Raul Coldea: Anticomunismul e atât de infiltrat în societatea noastră încât orice discurs de stânga este văzut ca radical

Un interviu cu regizorul român despre teatrul politic, scena indepdendentă şi nevoia de o mişcare feministă mai puternică în teatru

Raul Coldea (foto: Cătălin Grigoriu pentru site-ul Reactor de creație și experiment Cluj)

Raul Coldea este unul dintre cei mai tineri regizori de teatru care s-au impus în direcția a ceea ce numim ”teatru politic”. S-a născut în anul 1991 și în 2013 a absolvit Facultatea de Teatru și Televiziune a Universității Babeș Bolyai din Cluj. Activitatea sa este legată în principal de spațiul de teatru independent Reactor unde a regizat în anul 2015 Provizoriu și Nu cred că o să îmi treacă vreodată, urmând ca în 2016 și 2017 să colaboreze cu Petro Ionescu, dramaturg, la spectacolele Refugii, via negativ respectiv Inegal. Așa cum el însuși de descrie este un ”regizor de teatru care se păcălește că e în căutări artistice, dar își reproduce permanent fricile”. Am stat de vorbă cu el punându-i cam aceleași întrebări cărora le-au răspuns deja și alți regizori pentru a contura o imagine mai clară a ceea ce numim ”teatru politic”.

Raul, ești unul dintre cei mai tineri regizori de teatru politic. Vorbește-ne, te rog, despre relația ta cu teatrul și despre cum ai ajuns regizor.

A pornit din liceu. Prin clasa a 9-a am aplicat pentru trupa de teatru a liceului pentru că voiam să am o viață de liceu cool (eu nefiind deloc cool, de felul meu, orice ar presupune asta). Am activat în toți cei patru ani de liceu în diferite trupe de teatru și prin clasa a 11-a am decis că vreau să studiez mai departe asta. Pentru un timp am fost convins că voi da la Actorie, dar au fost câțiva oameni care știau cu ce se mănâncă Actoria și Regia și mi-au sugerat să dau la Regie. Cred că ar trebui să le mulțumesc acum.  Apoi am vrut să merg la București și cu o lună-două înainte de admitere m-am răzgândit și am mers la Cluj. Am absolvit Regia în 2013 aici și imediat ce am început să lucrez m-a interesat să încerc formule de lucru în care puterea și responsabilitatea de a regiza să fie cât mai împărțită.

De aceea am semnat majoritatea spectacolelor concept și dramaturgie alături de Petro Ionescu iar actorilor și actrițelor cu care am colaborat am încercat să le oferim cât de multă libertate, spectacolul să fie cât se poate de mult al lor, chiar dacă factorul decizional a fost până la urmă, în condiții de impas, la mine și la dramaturgele cu care am lucrat.

Problematica spectacolelor tale – dimensiunea de gen, oprimarea, inegalitatea – este destul de puțin explorată din perspectivă critică în spectacolele teatrale din România. Cum îți explici? 

Pornește din școală, nu știu ce se mai întâmplă acum, dar noi am auzit de multe ori despre ce e și ce nu e teatrul. Și de multe ori teatrul nu era experiment, nu era nici sinceritate, nici document sau viziune critică. De cele mai multe ori, teatrul propus de școală vine cu o serie de canoane estetice care sunt luate ca sfinte. Există un mod de a face / de a juca Shakespeare, există un mod de a face / de a juca tragedie sau commedia dell’arte și când ajungi, în anul trei, la teatru contemporan, e prea târziu să mai apuci să îi simți gustul (poate că vine și din ce înseamnă sistemul Bologna în școlile de teatru, e imposibil să înveți / să experimentezi prea multe în trei ani). Sau dacă faci teatru contemporan, va fi de multe ori despre a fabrica șocuri… estetice. Din fericire mai există profesori și contexte universitare care te îndrumă spre zone faine – în cazul meu a fost vorba mai ales de programul Dramaturgia cotidianului, primul meu contact cu ideea că se poate scrie foarte bine despre ce se întâmplă în jurul meu și – poate mai important – că poți să lucrezi cu dramaturgi și dramaturge de aceeași vârstă cu tine, că poți ajunge să lucrezi la scenă cu textul ăla pe care nu îl găsești oricâtă dramaturgie ai citi.

Dincolo de asta, lipsa asta de discurs critic e o problemă a întregii societăți. Fie că e vorba de programe politice, de postări pe Facebook, de activism sau de artă, dacă faci ceva dintr-o perspectivă asumată de stânga, ești văzut ca un radical care nu vede zonele de gri, care bagă chestii pe gât oamenilor, când oamenii ar trebui să vadă perspective moderate și să decidă ei. Or, pentru mine tipul ăsta de gândire devine tot mai de neacceptat, pe măsură ce lucrurile în lume devin de-a dreptul insuportabile.

Disputa asupra căreia vreau să insist privește rolul teatrului în societatea contemporană. Mai exact, mă interesează să aflu, prin perspectivele regizorilor de teatru, care este rolul și locul teatrului politic. Ce părere ai despre teatrul politic în genere?

Cred că teatrul politic nu există în general, e foarte contextual. Apreciez mult unele companii de teatru din Europa Occidentală care aduc în discuție teme importante, dar înțeleg și că ele apar într-un context de producție superprivilegiat, cred că agitpropul a avut un rol important, dar nu știu în ce fel se mai potrivește cu realitățile și nevoile actuale și tot așa. Până la urmă, cred că e vorba de a înțelege structurile de putere din imediata noastră apropiere și de a crea un teatru cât mai local. Eu mai am mult de lucru la tema asta, dar învăț.

Cred mult în a-ți asuma ceea ce ești, orice ai fi și de a vorbi din perspectiva aia. Eu, de exemplu, sunt un bărbat cis, alb, heterosexual și cred că și asupra mea au avut și au efect foarte multe structuri opresive, că sunt privilegiat în raport cu unele persoane, dar că privilegiul altora se conservă și se reproduce pe umerii părinților mei, de exemplu. Gândul ăsta mă face să cred într-o radicalizare continuă, în viață și în munca artistică. În viață e foarte greu, în munca artistică o mai păcălești, până la urmă tot convenții teatrale construim.

Când sunt bine făcute, convențiile astea pot avea efecte minunate. Uneori îți spun că nu ești singur și îți dau curaj, alteori îți desfac niște procese istorice și politice și îți oferă revelații despre viața ta și a familiei tale, uneori te arată cu degetul, alteori îi arată cu degetul pe cei care ți-au făcut sau îți fac rău. Și sunt convins că există oameni care, văzând mai multe dintre aceste spectacole, ajung să se emancipeze și să se educe din punct de vedere politic.

Există voci care susțin ideea că teatrul care își propune o miză socială sau politică sau de orice altă natură decât arta pură, decât purul ideal estetic, este altceva, nu e teatru. Ce părere ai?    

Cred că toată arta este politică și că la un moment dat, dacă faci asta, decizi care sunt mizele tale. Și care sunt filtrele pe care le aplici. Eu nu refuz nici filtrul estetic, cred că putem și trebuie să avem formule diverse pe care să le folosim.  Dincolo de teorie, am mai auzit afirmația asta cu arta pură de câteva ori, nu de multe, demonstrativ și neargumentat, venind mai ales din partea oamenilor de teatru. Ce e amuzant e că mulți dintre cei care spun asta sunt foarte politici, în felul lor. Subliniază și satisfac nevoile ideologiei dominante, construiesc spectacole foarte politice. Foarte neteatru ce fac ei, după propria lor definiție.

Miruna Runcan, cunoscută în zona criticii de teatru, discută despre modul în care ideologia a infiltrat spațiul teatral românesc în anii ʼ50, ʼ60. De altminteri, fără să aibă mereu dreptate, mulți oameni de teatru au clamat cenzura și coerciția perioadei de dinainte de ʼ89 ca să renunțe cu totul la ideea de teatru politic. Ce părere ai? 

Și ideea asta are rădăcini puternice în discursul oficial. Anticomunismul e atât de infiltrat în societatea noastră încât orice măsură sau discurs de stânga (uneori și cele moderate) sunt văzute ca radicale. Apoi, când se vorbește despre ce a fost înainte tendința e să se prezinte o singură față a comunismului, deși e clar că au existat multe faze, multe griuri. Cercetarea din Teatru în diorame e importantă tocmai pentru că încearcă să explice toate aceste griuri.

Cenzură nu mai avem la nivel oficial, dar spectacolele de azi sunt foarte impregnate de ideologie. Pe de o parte am văzut și vedem spectacole anticomuniste, „anticorupție”, pe de altă parte în lumea „mare” a teatrului e încă la modă treaba cu autonomia esteticului, fetișizarea unor formule teatrale, a marilor formule de a face teatru. Dacă e să le comparăm nu cred că există diferențe mari, orice timp își are ideologii săi.     

Ți s-a reproșat vreodată că spectacolele tale sunt prea angajate social?

Da, la fel cum mi s-a reproșat și că sunt prea puțin radicale. Există persoane care fac artă politică sau activism de multă vreme și care au reușit să se acomodeze cu discursuri și practici radicale și care vin cu critici (de cele mai multe ori constructive) de nuanță.

Adevărul e că nu lucrezi des în colective în care toată lumea să fie gata de a adopta poziții foarte clare. Ne educăm politic destul de greu, e nevoie să se mai scrie mult, să se facă mult mai multă artă politică, să vedem, să citim și să observăm mai mult. Mă includ și pe mine aici, recunosc că procesul meu e destul de greoi.

Eu învăț de la toate persoanele cu care lucrez și spectacolele pe care le facem împreună reflectă nivelul de educație politică al tuturor. Cred foarte mult și într-un tip de emoție sau de intuiție politică și astea le are cam toată lumea cu care lucrez, e condiția de bază pentru mine pentru a începe un dialog. Uneori facem spectacole în care mizăm pe asta, pe emoția noastră politică, pe intuiția noastră.

Radicalitatea adevărată e însă ceva la care se ajunge greu, nici nu știu de ce depinde. Poate că momentul în care simți că ceva nu mai suportă amânare, poate asta te radicalizează. Când simți că nu mai ai nimic de pierdut. Eu mă bucur când cineva zice că un spectacol la care am lucrat e prea angajat, dar în sinea mea ele nu sunt nici pe departe unde ar putea să fie, pentru că știu că deocamdată nu apăr nimic din poziția de a fi pe cale să pierd tot.

Ce părere ai despre sistemul în care funcționează actualmente teatrul românesc, despre economia politică a teatrului nostru? Pe de o parte mari teatre de stat și pe de alta inițiative independente. Te-ai gândit vreodată la o soluție pentru distribuirea mai echitabilă a resurselor în acest domeniu, și dacă da, care ar fi aceea?

Cred că apariția spațiilor și companiilor independente în ultimii ani este în primul rând un efect al sistemului Bologna și al finanțării pe cap de student. Impresia e că sunt tot mai mulți absolvenți de teatru care nu au unde munci după absolvire, nu se pot angaja într-un teatru. Rămân astfel undeva la margine, își construiesc propriile cadre. Sigur, e absolut înfricoșător să te gândești că toate aceste inițiative sunt finanțate în proporție mare dintr-o singură parte, de la AFCN și că existența acestei surse a fost dintotdeauna destul de nesigură.

Ar fi nevoie de creșterea numărului de posturi deschise la teatrele de stat, de mai multe teatre de stat. Sau măcar de reglementări minime legate de muncă pentru persoanele care activează în independent, pentru că aici apar cele mai multe probleme – lipsa siguranței, a posibilității de a contribui și de a beneficia de asigurări sociale și așa mai departe.

Ce părere ai despre relația regizor-actor? Îndeobște se consideră că regizorul trebuie ”să scoată ce e mai bun din actor”. Avem cazul recent discutat al abuzului comis de Bernardo Bertoluci asupra Mariei Schneider. Dar avem și cazul regizorului Andrei Zholdak are a agresat-o fizic pe actrița Eva Imre. Ce părere ai?

Din păcate ți se vorbește despre asta din facultate. Toată ideea asta cu regizorul vizionar, care știe tot dinainte și care dă direcțiile, care e autorul spectacolului, duce de multe ori la relații de muncă  pline de inegalități și de violență. E clar că de cele mai multe ori relația asta este și genizată, asta pentru că totul începe cu admiterea la facultate. Ți se spune de la început că e o meserie de bărbați, că trebuie să fii puternic, să îi domini pe actori. E previzibil în condițiile astea că se ajunge la abuzuri și din păcate ele sunt de prea puține ori combătute sau denunțate.

Eu cred în încercarea permanentă de a găsi formule non-ierarhice, deși nu e niciodată simplu. Îmi place când fiecare persoană din echipă își asumă că e autoare a spectacolului, asta duce la responsabilitate, atenție și implicare. Nu cred că regizorul e cel care dă verdicte; cred că e o persoană care mediază, care vede din afară.

Pentru mine sunt ideale colectivele artistice unde nu contează cine e regizor, cine are diplomă sau nu, unde contează doar că avem aceleași valori și că facem lucruri împreună. Scriem împreună, construim și jucăm împreună.

Crezi că teatrul românesc ar avea nevoie de o campanie #me too?

Cu siguranță. Și ar fi nevoie ca ea să înceapă în primul rând cu denunțarea abuzurilor din școală. Cred că se întâmplă discriminarea de gen în foarte multe forme, tot timpul. Se vede inclusiv în superioritatea de-a dreptul violentă cu care sunt întâmpinate și cele mai timide forme de denunțare. Aici mă refer mai ales la ce s-a întâmplat de curând, când regizoarea Carmen Lidia Vidu a vorbit despre faptul că regizoarele de teatru și de film nu sunt nominalizate la premiile UNITER sau la Gala Gopo. Au fost puține intervenții care să transforme dilema asta într-o dezbatere reală, în rest mult prea multe miștouri și superiorități. Cam la fel s-a întâmplat și în poezie, când poeta și dramaturga Medeea Iancu a inițiat Harta egalității. Atitudinile astea sunt simptomatice pentru dinamicile de gen din lumea artistică.

Oricum, inițiativele feministe încep să apară și la noi și ele trebuie susținute – Harta egalității, Dysnomia, Cutra, precum și volumele de poezie, muzica sau spectacolele de teatru care vorbesc despre aceste teme. E un început bun.

Există oare teatru care să nu fie politic? Este oare această separare legitimă sau e o formă de normalizare de a ideologiei?

Nu există artă care să nu fie politică, de la deciziile pe care le luăm când construim un produs artistic până la contextul economic în care producem, fiecare pas al nostru este încărcat de politic. Un spectacol construit pe un buget de câteva sute de mii de euro, altul în care figurația (studenți la Actorie) nu e plătită, dar e exploatată la maximum, unul în care au loc glume rasiste sau sexiste de dragul anti-corectitudinii politice, altul care prezintă ambele variante și îl lasă pe spectator să aleagă, toate dau și mai mult spațiu unui discurs violent deja omniprezent în societate.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat