Protestele din Spania prin ochii unei românce stabilite în Barcelona
Adina Mocanu are un doctorat în Filologie la Universitatea din Barcelona. E profesoară de limba română pentru studenți străini și cercetătoare la Centre Dona i Literatura. A terminat două mastere: unul de studii culturale, în cadrul programului “Construcción y representación de identidades culturales”, la Universitatea din Barcelona și altul de literatură română în context european, la Universitatea din Craiova. E interesată de studii de gen, teorie feministă, teorie politică, studii pe tema copilăriei și literatura comparată.
Dragă Adina, prietenii tăi virtuali au putut urmări îndeaproape parcursul tău doctoral. Pe 28 septembrie ți-ai susținut teza ”Vulnerabilitate și violență împotriva fetițelor în romanul românesc postcomunist. Florina Ilis, Doina Ruști, Nora Iuga și Liliana Corobca. Femeia și literatura” la Facultatea de Filologie a Universității din Barcelona. Fiind, prin forța împrejurărilor, la fața locului, adică în Barcelona, cred că ne-ai putea împărtăși mai multe despre cum se vede referendumul Catalan din celebra metropolă spaniolă. Aș vrea pentru început să îmi spui care crezi că au fost principalele elemente care au dus la violențele de ieri?
Maria dragă, dacă ai început cu această legătură între lucrarea mea de doctorat și evenimentele din Catalonia, îți mărturisesc că în ziua în care mi-am susținut doctoratul, chiar vorbeam despre această relație dintre un sistem opresiv, cum s-a întâmplat în România în timpul lui Ceaușescu și democrație. Acum, în Catalonia, parcă se întoarce roata, se pare că izbucnit un incendiu al urii, ca să fiu metaforică. Așadar, pe 28 septembrie, străzile din Barcelona erau pline de studenți, de tineri, de oameni în vârstă care dezbăteau, vorbeau, analizau situația din regiunea catalană, într-o formă pacifistă. De unde a apărut această criză? Păi, de fapt, a fost o reacție la adresa deciziilor guvernului spaniol. Bineînțeles, catalanii, mai ales cei independentiști, își doresc un stat propriu, cu legile lui, și să nu mai depindă de conducerea și organizarea spaniolă. Adevărul e că această presiune a apărut acum 7 ani, atunci când José Luis Zapatero aprobase reforma statutului de autonomie al Cataloniei din 1976, lucru cu care Partidul Popular (PP) nu era de acord. Mai târziu, când Popularii au ajuns la conducere, au reușit să schimbe din condițiile reformei, fapt ce s-a soldat cu reacții din partea guvernului catalan. Din 2010, în fiecare an, pe 11 septembrie catalanii ies pe străzi, manifestându-se împotriva acestei schimbări. Însă dacă ne întoarcem în prezent, faptul că lumea a ieșit să protesteze se datorează faptului că li s-a refuzat un drept democratic, acela de a vota. Cunosc o mulțime de persoane care nu sunt de acord cu independența din diverse motive, însă au ieșit în stradă împotriva deciziilor fasciste luate de guvernul lui Rajoy. Ca să vă dau un exemplu: duminică, la o secție de votare, un tânăr a apărut cu steagul spaniol, înfășurat în jurul trupului. Astfel a subliniat faptul că există persoane care nu doresc separarea de Spania, însă nu sunt lăsate să-și exprime această voință. Acest tânăr a fost aplaudat de cei care așteptau la coadă ca să voteze, tocmai pentru că venise la vot; a fost aplaudat că și-a exercitat acest drept și pentru că a spus ceea ce gândește. Eu nu pot să votez, însă mi-am spus părerea de multe ori despre independență, din perspectiva mea de imigrantă. Mi-ar fi plăcut totuși să o pot face, însă legile spaniole nu permit acest lucru cetățenilor altor state, chiar dacă aceștia locuiesc de mult timp pe teritoriul catalan. Poate, cine știe, în viitor…
Una dintre cele mai șocante reacții apărute în social media din România a fost legată de inechitatea socială. S-a spus că regiunea bogată Catalonia s-a ”săturat” să plătească taxe și impozite care să meargă către cei ”abonați la ajutoare sociale” și că noi, în România, ar trebui să tăiem de urgență ajutoarele sociale pentru a nu ajunge martorii unor situații asemănătoare pe plaiurile mioritice. Cum comentezi?
Adevărul e regiunea catalană e destul de bogată, guvernul catalan plătește taxele cele mai mari statului spaniol dintre toate comunitățile autonome. Sigur că există aceste comentarii, cele mai multe vin din partea oamenilor de dreapta și seamănă destul de mult cu felul în care se vorbește în România despre ajutoarele sociale: „de ce să plătesc eu pentru ajutoarele sociale pentru leneșii ăia?”. E o perspectivă de dreapta cu care nu sunt de acord. Odată cu criza economică din ultimii ani care a afectat implicit și Catalonia, dar și cazurile de corupție în rândul politicienilor catalani, au făcut ca cetățenii acestei regiuni să reacționeze. În urma ultimelor alegeri ale guvernului catalan, Candidatura d’Unitat Popular (CUP), partidul de extremă stângă, proindependență, a obținut 10% din locurile din parlament. Având în vedere și prezența Adei Colau la primăria Barcelonei, s-a făcut simțită prezența stângii și implicarea ei în rândul evenimentelor din ultimii ani. Acest lucru a făcut să fie presiuni asupra politicienilor acuzați de fapte de corupție cum a fost în cazul lui Artur Mas, fostul președinte al guvernului catalan, care era propunerea partidului Junts pel Sí pentru alegerile din 2016. Acest partid a ieșit forța majoritară, mai degrabă, o corcitură între centru și stânga, dar pe filieră independentistă, l-au propus pe Mas ca președinte, însă extrema stânga s-a opus pentru că acest candidat era suspectat de corupție. Așa că fost numit Carles Puigdemont, care nu era implicat în niciun scandal și nici nu avusese antecedente penale. Chiar dacă Puigdemont e de centru, însă fiind independentist, a fost cel care a avut curajul să continue cu referendumul. Ceea ce e vizibil și evident e faptul că separatiștii catalani, care acum câțiva ani erau destul de puțini ca număr, sunt din ce în ce mai mulți, tocmai din cauza evenimentelor politice din ultimii ani, dar și din cauza precarității situației în general din Europa și a instabilității economice. Bineînțeles, în opinia mea, e un pic cam complicat, nu se știe cum o să fie dacă în următoarele luni Catalonia s-ar separa de Spania, nu e ceva clar, însă aud din ce în ce mai des: dacă nu riscăm, nu știm cum o să fie niciodată”.
O altă reacție acuza, dimpotrivă, guvernul de orientare conservator populară care dorește să înfrângă ”comuniștii” și ”anarhiștii” catalani. Există aspirații de acest tip printre separatiștii catalani?
Cred că la această întrebare am răspuns mai sus. Din câte văd eu, independentismul catalan e cel care unește cele două extreme. Am prieteni care sunt independentiști, dar și anticapitaliști, antifasciști, antirasism, prorefugiați, ecologiști, feminiști și vor ca teritoriul Cataloniei să fie liber și să se poată organiza altfel, să fie “construit” fără opresiune și control. Mulți dintre ei sunt anarhiști și comuniști. Nu sunt de acord cu anumiți parlamentari din guvernul catalan, însă vor cu orice preț să se separe de Spania. Totuși există persoane care pot profita de pe urma independenței, în scopuri mai perverse, adică pot ajunge să pactizeze cu marile corporații, să facă anumite compromisuri, să-și mențină privilegiile și să aibă anumite posibilități pe care nu le au în totalitate. Mă gândesc la oamenii de afaceri catalani, la elitele catalane, însă acum depinde de negocieri și abordări. Situația e atât de complexă, încât nu poți să susții ceva negru pe alb.
Chestiunea catalană e mai veche, de ce crezi că acum s-a activat mai puternic decât în alte ocazii?
Eu cred că e mai evidentă acum din cauza precarității economice și a cazurilor de corupție. Spania a avut ocazia să voteze un partid care putea să aducă ceva nou, PODEMOS, care nu era atins de scandalurile de corupție. S-a văzut că procentajul cel mai mare pe care îl obținuseră cei din PODEMOS provenea din Catalonia, era clar că cetățenii din această regiune își doreau o schimbare. Totuși politica pe care o au cei din Partidul Popular e destul de populistă și îndreptată spre persoanele în vârstă. Cum, în general, populația spaniolă e formată în mare parte din bătrâni, cei mai mulți au grijă și de familii, de nepoți și copii, iar PP-ul a promis că nu se va atinge de pensiile bunicilor, a fost decisivă în câștigarea alegerilor. În fine, apoi a mai fost și criza din parlamentul spaniol, la ultimele alegeri și, în plus, schimbările din Partido Socialista Obrero Español (PSOE), partidul socialist care s-a abținut în loc să formeze o coaliție cu cei din PODEMOS și Izquierda Unida (IU). Toate aceste aspecte au fost decisive în chestiunea catalană și poate că PODEMOS ar fi rezolvat altfel lucrurile, Pablo Iglesias a susținut în repetate rânduri existența unui referendum și a denunțat acțiunile parlamentului în soluționarea conflictului din aceste zile.
Știu că opiniile spaniolilor față de referendum sunt împărțite. Tu ce crezi?
Eu sunt pentru un referendum și aș vrea să pot vota, chiar dacă eu nu sunt independentistă. Nu-mi plac granițele, frontierele, pentru că, după părerea mea, au de suferit anumite persoane care sunt în situații dificile, mă refer aici la refugiați, la imigranți, la oameni săraci etc. Însă, cred că fiecare trebuie să decidă și mi-ar plăcea ca toată lumea să poată vota și să fie luate decizii de politici mai incluzive, solidare și juste pentru toate persoanele. Adevărul e că sunt foarte dezamăgită de UE și de politicile actuale, de cum se organizează totul, de instabilitatea economică, de exploatare și control, poate dacă ar exista o gestiune la nivel mai restrâns, cine știe, poate ar fi un model. Zilele acestea au fost proteste nu numai în Catalonia, am văzut că oamenii au fost împotriva deciziei luate de cei din guvernul spaniol. O implicare importantă în manipularea evenimentelor a avut-o și mass-media. Din păcate, la televizor, dar și în publicațiile scrise s-au inventat povești despre catalani, s-a creat o fobie împotriva lor și s-a eliberat doze mari de fascism. Repet, chestiunea referendumului s-a transformat în chestiunea votului. Zilele acestea a fost vorba despre ce înseamnă libertate și cum înțelegem democrația. Bineînțeles, povestea a fost umflată și schimbată în obsesii despre naționalism și independență. Eu am ieșit în stradă și am strigat împreună cu prietenii mei, care nu sunt independentiști, pentru libertatea de a putea decide și de a vota. Acest lucru nu a fost înțeles și nu vrea să fie înțeles.
Premierul Rajoy a mulțumit forțelor de ordine pentru că și-au făcut datoria. Crezi că acest conflict a fost gestionat eficient?
Sunt foarte radicală în această privință. Forțele de ordine nu ar trebui să existe sub nicio formă. Sunt extraordinar de tristă pentru că în Spania poliția e foarte brutală, sunt aproape 800 de persoane rănite în urma violențelor din această duminică. Nu mi se pare justificabilă violența forțelor de ordine. Rajoy dă vina pe Puigdemont că a incitat oamenii să vină la referendum, însă în condițiile de față, nu mi se pare că forța e o soluție. Pe internet circulă o ilustrație cu un polițist care lovește brutal o persoană cu un mesaj simplu: „Nu înțelegeți că vă vrem în Spania?”
Mi se pare revoltător că un președinte sprijină violențele și anihilează protestele! Da, trăim timpuri în care „democrația” e impusă cu bâta. Ada Colau are dreptate: Rajoy e un laș! Așa e, un „râzgâiat” care ține de putere cu orice preț, total desprins de realitate. E un președinte care nu știe să gestioneze conflictele, să asculte cetățenii și să fie interesat de ceea ce se întâmplă în jurul lui. Violența cu care el este de acord a fost văzută pe toate rețele de socializare, însă el refuză categoric s-o vadă. E îngrijorătoare reacția lui!
Reacțiile liderilor europeni la violențele din Spania nu au fost foarte prompte. Care consideri că este principala cauză?
Au fost foarte firave pentru că liderii europeni consideră problema Cataloniei o chestiune internă, care trebuie rezolvată între conducătorii catalani și cei spanioli. Eu cred că e un macroproces de violență, de fapt. Se ignoră cazuri de violență, se șterg filmulețe cu violențele polițiștilor de pe net, tocmai pentru că nu vor să se implice, pentru că le e frică să înfrunte următoarele separări care pot să urmeze, pentru că nu știu cum să gestioneze o situație ca aceasta, pentru că se tem de reacțiile oamenilor. Prea puțini au condamnat violențele de ieri, ceea ce înfiorător! Până atunci trăim în state opresive conduse de obsedați de putere și apărători de privilegii guvernamentale. Și, totuși, există speranțe cum am văzut zilele acestea. Pot să spun că mi-a plăcut rezistența catalanilor și a persoanelor care trăiesc pe acest teritoriu, m-a impresionat că oamenii, cu capul spart, loviți, alungați de la diferite secții de votare, au stat la cozi enorme ca să voteze, în ploaie. Și încă mai sunt în stradă, iar marți, pe 3 octombrie e grevă. Oamenii sunt nemulțumiți în timp ce guvernul spaniol se face că plouă. Rajoy și membrii partidul din care face parte aplaudă faptele polițiștilor și dau vina pe guvernul catalan, însă tot ce pot spune e că aici se simte multă nemulțumire, indignare și tot mai mulți locuitori ai Cataloniei devin independentiști.
