Solicitări călduțe și proteste violente

Câteva observații pe scurt despre revendicările vestelor galbene

Cum ne imaginăm veste galbene – ca violente sau ca pacifiste? (foto: YouTube)

Cele câteva observații pe care urmează să le fac au la bază două liste de revendicări ale mișcării ”vestele galbene” care au circulat în presă. Fiind o mișcare descentralizată care încă nu și-a asumat public un unic lider, nu este clar în ce măsură acestea reprezintă cu perfectă acuratețe interesele tuturor participanților la proteste. Totuși, înainte de a da verdicte în privința protestatarilor, a intereselor altor puteri în Franța, este foarte important să analizăm aceste propuneri, cu rezerva că ele sunt variante care au circulat în media.

Ceea ce mă frapează în legătură cu protestele din Franța este un puternic contrast: pe cât de normale și chiar inofensive sunt revendicările care circulă în presă, pe atât de violente sunt imaginile de la proteste!

Se pare că până și pentru niște lucruri de absolut bun simț, adică locuințe sociale, politică fiscală corectă, salarii decente, pensii decente și trai normal, trebuie să te lupți corp la corp cu forțele de ordine! De notat că este foarte posibil ca toate violențele să fie cu mult exagerate de elitele media și establishment pentru a delegitima efortul protestatarilor. În România site-ul Adevărul.ro și televiziunea Digi24 nu au chestionat nici măcar o secundă rolul determinat al implicării Rusiei în proteste, ba chiar au promovat-o drept unică explicație. Protestatarii au fost reduși din capul locului la o masă de manevră decerebrată și manipulată de Vladimir Putin. În presa centrală din România nu există interesul de a vedea cine sunt protestatarii, ce vor, care sunt revendicările lor. Sunt atâția români care trăiesc în Franța. Nimeni nu se obosește să-i întrebe cum văd ei problema. În urmă cu câteva săptămâni am realizat un interviu cu profesorul de la Sorbona Bruno Drwеski. Analiza lui diferă de ceea ce ni se servește.

Revendicările publicate Patzforma.md – primul și singurul site care a avut această inițiativă – sunt cât se poate de … nerevoluționare! Da, poate prima listă care, chipurile, nu ar reprezenta dorințele vestelor galbene, deși aceasta este o mișcare descentralizată, lipsită de organizare, poate conține lucruri care țin de o interpretare suveranistă, ieșirea din UE ca soluție magică la problemele economice, lucrurile scrise acolo nu au potențial revoluționar.

Apoi, un lucru important: toate, dar absolut toate revendicările vestelor galbene privesc statul, nu patronatul. Statul trebuie să se ocupe de redistribuire, statul trebuie să asigure locuințe sociale, salariu minim, drepturi pentru salariații detașați, protecție socială adecvată pentru vârstnici și sectorul independent. Statul trebuie să funcționeze – cum e și firesc – ca mediator între interesele patronatului și ale muncitorilor.

Patronatul nu este demonizat în aceste documente! Se cere o politică fiscală corectă: nu e firesc ca prețul ecologiei să-l plătească săracii la pompă în vreme ce afacerile mari să primească scutiri de taxe.

Faptul că am ajuns să considerăm niște revendicări atât de necesare și firești drept ”comunism” arată cât suntem de deplasați și lipsiți de mijoace intelectuale de analiză și critică.

După cel de-al doilea război mondial, în plin război rece, cel puțin în SUA a avut loc un amplu proces de epurare a tot ceea ce a însemnat mișcare de stânga. Partidele socialiste, comuniste, liderii sindicali, scenariștii liberali, socialiști sau progresiști, ziariștii, cu toții au trecut prin sita dură a senatorului Joseph McCarthy. În opinia lui Richard Wolff, cei care fuseseră eroii națiunii, cei care îl forțaseră pe F.D. Roosevelt să introducă în 1933 programul ”New Deal”, cuprinzând pensii, ajutor de șomaj, angajarea oamenilor de către stat și program de locuințe sociale, ei bine, acești eroi au devenit demoni după război. Insultați, hărțuiți și demonizați public, toți intelectualii și liderii progresiști au fost epurați începând cu anii 50. Motivul era simplu: marii afaceriști erau cât se poate de refractari la ideea de a plăti taxe. Tot efortul lor se concentra pe ideea de a distruge măsurile din pactul social ”New Deal”.

Prețul pe care SUA l-a plătit pentru această epurare a fost important în special în cazul crizei din 2008. Pentru că epurarea a fost dublată de politici economice liberale și libertariene susținute de corifei ca mai puțin cunoscutul Leo Strauss, urmat de celebrul Milton Friedman și băieții de la Chicago care și-au găsit repede loc și la casa albă, dacă ne gândim la Donald Rumsfeld, Dich Cheney sau Paul Wolfowitz. Economistul Richard Wolff atrage atenția că în 2008 n-au avut parte de un nou New Deal pentru că ”there was no left left!”. Mișcarea sindicală e la sub 10%, muncitorii care nu sunt în sindicat primesc la fel de multe drepturi ca și cei care nu sunt în sindicat – măsură extrem de dură care face participarea la lupta sindicală foarte puțin probabilă. Și atunci cine să se opună agresivității capitalului financiar? Cine să atragă atenția că după ce au investit energii financiare și intelectuale însemnate ca să demonizeze statul ca prost administrator, tot ei au venit în genunchi exact în fața statului pentru a-i ajuta să iasă din dezastrul în care s-au băgat singuri?

Faptul că pentru niște revendicări atât de firești sunt cele propuse de mișcarea ”Vestele Galbene” trebuie mobilizate asemenea forțe și se ajunge la asemenea intensitate a protestului ar trebui să ne dea serios de gândit.

Poate nu văd eu potențialul incendiar al revendicărilor, care, cum spuneam, privesc niște măsuri de social democrație dintre cele mai pașnice și firești.

Nu s-a propus abolirea proprietății private. Nu s-a propus nici măcar democratizarea locului de muncă prin trecerea de la un sistem economic în care puterea este centralizată în mâna unui grup foarte restrâns de persoane – patronul și acționarii – la un sistem în care firmele să fie deținute de angajați.

Faptul că s-a ajuns în situația în care trebuie să îți riști viața în stradă pentru niște măsuri palid redistributive ne mai arată un lucru. Forța ideologiei și economia politică a cunoașterii sunt lucruri de care trebuie ținut cont. Degeaba ne grăbim să incriminăm așa-numita politică a identității pentru eșecurile stângii. Ce au făcut ei e încă mare lucru în raport cu forțele care li s-au opus și în raport cu tăvălugul care a demonizat orice reflecție critică, orice economist progresist. Sigur, Joseph Stiglitz, Richard Wolff, Paul Krugman precum și mulți alți gânditori de stânga arată că sistemul n-a reușit o epurare deplină.

Dar mai e ceva și tocmai aici stă perversitatea și eficiența sistemului de cenzură: nu e o cenzură directă și la lumina zilei. Sigur că economiști cu vederi ”neortodoxe” au reușit să se impună în mediul academic, dar de câte ori sunt ei cu adevărat luați în seamă în mediul politic și în mass-media? De câte ori – poate cu rare excepții – sunt ei invitați să dea direcțiile economice? Chiar Joseph Stiglitz se plângea că a scris în New York Times – nu oriunde – un articol cu potențial incendiar despre modul în care moneda euro și măsurile pe care Troica le-a impus Greciei sunt, de fapt, în folosul economiei și băncilor germane. Și? Zero reacții! Lecția numărul 1 de PR: niciodată nu contrazici o teză pentru că îi dai legitimitate în spațiul public! Strategia de contracarare e ignorarea și refuzul dialogului. Da, tu poți scrie, nu te oprim. Doar că dacă ești la începutul carierei vom căuta să te excludem, iar dacă ești de ja consacrat te vom ignora!

Mare atenție deci la pseudo-libertatea de exprimare practicată de prea multe ori în spațiul occidental. Cea mai eficientă formă de cenzură nu este cea care presupune o luptă directă și o marginalizare transparentă.

Nu mai avem nici măcar vocabularul specific gândirii critice. Noi nu mai vorbim de ”exploatați”, vorbim, în schimb, despre ”dezavantajați”. Ca și cum e mâna destinului, nu a relațiilor economice, că ei sunt într-o situație precară. Or, această ”confiscare” a termenilor în care poți înțelege și interpreta o situație socială, economică ține de o economie politică a cunoașterii: se va impune vocabularul și limbajul care beneficiază de sprijin financiar. Totuși progresul nu se poate realiza decât prin critică. Cum ar fi oare posibil să progresăm dacă oricce critică e sistemului capitalist e marginalizată sau ignorată?

Or noi ne aflăm în situația în care gândirea critică a fost demonizată decenii întregi. Sigur, istoria intelectuală a Franței diferă foarte mult de cea a SUA. Poate șansa lor a fost faptul că a existat un important curent critic în rândul intelectualilor francezi. Să ne gândim la Baudrillard, Bourdieu, Deleuze, Derrida, Foucault, Lacan, de Beauvoir și mulți, mulți alții care au ținut vie această perspectivă în care criticile sistemului capitalist, ale colonialismului ale patriarhatului erau acceptate ca ceva normal. În plus, Franța are o istorie marcată de mișcări cetățenești revoluționare. Totuși, există o discrepanță majoră între conținutul revendicărilor vestelor galbene și reacțiile la aceste revendicări.

Tocmai de aceea, aici, în eliminarea ”anticorpilor” gândirii critice, văd eu motivul pentru care avem revendicări atât de firești și reflectări atât de violente în presă ale protestelor.

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

1 comentarii la “Solicitări călduțe și proteste violente

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *