Recenzia cărții ”Hegel. Filosofia social-politică” de Octavian Opriș
Octavian Opriş, Hegel. Filosofia social-politică, Editura Ideea Europeană, Bucureşti, 2016
Am terminat de citit cartea domnului Octavian Opriş cu sentimente amestecate. Unele abordări m-au entuziasmat, altele mi-au lăsat impresia că puteau fi mai elaborate, iar altele m-au contrariat pur şi simplu. Din câte ştiu, demersul autorului este singular în România: nimeni nu a mai încercat să trateze sistematic, în volum, filosofia politică hegeliană. Din acest punct de vedere, şi nu numai, lucrarea merită avută în vedere.
A glosa pe marginea filosofiei politice şi sociale elaborată de Hegel nu este o sarcină uşoară. Opriş se descurcă însă onorabil, reuşind să simplifice pe cât posibil şi să prezinte într-o formă relativ atractivă ontologia, libertatea, dreptul, societate, politica şi relaţiile internaţionale, aşa cum apar aceste teme în scrierile celebrului filosof german. Din păcate, nu toate punctele de vedere formulate de către autor sunt la fel de verosimile, unele conturând o imagine mai tradiţională şi mai conformistă a marelui filosof decât era cazul. Să le luăm pe rând.
Am apreciat tratarea onestă a religiei din perspectivă hegeliană, ca formă de adevăr abstract, specific gândirii simple, lipsită de concept şi aflată în plin proces de raţionalizare. Adevărurile biblice, majoritatea imposibil de experimentat în mod direct, conduc la scepticism şi la o încredere tot mai mare în empirie. Însă nici experienţa în sine nu poate demonstra nimic, fiindu-i necesară un adevăr superior care să o ghideze. Sau, cum spunem astăzi în ştiinţele sociale, analiza empirică se face întotdeauna din interiorul unui discurs, având ca obiectiv validarea semnificanţilor goi şi a punctelor nodale care îl articulează.
Judicioasă este de asemenea şi analiza operată de către Opriş asupra a ceea ce Hegel numeşte „concept”, principiul dinamic inerent, ca teleologie emancipatoare, oricărei fiinţe vii. Desigur, numai oamenii au, dintre fiinţele vii, capacitatea de a se gândi pe sine şi de a-şi asuma în mod conştient propriul concept. Conceptul nu este deci un ideal abstract, izolat de comunitatea etică, ci o forţă imanentă întregii vieţi sociale, incluzând aici indivizi şi comunităţi deopotrivă. În calitate de concept al întregii realităţi, raţiunea se află în aceasta atât ca existenţă, cât şi ca spirit, ca prospectivitate care se autoîmplineşte la scară istorică.
Opriş se opreşte apoi asupra libertăţii, motorul întregii filosofii politice hegeliene, remarcând foarte inspirat că aceasta nu poate fi redusă exclusiv la libertatea economică: ”a avea” nu înseamnă ”a fi” liber. Bunurile şi valorile economice ne oferă garanţia subzistenţei noastre care ne leagă încă de biologic, dar fără a fi autentic liberi. Pentru aceste valori intrăm în luptă, muncim şi suportăm privaţiuni care uneori obturează orizontul autentic al libertăţii. Hegel nu a ignorat sau minimalizat sfera economică, din contră, a demonstrat că aici este una dintre cele mai ardente probleme ale libertăţii. Orice societate vrea să fie o ţară a bunăstării şi totuşi, de cele mai multe ori, bogăţia contrastează cu sărăcia şi mizeria cu luxul. Cum pot fi conciliate interesele private? Cum ajungem la un echilibru în care interesul fiecăruia să se acorde cu bunăstarea tuturor? Cum salvăm libertatea ameninţată de lupta pentru valori economice? Acestor întrebări Hegel le dă un răspuns consecvent filozofiei sale speculative. Dacă societatea civilă accentuează egoismul nativ al oamenilor, segregându-i în clase şi categorii socio-economice, împărţindu-i în bogaţi şi săraci, structurile politice trebuie să echilibreze jocul divergent al intereselor private şi să impună raţiunea şi puterea universalului” (pp. 159-160).
De asemenea, corporaţiile social-economice teoretizate de către Hegel sunt prezentate ca un mijloc de a conecta spiritul subiectiv, ale cărui capacităţi critice sunt preţuite în calitate de mijloace de extindere a conştiinţei politice individuale – cu spiritul obiectiv, statul şi, mai ales, ca un mijloc de contracarare a capitalismului emergent. Din acest punct de vedere, corporaţiile hegeliene sunt foarte asemănătoare unor proto-sindicate jucând, de asemenea, parţial, şi rolul unor partide politice, organizaţii de care Hegel se distanţează, considerând că pot contribui la erodarea întregului politic.
Din păcate, cartea nu este scutită de unele inconsecvenţe – nu le-aş numi contradicţii, pentru a nu aminti, inoportun, în acest context, de metoda speculativă hegeliană. Astfel, deşi recunoaşte că „Hegel nu este un filozof al compromisului, al conservatorismului, detestând deprinderea stupidă care transformă oamenii în automate sociale” (pp. 122-123, 147), Opriş oferă totuşi o interpretare conservatoare celebrului dicton hegelian confrm căruia realul este raţional şi invers: „Tot ce este real este raţional pentru că realitatea empirică este exprimată în structura logică a gândirii, iar gândirea este rezultatul dezvoltării fiinţei. Tot ce este raţional este şi real întrucât gândirea este modalitatea ontică supremă, având existenţă obiectivă, fiind cristalizarea fiinţei în formele simbolice ale culturii, în structura civilizaţiei şi în conştiinţa noastră” (pp. 46-47). În termeni hegelieni, a considera realitatea raţională doar prin prisma gândirii, nu şi a fenomenologiei, înseamnă a te raporta la ea abstract şi totodată fals. Sigur, ca întreg ontologic alcătuit din existenţă, pe de o parte, şi posibilitate, pe de cealaltă parte, realitatea nu va fi niciodată integral raţională deoarece nu va fi niciodată perfect transparentă în raport cu sine însuşi. Utilizând vocabularul hegelian, putem afirma că realităţii îi este astfel imposibil să devină un pentru-sine integral, deşi aspira la acest scop istoric prin intermediul în-sine-ului care o condiţionează sub forma necesităţii. Altfel spus, societatea nu va putea aboli niciodată reprezentarea, politica, iar spiritului îi va fi astfel imposibil să se împace cu sine însuşi în tumultul devenirii mundane. Doar în filosofie, religie şi artă spiritul poate fi conciliat pe deplin cu el însuşi.
Revenind, realitatea nu este raţională doar în măsura în care este gândită, gândirea fiind un produs al dezvoltării ontologice a spiritului. Aşa cum pentru Hegel omul nu este altceva decât suma faptelor sale, realitatea socială reprezintă suma faptelor istorice care au împins-o în anumite direcţii şi nu în altele. Realul este raţional prin intermediul sâmburilor raţionali pe care îi conţine, şi care îşi cer împlinirea ca libertate posibilă, canalizată şi deseori limitată de necesitatea inexorabilă. Nu putem fi liberi doar gândind că suntem liberi, ci înfăptuind la modul concret, plenar-onotologic, libertatea respectivă. Cetăţenii unui stat autoritar sau dictatorial nu îşi câştigă libertatea doar imaginând-o; o astfel de abordare nu conduce decât la scepticism, cel mult la stoicism, filosofii care pentru Hegel reprezintă abandonul datoriei civice a cetăţeanului şi retragerea acestuia în confortul iluzoriu al moralităţii individuale, izolate în raport cu întregul social. Virtutea individuală devine astfel o abstracţie goală care subzistă numai pentru sine, considerând astfel că a învins realitatea ostilă, când, de fapt, nu a făcut decât să capituleze în faţa ei. Pentru Hegel, punerea problemei în aceşti termeni este falsă şi ipocrită. Mai mult, tânărul Hegel definea nebunia drept convingerea particularităţii că poate şi trebuie să trăiască separat de semenii săi, de comunitate.
Mai departe, Opriş discută despre „tradiţionalismul radical al marelui filozof” (p. 56). Hegel nu a fost însă nici pe departe un tradiţionalist, un conservator, fapt sesizat, paradoxal, chiar de către autor. Scrierile sale de tinereţe abundă de critici la adresa capitalismului în ascensiune, iar jurnalul său din perioada în care era director al gimnaziului din Heidelberg (1816-1818), tradus recent în limba engleză, conţine numeroase şi explicite condamnări ale aristocraţiei, pe care o consideră o clasă socială ce refuză să se adapteze modernităţii şi în acelaşi timp să muncească, munca (onestă şi satisfăcătoare) fiind, pentru Hegel, activitatea umană definitorie, cea care ne permite să ne cunoaştem mai bine pe noi înşine şi să luăm în posesie lumea înconjurătoare renunţând la prejudecăţi ancestrale şi configurând-o ca interioritate asumată, nu ca exterioritate alienată, aşa cum am procedat până acum.
Per ansamblu, cartea reprezintă o introducere utilă în gândirea politică hegeliană, măcar prin simplul fapt că este o lucrare de pionierat în acest sens în limba română. Dincolo de binomul real-raţional, există totuşi, aşa cum am încercat să le prezint, pe scurt – destule interpretări oneste şi nuanţe interesante pe care Opriş reuşeşte să le surprindă în acest volum. Din păcate, toate acestea devin cumva secundare în raport cu principala cheie de lectură a hegelianismului oferită de autor: raţionalizarea realităţii ca existenţă. Ori, pentru Hegel, lucrurile stau exact invers: realitatea este raţională doar ca devenire, ca dinamică emancipatorie, nu ca prezent deşi, parţial, aşa cum am amintit, orice realitate este infuzată într-o anumită măsură de raţionalitate prin intermediul necesităţii, care nu este altceva decât o formă anterioară de libertate, reificată şi transformată dialectic în necesitate, o necesitate urmând a fi la rândul ei înlocuită de o nouă formă de libertate determinată conjunctural şi istoric, şi tot aşa.
Să încheiem, pentru că este totuşi vorba despre filosofia politică hegeliană, cu un citat elocvent despre raportul dintre drepturi şi datorii pe care îl au cetăţenii unui polis autentic: „Fără participarea activă a omului, fără trăirea personală a valorilor etice nu există o autentică libertate morală. Principiul lumii etice constă în acordul voinţei generale cu interesele particulare, exprimate în raportul dintre datorie şi drept. Fiecare cetăţean trebuie să aibă atâtea drepturi câte datorii are. În dreptul abstract persoana avea un drept corelat cu obligaţia subiectului pasiv de a-l respecta; în moralitate nu există o limită a subiectivităţii, abia în Etic s-a realizat joncţiunea între drept şi datorie. Măsura libertăţii cetăţenilor indicând nivelul de raţionalitate îl constituie echilibrul drepturilor şi datoriilor. Dacă sunt mai multe drepturi decât datorii, solidaritatea socială este compromisă de egoismul cetăţenilor. Când cetăţenii au mai multe datorii decât drepturi, ei vor suporta cu dificultate puterea unui stat opresor, care-i privează de libertate şi iniţiativă. Dacă drepturile şi datoriile sunt inegal distribuite, unii având numai drepturi, iar ceilalţi doar datorii, organismul social este ameninţat cu disoluţia, iar o nemulţumire permanentă va convulsiona societatea, pregătindu-i ruina” (p. 123). Aş completa acest citat cu menţiunea că egoismul cetăţenilor poate reprezenta o problemă şi atunci când statul impune mai multe datorii, oferind corelativ mai puţine drepturi – şi cu observaţia că, în România contemporană, drepturile şi datoriile cetăţeneşti sunt cu siguranţă inegal distribuite.
