Eseu împotriva demonizării femeilor de vârstă mijlocie
Victoria Smith a publicat de curând o carte cu un titlu foarte sugestiv: Hags: The Demonisation of Middle Aged Women [Babele: demonizarea femeilor de vârstă mijlocie]. Deconstruind bătrânețea femeilor, autoarea ne propune să rezistăm tentației de a le demoniza. Înțelegerea mecanismelor care stau la baza repulsiei pe care societatea o manifestă față de femeia trecută de 40 de ani este esențială și pentru construirea unei mișcări feministe coerente și ancorate în tradițiile sale progresiste.
O să încep discuția din cel mai emoționant punct al cărții. Autoarea descrie un mic fragment din romanul scris de Emma Cline, The Girls (Cline 2016). Evie, protagonista romanului, e chemată să stea cu niște copii în lipsa părinților lor. Evie este o femeie de vârstă mijlocie cu un trecut apăsător. Ea trebuie să stea cu băiatul prietenei ei, Julian. Băiatului i se alătură iubita lui Sasha și un alt prieten, Zav. Femeia încearcă să relaționeze cu tânăra Sasha, încearcă să se apropie de ea. Dar maturitatea și experința ei nu-i servesc prea mult. E ca o ființă care urlă de după un geam gros de sticlă. Vrea să o prevină pe Sasha, varianta ei mai tânără, vrea să o avertizeze, să-i spună că nu, nu trebuie să cedeze șantajului. Ce șantaj? Julien îi împărtășește amicului său Zav faptul că iubita lui are probleme cu propriul corp și nu e prea încântată de sânii ei. Ca metodă de rezolvare a problemei îi propune Sashei să îi arate sânii lui Zav pentru ca acesta din urmă să le judece justa valoare. Sasha nu reacționează dar e vădit apăsată de situație. Evie, femeia în vârstă, încearcă să o prevină pe Sasha, dar cum ar putea-o face? E o babă cu sânii lăsați, o babă fără valoare sexuală, o babă pe care n-ar iubi-o nimeni carnal, e un rebut! Doar invidia ar face-o să vorbească. Doar acreala ei ar face-o să se opună cursului „firesc” al lucrurilor și doar ticăloșia ei ar opri-o pe Sasha să acționeze „liber” și „dezinvolt”! Da, nu experiența și puterea care vine odată cu ea ar face-o să-i vorbească Sashei ca unei surori mai tinere. Nu, conservatorismul, terfismul – această etichetă devenită injurie –, swerfis-mul – altă mizerie ce ți se atașează când îndrăznești să chestionezi „sexualitatea dezinvoltă”, bătrânețea ta dezgustătoare te face să-i vorbești.
Aici este momentul de inflexiune, momentul cheie al lucrării de unde putem începe să înțelegem de ce urăște societatea actuală „babele”, feministele mai în vârstă care se opun, care nu sunt fete bune și de gașcă.
Victoria Smith se întreabă: ce-ar putea face Evie decât să-i susțină pe băieți împotriva Sashei ca să fie „fată cool”. E prinsă ca într-un creuzet istoria recentă a feminismului aici. Suntem invitate să ne comportăm ca și cum societatea e liberă, ca și cum am câștigat toate drepturile câștigabile, ca și cum participăm în propria tortură sexuală efectuată după rețetele pornografiei din propria alegere, ca și cum asta e calea spre eliberare, ca și cum doar ticăloasele de „babe” terfe și swerfe ne împiedică să ajungem pe culmile progresului. În acest context în care pare că suntem atât de libere, dar bărbații țin în continuare toate sforile, singura cale să ne câștigăm un loc acceptabil este să fim de partea lor! Și asta este ceea ce fac multe feministe. Ele i-ar spune fetei: da, Sasha, cum să nu, cedează șantajului prin care acești băieți nu vor decât să te umilească și spune că e dorința și alegerea ta, că vrei să te eliberezi, că așa dobândești tu putere, umilindu-te! Așa cântă corul feminstelor liberale pe care autoarea le citează – sunt multe nume la care face referire. Da, dragi fete tinere, pornografia e excelentă, prostituția e doar o altă muncă, bărbații nu trebuie să schimbe nimic. Singurele ticăloase sunt babele frigide neadorate carnal care se opun din prea multă invidie valului de pornografie cu care sunt îndopați adolescenții. Da, doar swefis-mul lor și, desigur, dezgustătoarea lor carne lăsată nu le lasă să vadă ce potențial de progres e în prostituție. În fond, se știe că orice director de bancă are în CV sex work-ul la experiență și că e mereu un traseu profesional alternativ pentru chirurgi, manageri și alți angajați de top. Toți iau în calcul serios lucrul la bordel ca strategie alternativă de carieră. Doar e așa de „empowering” – aducătoare de putere și libertate!
Această lucrare este deosebit de importantă pentru că arată exact care este dinamica de putere care le face pe feministe aliatele peștilor și clienților când susțin enormități de tipul „prostituția e muncă”. Ele, dacă nu se conformează, riscă, la fel ca personajul nostru Evie, să fie puse la colț, marginalizate, hulite. Așa că sunt fete cool și susțin tipul de discurs care vine mănușă intereselor masculine, de teamă să nu fie babe acre și frigide! Valoarea cărții stă în această excelentă analiză a mecanismelor de putere care au transformat mișcarea feministă într-un brelocel atârnat de cheile închisorii patriarhale care subjugă în industria sexului milioane de femei.
Empatia față de fetele mai tinere este de fapt invidie pe sânii lor fermi, dorința de a transmite cunoștințele acumulate e dorință de dominare, clasism, privilegiu alb burghez, dorință de excluziune. Și în piesa asta sinistră cântă mai tare decât oricine chiar „feministe” care se află, desigur, de partea bună a istoriei. Feministe care nu sunt „Karen” personaj mult hulit pe rețelele sociale. O babă albă ticăloasă. O privilegiată căreia trebuie să-i închidem gura.
În cele opt capitole, autoarea descrie modul în care baba este atacată și detestată. Curios că devii babă foarte repede, cam pe la 35 de ani, dacă ai și copii, ai toate șansele să corespunzi etichetei de „babă” chiar mai repede. În primul capitol, „Baba urâtă”, Victoria Smith discută despre modul în care bătrânețea femeilor este infinit mai necruțătoare având darul de a exmatricula urgent femeile din rândul ființelor cu care are sens să stai de vorbă (Smith 2023, 32).
Autoarea declară din capul locului că nu dorește să scrie cu acest prilej un ghid pro-bătrânețe care să facă din îmbătrânire o nouă identitate demnă de a fi celebrată. Baba este o insultă în ochii bărbatului. Se știe că femeia există ca să îi provoace plăcere, cum bine analizează Sheilla Jeffeys (Jeffreys 2005). În momentul în care carnea ei se degradează, ea nu mai este de niciun folos. Aspectul exterior, spune autoarea, „ne situează în raport cu toți ceilalți și ne stabilește poziția în ierarhia pe piața determinată de cei trei „F” (fertility, femininity, fuckability)” (Jeffreys 2005, 33). Autoarea insistă asupra faptului că ritualul vanității trebuie performat cu obediență și după ce ai îmbătrânit pentru că trebuie să arăți că încă îți pasă. Dacă urmărim emisiunile de profil „Bravo, ai stil”, de pildă, vedem cum noii guru ai frumuseții, acești cerberi ai esteticului, cum e Cătălin Botezatu și alte vedete, amendează neglijența. Nu urâțenia ca dat natural este înfierată cu mânie, ci neglijența, faptul că nu te străduiești să fii frumoasă. Asta e de neiertat. Trebuie să investești, dar nu prea mult. Dacă investiția trece de un anumit prag, cum a fost cazul recent al Madonnei cu ale sale operații estetice, din nou vin aceiași cerberi estetici să arunce anatema. O babă trebuie să-și cunoască locul și să se străduiască, dar nu prea tare.
În ciuda a ceea ce am putea crede, lucrarea scrisă de Victoria Smith nu e deloc plicticoasă și „acră”. E chiar simpatică și jucăușă ca stil. În capitolul „Baba urâtă” invocă un foarte personal episod de tristă conștientizare pe care îl tratează cu destulă autoironie. Merge să vadă cea mai recentă ecranizare a celebrei povești „Albă ca Zăpada”. E momentul în care realizează că ea însăși a devenit… mama vitregă. Sunt o serie de cărți care au de-a face cu sentimentul îmbătrânirii din perspectivă feministă. Ea o citează pe cea scrisă de Elissa Melamed Mirror, Mirror: The Terror of Not Being Young (Melamed 1983), dar și pe cea scrisă de Sheilla Jeffreys (Jeffreys 1997) pentru a detalia modul în care frumusețea acționează ca un filtru de departajare socială, ca un ecuson de admitere.
Iar lucrurile nu stau deloc mai bine în tabăra progresistă. Julie Bindel amintește despre un sinistru episod din 2018 în care un grup de femei lesbiene cereau o mai bună reprezentare la evenimentele de tip pride doar ca să fie întâmpinate cu replici de tipul: ar trebui să fie târâte de sânii lor lăsați! (Smith 2023, 39). Mai curios este cum în tabăra progresistă, care nu ia prizonieri, preocuparea legată de sex este considerată esențialistă, biologizantă și retrogradă, dar sânii lăsați sunt de natură să provoace adevărate drame în care repulsia e egalată doar de avântul cu care aceștia sunt denunțați online.
O altă observație foarte importantă privește modul aparte în care femeile în vârstă sunt puse la stâlpul infamiei. Adesea, patriarhatul în genere și bărbații misogini în particular au nevoie de o rezervă de femei detestabile asupra cărora să-și reverse toată ura. Dacă o femeie are păreri incorecte politic, atunci nicio glumă la adresa ei nu este prea misogină. Eu însămi am fost subiectul unei caricaturi „meme” realizate de un bărbat autoidentificat ca femeie în care apăream cu capul tăiat între picioarele unei femei. De cum pășești în afara liniei, tot vitriolul misogin este justificat de progresiști. Margaret Thatcher, cu care nu am în comun nicio idee și pe care o consider responsabilă de politici catastrofale nu doar pentru Marea Britanie, ci pentru Europa în genere, este arsă la stâlpul infamiei ca o vrăjitoare. Max Blumenthal spune despre Victoria Nuland – o altă politiciană ce se face responsabilă de intervenții catastrofale, inclusiv în Ucraina – că ar trebui să stea la el în dormitor într-o poză pentru momentul în care ia prea multă Viagra. Acest venin misogin se abate asupra femeilor în vârstă care politic calcă strâmb. E important ca societatea noastră să aibă mereu o rezervă de femei abuzabile față de care nicio răutate nu e prea de tot. Și, de cele mai multe ori, rezerva de femei abuzabile este compusă din… babe! Cele care spun „nu!”, alea care au idei care nu ne convin. Cum spuneam, tabăra progresistă s-a dovedit extrem de creativă și plină de resurse când a fost vorba să secrete cel mai pur venin misogin pentru femeile care contestau canonul pro-trans, pro-sex work. J. K. Rowling spune că a primit atâtea amenințări cu moartea după ce a scris un benign text despre violența domestică și terminologia prin care ne referim la femei că ar fi putut să-și tapeteze întreaga casă cu ele. Recent, o activistă pentru drepturile femeilor, Posie Parker, a fost catalogată drept „nazistă” de presa mainstream din Noua Zeelandă și a trebuit să fie scoasă la un eveniment public din rândul mulțimii de bărbați furioși care o amenințau cu moartea pretinzând că ea este pericolul! (“Posie Parker attacked by trans activists: ‘They turn to violence because silencing didn’t worked’” 2023). Mai mult, activiștii anunțau glorioși că asta este calea de urmat.
Realitatea corpului de femeie nu se evidențiază nicicând mai pregnant decât la vârsta matură. Autoarea spune ceea ce noi, majoritatea femeilor, am trăit: toată adolescența am fugit de noi înșine, de corpul nostru și mai ales de rușinoasa noastră devenire. De maternitate ca loc la sângerării, alăptării, dependenței. Există o teribilă ipocrizie a societății noastre care, chipurile, susține maternitatea. Și totuși, femeile învață de la o vârstă fragedă să se urască și să urască din rărunchi această ipostază a dependenței.
E firesc, nu le blamați și n-o blamați pe cântăreața care a îndrăznit recent să se revolte împotriva acestei stări de co-dependență care este maternitatea. În capitolul „Beastly hag”, Victoria Smith atacă din nou cu același curaj subiectul maternității ca loc al slăbiciunii, durerii, decăderii. Cum să iubească femeile ideea de maternitate într-o societate în care individul, el, singur și semeț, se separă de comunitate și reușește să răzbată cutezător pe calea progresului? Inclusiv feminismul dorește avortul și autonomia mai mult decât orice, pentru că maternitatea e acea dureroasă și rușinoasă experiență în care depinzi, în care sângerezi, suferi și… iubești. Câtă vreme cântăm ode individualismului, să nu ne mirăm că femeile fug de maternitate. Cine vrea să se sacrifice azi, cine să vrea să renunțe la o petrecere pe cinste ca să stea cu un bebeluș orăcăitor? Și de ce să se sacrifice doar femeile? Pe această cale consumist-narcisistă în care egoismul frizează sociopatia, vom modela femei care se vor singure, tinere și cutezătoare. Și ne vom curăța într-o generație, dacă ele nu mai fac copii. Și de ce ar face? Ca să se vadă singure, disprețuite pentru sânii lor scârboși și plini de lapte, pentru grăsimea acumulată, pentru preocupările lor jenante legate de binele bebelușului, marginalizate, înjurate și considerate tâmpite prin simplul fapt de-a fi dat naștere unui copil? Mare parte din feminismul actual este ultra-individualist și nu își propune să recodifice social maternitatea, ci să ofere femeilor strategii de a fugi de maternitate. Așa că mamele se trezesc abandonate și de cele care ar trebui să le susțină cauzele. Activistele feministe sunt adesea persoane foarte tinere care repudiază bătrânețea și acceptă femeile în vârstă doar în măsura în care susțin cauze ce nu amenință idealul liberal de progres. Autoarea aduce în discuție toate aceste teme și temeri de maternitate ca loc al dependenței și de mame ca ființe care trebuie să fie „bune” și „cuminți”. Firește, o întreagă economie a muncii domestice neplătite susține economia publică, economia pe care o recunoaștem ca economie. Soluția nu ar fi să introducem munca neplătită în circuitul capitalist (Marçal 2016), ci să scoată munca însăși din circuitul producerii competitive de profit (Azmanova 2020). Autoarea nu discută aceste aspecte, dar explică faptul că maternitatea e acel loc unde individualismul nu poate apărea fără consecințe dramatice. Ea insistă asupra faptului că femeile și feminismul au militat vreme îndelungată pentru a fi altceva decât un corp reproducător tocmai pentru că societatea le-a redus la corpul lor vreme îndelungată. Acum însă, se văd în situația în care au ignorat propriul corp de teama de a nu fi reduse la acesta, doar ca își vadă acum corpul șters pur și simplu ca fiind ceva „real”.
E interesant că Elly Schlein, lidera opoziției italiene, spune „nu suntem utere umblătoare, suntem oameni cu drepturi”. Da, dar la fel de adevărat este că tabăra progresistă le numește pe femei „deținătoare de uter” (Financial Times 2023). Deci? Probabil că răspunsul vine de la Julie Bindel, citată de Victoria Smith: „Noi am încercat multă vreme să ne ferim să accentuăm diferențele biologice dintre bărbați și femei de teamă să nu fim considerate inferioare. (…) Am căzut victime unei protecții patriarhale de tip mafiot care, în schimbul dreptului de a fi considerate și altceva decât utere ambulante, ne-a luat dreptul de a ne defini în funcție de sexul nostru” (Bindel 2021).
În capitolul cinci, „Baba frigidă”, Victoria Smith atrage atenția că există o diferență între a avea dreptate și a avea glorie. Multe dintre feministe au atras atenția, de pildă, că e un mare pericol legat de siguranța copiilor și că progresismul poate să însemne, așa cum spunea Louise Perry, că eliberezi și peștișorii, dar și rechinii în același bazin. Babele feministe au atras mai mereu atenția că trebuie să ne întrebăm cine beneficiază de o susținere necondiționată a eliberării sexuale pentru toată lumea. Pentru că în această cursă a eliberării nu pornim de pe poziții egale (Perry 2022). Ea aduce în discuție faptul că au fost mereu feministe care au atras atenția asupra potențialului pedofil al unor mari celebrități, doar pentru a fi considerate babe proaste și neiubite. Este de notorietate cazul „babei” Denise Bombardier, o jurnalistă care a avut curajul să-l denunțe pe pedofilul Gabriel Matzneff, în ciuda faptului că la vremea respectivă mari guru ai vieții culturale ca Michel Foucault, Jean Paul Sartre sau chiar Simone de Beauvoir militau pentru dreptul copiilor la eliberare sexuală. Într-un climat progresist foarte indulgent cu pedofilia, Denise Bombardier a fost arsă pe rugul progresist ca babă frigidă și frustrată. Una dintre victimele înfiorătorului abuz, Vanessa Springora, a detaliat punct cu punct modul în care întreaga societate a contribuit la această grozăvie într-o carte-mărturie extrem de puternică ce a și deschis calea către anchetarea monstrului îmbrăcat în strălucitoarele haine ale geniului literar (Springora 2020). Victoria Smith aduce în discuție modul în care „babele” au avertizat mereu asupra pericolului pedofiliei, doar ca să se vadă trimise la colț de progresiștii care știu mai bine și care nu au pentru ele decât dispreț și aversiune. Autoarea insistă și asupra faptului că mai mereu se dovedește că au avut dreptate, dar se pare că nu învățăm nimic din această lecție.
Mai mult, nu doar că nu învățăm, dar o rețea ca Mumsnet care trebuia să fie doar un alt loc în care corporațiile să le bage mamelor pe gât produse pretinzând că le oferă un spațiu online de dialog, devine un loc unde babele conspiră, așa cum aflăm din capitolul „Baba conspiraționistă”. Autoarea analizează metodele prin care progresiștii le înfierează pe „babele” de pe Mumsnet: le consideră triviale și penibile preocupările, le consideră incapabile de gândire pe cont propriu, vehicule ale conservatorilor, ticăloase și periculoase. Azi, ca pe vremea când se ardeau vrăjitoare, femeile în vârstă care discută în afara liniilor dominante sunt slabe și proaste, dar totodată malefice și puternice. Totuși, autoarea observă că azi, mai mult decât oricând, mamele au nevoie de sprijin, însă a admite că ai nevoie de așa ceva te trimite în banca fraierelor conservatoare. Maternitatea e doar o altă identitate pe care ți-ai asumat-o și trebuie să te descurci singură cu ea. Nu e nimic legat de clasă și politică aici. O foarte interesantă observație legată de lipsa de autonomie și inițiativă e adusă în discuție de autoare când vorbește despre femeile care au militat pentru pace în Marea Britanie în 1981 făcându-și o tabără la Greenham Common în Yorkshire. Tabăra s-a înființat după ce o organizație feministă pacifistă a ajuns acolo ca să protesteze împotriva faptului că tocmai se aprobase stocarea în acel loc a rachetelor de croazieră. Au fost portretizate ca niște frustrate sexual plătite de Uniunea Sovietică. Babe conspiraționiste pro-ruse! Autoarea face paralele cu acuzațiile aduse împotriva mamelor de pe Mumsnet sub raportul lipsei de autonomie și autodeterminare.
Cartea e scrisă într-un stil foarte condensat și plin de referințe. E o carte densă și bogată în idei valoroase. În loc de concluzie, nu mă pot abține să nu remarc cum concepte ca „alegere individuală” (individual choice), „autodeterminare” (agency) și „dobândire de putere” (empowerment) funcționează doar când femeile acceptă pornografia, prostituția și actele sexuale degradante promovate de aceasta. Dacă femeia spune „da” strangulării, bătăii și schingiuirii în timpul sexului, atunci alege ea liber! Dacă se organizează pe un grup pentru mame, dacă protestează împotriva războiului, ei, atunci e o babă conspiraționistă agentă a rușilor, o teleghidată fără minte!
Referințe
Azmanova, Albena. 2020. Capitalism on Edge: How Fighting Precarity Can Achieve Radical Change Without Crisis Or Utopia. N.p.: Columbia University Press.
Bindel, Julie. 2021. Feminism for Women: The Real Route to Liberation. N.p.: Little, Brown Book Group.
Financial Times. 2023. “Letter: Schlein’s not a mother, but no less a woman for that.” March 16, 2023. https://www.ft.com/content/80166304-8e37-43b4-baae-2a7ddd7c862e.
Jeffreys, Sheila. 1997. The Spinster and Her Enemies: Feminism and Sexuality, 1880-1930. London: Spinifex.
Jeffreys, Sheila. 2005. Beauty and misogyny: harmful cultural practices in the West. Melbourne: Routledge.
Marçal, Katrine. 2016. Who Cooked Adam Smith’s Dinner? A Story about Women and Economics. Translated by Saskia Vogel. N.p.: Pegasus Books LLC.
Melamed, Elissa. 1983. Mirror, Mirror: The Terror of Not Being Young. New York: Simon&Schuster.
Perry, Louise. 2022. The Case Against the Sexual Revolution. N.p.: Wiley.
“Posie Parker attacked by trans activists: ‘They turn to violence because silencing didn’t worked.’” 2023. YouTube.
Smith, Victoria. 2023. Hags: ‘eloquent, Clever and Devastating’ The Times. London: Little, Brown Book Group.
Springora, Vanessa. 2020. Consimțământul. Iasi: Polirom.
Acest articol a fost publicat inițial aici, în revista Anthropos.
