denotă mai degrabă nu că istoriografii comuniști ar fi „modificat istoria” ci doar că cei naționaliști și-au făcut extrem de bine treaba.
Comparându-ne în mod onest cu cei „de jos” ajungem să realizăm că celebrul „ca la noi la nimeni” poate foarte ușor deveni „ca la noi, numai la cei din lumea a treia”. Ceea ce ar fi, strict logistic vorbind, fără îndoială, corect și, mai mult decât atât, sănătos. Pentru că doar evaluând realist momentul prezent—care e unul ce necesită o reconstrucție postcolonială perfect comparabilă cu cea a celorlalte țări de lumea a treia—am ajunge să realizăm că nu ni se cuvine de fapt nimic și că doar punând umărul colectiv la această reconstrucție pornind „de jos” la fel ca vecinii noștri vom avea satisfacția de a fi făcut ceva și nu de a fi primit ceva pe nimic din coruptibilele fonduri europene. Nici un român nu ar avea prea mare dificultate în a recunoaște faptul că ne aflăm, din punct de vedere economic și cultural „în urmă”. Ceea ce nu vom accepta la fel de ușor e că ne aflăm acolo pentru că aparținem, ca și multe alte țări aflate în situația noastră, culturilor de lumea a treia. Atât economic, cât și cultural.
Din păcate pentru unii, din fericire pentru alții, trebuie să ne trezim din somnolența injectată de basmul latinității și de iluzia măreției pentru a face față realității. Până nu vom avea curajul să cunoaștem adevărata noastră istorie, oricare ar fi ea, până nu vom abandona visul irealizabil a ceea ce am vrea să fim, în favoarea adevărului a ceea ce suntem, ca și un strigoi al cărui suflet nu-și găsește locul, vom bântui și vom sabota propria noastră șansă la fericire.
Acum e momentul să ne găsim adevărata identitate, nu să fugim de ea. Căci fără a ne găsi locul pe propria noastră scală de valori, vom continua la nesfârșit (într-o postură ce reprezintă imaginea oglindă a ceea ce Edward Said a numit orientalism) să facem cumpărături prin magazinele occidental(iste) ale unor culturi capitaliste cu care nu avem până la urmă nimic în comun, încercând să „furăm” din experiența lor acele atuuri care (credem noi) au făcut societățile lor atât de „înfloritoare” pe cât am vrea noi să o facem pe a noastră. Singura problemă e că așa nu vom ajunge niciodată să construim o identitate, ci doar să peticim golurile care, la fel ca și gropile de pe drumurile naționale, vor tot continua să apară când stratul de asfalt de la bază e făcut din materiale de calitate îndoielnică.
1 Cu excepția, probabil, a istoricului Lucian Boia, care însă de la publicarea rezonabilei sale lucrări din 1997, Istorie și mit în conștiința românească, și-a schimbat destul de pronunțat poziția (vezi Strania istorie a comunismului românesc din 2016).
2 Vezi Istorie și mit în conștiința românească.
3 Deși nu am pregătire lingvistică și deci nu pot pronunța sentințe clare în etimologie, asemănările lingvistice sunt prea bătătoare la ochi pentru a fi ignorate. În privința rădăcinii cuvântului „chiftele” pot doar să indic că pare a fi tot un împrumut din persană unde „kufte” înseamnă „tocat”.
4 Pentru o ontologie a capitalismului vezi celebra carte a istoricului american Ellen Meiksins Wood, The Origin of Capitalism.
5 Vezi cartea Dominicăi Nasta, New Romanian Cinema: The Birth of an Unexpected Miracle.
