Scumpirea biletului pentru metrou a fost doar scânteia care a făcut să explodeze oala sub presiune în țara care e lider în inegalitate. Care ar fi ieşirea din situație, ce rol joacă ”mustața lui Maduro”, ce s-a întâmplat cu ţările vecine Bolivia, Brazilia şi Argentina şi de ce întreaga America Latină este cutremurată?
Acest articol a fost publicat pe secţia bulgărească a site-ului Baricada pe 25 octombrie 2019.
”Oala sub presiune în ”oaza” Chile a explodat”, a fost titlul reportajului de la capitala chiliană al ziarului spaniol ”El Pais” pe 20 octombrie 2019, la doar două zile după izbucnirea unui conflict deschis între cetăţeni şi putere. Prilejul a fost scumpirea biletelor pentru metrou. Dar nmulţumirea s-a agravat conducând la proteste masive, vandalizare cu furturi şi incedieri cu autori necunoscuți ceea ce a dus la introducerea a stării de urgenţă şi a legii marțiale, scoaterea armatei pe străzi pentru prima data după căderea dictaturii lui Pinochet, represiuni de o cruzime numaivăzută, o grevă generală, care a blocat industria de cupru şi porturile, şamd.
S-a ajuns la momentul în care preşedintele de dreapta Sebastián Piñera a declarat că statul este ”în stare de război”, lucru care i-a indignat pe protestatari. El s-a grăbit să-şi ceară scuze, să revoce scumpirea biletelor pentru metrou şi chiar să propună un pachet de beneficii sociale pentru populaţie. Dar n-a întors armata în cazarmă şi chiar i-a mobilizat pe rezervişti. Pieţele pline vreme de o săptămână de demonstranți care s-au manifestat bătând cu linguri în vase şi tigăi îi cer demisia şi strigă ”Chile s-a trezit!”.
Până acum zece zile Piñera se lăuda într-un interviu radiofonic că ţara lui este ”o oază în America Latină cutremurată de convulsii” – o oază a liniştii, a stabilităţii şi a prosperităţii economice…
Chile este de mult timp cunoscută ca ”ţara de 10” a modelului neoliberal, care a început marşul său triumfal în lume, după ce ”băieţii de la Chicago” l-au aplicat prima oară în condiţiile de laborator asigurate de dictatura lui Pinochet, care a sterilizat prin represiuni sângeroase ţara de orice posibilitate pentru protest. Acelaşi model a fost plasat în societăţile occidentale prin Reaganomics şi Thatcherism, iar după 1989 a venit în Europa de Est că unică alternativă. Un model care generază inegalitate socială drastică în distribuirea bunurilor, o falie profundă între bogaţi şi săraci, în sărăcirea progresivă a clasei de mijloc, privatizări nemiloase, privilegii pentru oligarhia locală şi capitalul transnaţional, abdicarea statului de la sarcinile de gestionare a sănătații, a educaţiei, a plății salariilor și pensiilor decente, a asigurărilor sociale şi de muncă pentru cetăţeni, şamd.
Noi cunoaştem toate aceste lucruri din propria experienţă. Dar la chilieni acumularea frustrărilor are loc de mai mult timp și răbdarea lor, evident, s-a epuizat. Iată numai câteva date statistice, ca să devină clare nivelurile de inegalitate în distribuirea bogaţiei naţionale nete acolo. În 2017 50% dintre cele mai sărace familii chiliene aveau numai 2,1% din această bogaţie. Cele 10% cei mai bogaţi chilieni aveau 66,5% din ea. Iar segmenul cel mai bogat, adică 1% din populație, a avut 26,5%.
Mai mult: aproape 70% din chilieni trăiesc cu mai puţin de 770 de dolari pe lună. Salariul minim este aproape 400 de dolari. Pensia minimală – 200 de dolari. 11 milioane de la populaţia întreagă de 18 milioane locuieşte în datorii permanente, luând credite că-şi poată cumpăra hrană. 4,6 milioane dintre cetățenie ele nu au perspectiva să-şi plătească vreodată datoriile.
Pe scurt, legenda fanilor bulgari a ucigaşului Pinochet, că el ”ar fi introdus ordinea” în Chile şi că a fost ”arhitectul” bunăstării tuturor chilienilor nu este adevărată. O astfel de bunăstare n-a existat şi nu există. Acum se poate vedea direct ce oală sub presiune a fost această ”ţară de 10” şi puterea cu care părţile acestei oale zboară după explozie.
Această explozie a fost activată de scumpirea biletelor pentru metrou cu 30 pesos – de la 800 pesos la 830 pesos, adică de la 1,13 dolari la 1,17 dolari. La prima vedere diferenţa pare nesemnificativă. Dar metro-ul se scumpeşte în medie două ori pe an, de când în 2007 a fost introdusă o reformă a transportului municipal. Atunci biletul a fost 420 pesos sau 0,59 dolari. Nu că oamenii n-au putut accepta o nouă intervenţie în buzunarele lor, motivată de nevoie pentru investiţii în metro-ul folosit zilnic de jumătate din cei 6 milioane locuitori ai lui Santiago, dar evident pragul rabdării a fost depăşit. În plus, a apărut informația potrivit căreia investiţiile noi care au provocat scumpirea sunt de fapt consecinţa unor decizii economice nejustificate luate de ministrul transportului.
Astfel cele 30 pesos pentru metrou au devenit scânteia care a declanșat explozia. Nu este întâmplător că unul dintre cele mai populare slogane pentru protestele a fost: ”Nu este din cauza celor 30 de pesos, ci din cauza celor 30 de ani”. Este vorba de cele 30 de ani, în care chilienii au contabilizat ce a însemnat democratizarea ţării. Sunt 30 de ani în care politicieni care au condus ţara – şi cei de dreaptă, şi cei care se pretind de stânga, n-au ajuns la o schimbare reală a sistemului politico-economic, nici n-au modificat constiţuţia pinochet-istă.
Totul a fost limitat la aparențele create de democraţia reprezentativă, fără ca dincolo de ea ea să se deschidă calea pentru reglementări de stat asupra bunurilor complet privatizate, în lista căror intră resursele naturale și a celor de apă. Astfel de lucruri nu există nicăieri altundeva în lume. Asta duce de ani de zile la secetă cronică în mari regiuni, la moartea animalelor domestice în fermele mici, la robinete uscate în casele milioanelor de chilieni de rând. În acelaşi timp companii private pun stavile pe rîuri şi fluvii ca să aibă suficientă apă pentru producţia industrială şi agricolă.
În afară de apă, între altele probleme presante în Chile sunt sănătatea, educaţia, pensiile mici şi casele scumpe.
De exemplu, există două case de sănătate – una este pentru 80% din populaţie şi acoperă o mică parte din nevoile reale, oferind calitate redusă, iar orice tip diferit de servicii se plătesc scump, iar cealaltă cu contribuţii mai mari oferă grijă medicală mai bună pentru cei 15% dintre chilieni, care și-o pot permite.
Educaţia de asemenea este segregată şi scumpă. Educaţia de calitate continuă să fie accesibilă numai pentru cei bogaţi. Taxele liceelor şi universităţilor sunt dintre cele mai mari în lume. Chiar pentru specialităţile umaniste care sunt relativ de ieftine în universităţi se plătesc câte 500-600 de dolari – pe lună, nu pe an! Marile proteste studenţești din 2006 şi chiar protestele mai mai din 2011 au reuşit să forţeze autorităţile să înceapă proces de reforme în educaţie, pentru a-l face mai accesibil. Dar abia anul trecut a fost aprobat că 60% dintre locurile studenţeşti să fie destinate tinerilor cu venituri reduse şi să fie gratuite.
Cât despre sistemul de pensii, este lăsat în mâinile private – AFP (Administrarea fondurilor de pensie). Această companie de facto funcţionează ca o bancă acoperită, care primeşte profituri mari din investirea contribuţiilor de pensie. Iar uneori chiar pierde masiv – cum a fost cazul în 2008, când a ieşit că veniturile unor milioane de chilieni au fost distruse, pentru că au fost investite în marile bănci şi fonduri americane de investiţii.
Majoritatea pensiilor pe care AFP le oferă reprezintă doar 1/3 dintre salariile pe care oamenii le primesc. Iar în celelalte ţări din Organizaţia pentru Cooperare şi Dezvoltare Economică din care Chile face parte, pensiile reprezintă în jur de 70% din salarii şi asigurarea socială publică este suplimentată şi nu înlocuită de fondurile private de pensie. Apropo, sistemul chilian de pensii este adesea propusă în Bulgaria (și România, n.trad.) ca ”model”, evident de lobişti bine plătiți. Chiar fără a fi aplicată pe deplin, rezultatele la noi sunt asemănătoare celor din Chile.
Scandalurile de corupţie pot fi adăugate în acest tablou. În aceste scandaluri nu sunt implicaţi numai de politicieni din partide diferite, ci şi persoane din cercurile armatei şi carabinerilor. Adică, chilienii ș-au pierdut orice fel de încredere în politicieni şi în instituţii.
Atitudinea dominantă față de partidele politice este ”să plece toţii”, pentru că în cei 30 de ani de democraţie niciun partid nu a început să rezolve problemele sociale cu o preocupare reală pentru cetăţeni.
Acestea sunt motivele pentru furia cetățenilor întărită de scânteia scumpirii biletului pentru metrou. Trebuie să ne dăm seama că dacă pentru un deputat cu venit lunar de peste 10 000 de dolari cheltuielile din cauza metroului mai scump (dacă vreodată va călători cu el) vor fi sub 1%, pentru un om cu salariul minim de 400 dolari, o asemenea scumpire ar reprezenta 30%.
Scumpirea a fost anunţată la începutul lui octombrie, şi imediat au început protestele, marşurile, demonstraţiile. Guvernul lui Piñera nu le-a luat în consideraţie. Chiar a mărit preţurile electricităţii cu 9,2%.
Demonstraţiile au continuat, dar pe 14 octombrie s-a născut o altă formă de protest – intrarea masivă în metrou fără bilet. Protestul a fost inițiat de cel mai neliniştiţi demonstranţi – elevi şi studenţi, de generaţia tânără din Chile, care nu își amintesc anii de dictatură şi nu se tem să se lupte pentru drepturile lor, cum a făcut deja în 2006 şi 2011. Mari grupuri de tineri au început să treacă organizat peste barierele de la metrou, intrând fără a plăti şi apelând la ceilalţi călători să facă acelaşi lucru. La venirea poliţiei se dispersau.
Treptat aceste acţiuni au devenit de o mai largă amploare. S-a ajuns la distrugerea de parapeți, de aparte pentru taxare. Autorităţile au dispus în metrou trupe speciale ale carabinerilor, care să-i întâmpine pe protestatarii cu violență și să-i aresteze. Carabinerii au apelat la gaze lacrimogene, punând astfel pe mulţi dintre călătorii din metro într-o situație risc. Tensiunile au escaladat pe 18 octombrie 2019, vineri. Atunci la ora de vârf, când oamenii se întorceau masiv de la muncă cu metroul, autorităţile au închis trei staţii cheie, prin care trece o mare parte dintre călători. Indignarea a crescut imediat. În aceeaşi seară au fost dat foc la staţii de metrou, autobuze, maşini, bănci, magazine… Un astfel de protest miraculos n-a fost avut loc în Santiago.
Aproape de mijlocul nopții, preşedintele Piñera a declarat starea de urgenţă din capitală şi a scos armata pe stradă. Așa ceva nu se întâmplase de la sfârşitul dictaturii lui Pinochet. Dar în loc să provoace frică şi paralizare, măsura doar a crescut indignarea. Majoritatea demonstranţilor au ieşit să protesteze paşnic prin aşa-numitele ”cacerolazos” – bataia de tigaie şi vase cu lingure de lemn în semn de protest. Pe străzile şi pieţile pline de oameni a sunat fraza legendară ”El pueblo unido jamás será vencido” (Poporul unit nu poate fi învins niciodată).
Sute de mii de oameni au început să umple piaţa centrală ”Italia”. Au blocat multe intersecţii în zone diferite din Santiago. Locul preferat pentru protestul permanent a devenit Plaza Ñuñoa în cartierul clasei de mijloc cu acelaşi nume.
A urmat o reacţie în lanţ în întreaga ţară. Protestele au început în multe oraşe din Chile. Lucrătorii din marile porturi s-au alăturat demonstraţiilor.
Piñera a decis să răspundă chiar mai dur la această rezistenţă, introducând un interval orar de impunere a legii marțiale între orele 19 seara şi 6 dimineaţa. El a declarat: ”Noi suntem în război cu un adversar puternic şi lipsit de milă, care îşi doreşte să distrugă democraţia noastră”. Desigur, el a reușit să îi înfurie și mai tare pe chilieni cu această frază, arătând prin această exprimare ca preşedinte priveşte poporul ca pe un adversar şi doreşte să se lupte cu el. Este interesant că imediat după cuvintele scandaloase, Piñera a fost apostrofat de generalul Javier Ituiraga, care stătea pe lânga el şi trebuia să aducă ordinea în capitală. Generalul a spus: ”Nu mă aflu în război cu nimeni. Sunt un om fericit”.
Criticat şi de partidele politice în mod unanim, Piñera şi-a cerut scuze pentru termenul de ”război” într-o intervenție publică ulterioară şi a cerut ca chilienii să-l înţeleagă – că el a fost indignat de vanadalismul ”distrugătorilor”, cum i-a etichetat el pe cei care apelează la violenţă şi incendii.
Marile canale media – predominant televiziunile s-au concentrat doar asupra acestor ”distrugători”, fără a menţiona că adevărata mişcare de protest este în general paşnică. Această aberaţie mediatică a dus la apeluri în reţele sociale pentru boicot complet al televiziunilor.
În zilele escaladării conflictului n-a devenit clar cine anume sunt ”distrugătorii” mascaţi şi cine stă în spatele lor. Sunt lumpeni, extremişti ideologizaţi sau provocatori care trebuie să defăimeze protestele prin violenţă şi furturi? Oare nu sunt chiar forţele de ordine? Oare nu fac ei atacuri regizate ca să dea prilej pentru represalii şi continuarea stării de urgenţă şi a militarizării? În Chile unde toate acestea au fost deja experimentate, aceste întebări nu par deloc paranoice…
O dată cu escaladarea situației de criză pe reţelele sociale au apărut multe înregistrări video făcute cu telefonul de amatori care dezvăluie detalii interesante. De exemplu, s-a văzut o comunicare prietenoasă între militari şi ”un demonstrant”, care a venit în spatele maşinilor lor să discute cu ei, dar altfel participa la protest prin aruncarea de pietre asupra lor. Sau s-au văzut militari care se dau jos din ceea ce pare o mașină obișnuită și, pe o stradă pustie dau foc unei bănci fugind apoi rapid cu aceeaşi maşină. Şi mai mult – baricade fără oameni, dar ridicate deja și incendiate în avans pe o stradă pe care urmează să treacă un marş protestatar. Au apărut cadre din marele incendiu dintr-un supermarket din oraşul Conception, despre care se spunea că e provocat de distrugători şi care a dus la victime focului.
Înregistrarea video realizată de amatori arată însă cum din clădirea a început să iasă fum, după ce maşinile militare opresc acolo şi un grup de militari sar din mașini şi intră înăuntru. Fumul apare când militarii au ieşit din magazin.
Există şi multe înregistrări care au arătat violenţa brutală a carabinerilor şi militarilor împotriva protestatarilor şi împotriva oamenilor deja arestaţi, inclusiv situații în care s-a tras asupra oamenilor, care nu reprezentau niciun pericol şi nu opuneau rezistență.
Esto pasó hoy 22.10.2019, Concepción, CHILE. Cerdos de mierda pic.twitter.com/pCNJ4dThTS
— Álvaro Domínguez Montoya (@alvardominguez) October 23, 2019
Înregistrările sunt distribuite pe reţelele sociale şi provoacă indignare față de represalii, care evident sunt stimulate de fraza ”ne aflăm în război” a preşedintelui. Se fac multe paralele cu amintirile terifiante din timpul dictaturii militare şi din timpul loviturii de stat a lui Pinochet din septembrie 1973. ”Diferenţa dață de perioada aceea este că atunci nu aveam telefoane cu care să filmăm totul şi să scoatem la lumină crimele. Acum nimic nu mai se poate ascunde”, au scris utilizatorii pe Facebook.
Valparaíso #Chile. El HORROR. pic.twitter.com/uwq1XSxGSq
— Patricia Villegas Marin (@pvillegas_tlSUR) October 25, 2019
De la începutul conflictului au murit 19 oameni (inclusiv un copil în vârsta de 4 ani). Sunt aproape 2000 de răniți. Peste 3000 sunt arestaţi. La Institutul Naţional pentru Drepturile Omului (INDH) – o organizaţie indepentă, a cărei activitate este garantată de lege, au venit cinci plângeri care reclamau fapte de omor înfaptuite de carabineri sau militari, a declarat ”El Pais”. Există 46 de plângeri având ca obiect violenţa celor în uniformă, 8 dintre ele fiind pentru violenţă sexuală.
A venit şi o semnalare despre o persoană bătută de carabineri şi lăsată de ei în stare de inconștiență aproape de o staţie a metroului. Transportat apoi la spital, el a murit din pricina rănilor. Este înregistrată o mărturie a unui omcare a căzut întâmplator într- cofruntare stradală. A fost lovit la faţă de două focuri de armă ale carabinerilor cu gloanţe de cauciuc. Unul î-a afectează ochiul. În ciuda faptului că îil curge sânge din el cei în uniforma îl fac să stea în genunchi şi încep să-l lovească cu picioarele. Apoi îl duc la comisariat şi abia apoi în spital. Acolo reiese că asigurarea de sănătate lui nu este suficientă pentru a fi ajutat şi este adus înapoi la carabineri, care îl duc din nou la comisariat. Acolo începe să vomite sânge şi este eliberat. Vederea îi va rămâne afectată toată viața.
Cazul unui alt om ucis după începutul protestului a atras atenţia. Constructorul în vârsta de 25 de ani Jose Miguel Uribe Antipani din oraşul Curicó (populaţie de 150 000 de oameni) în provincia Maue în Central Cilie. În această zonă nici măcar n-a fost introdusă starea de urgenţă. Dar au fost marşuri paşnice, ca peste tot în ţară. La un asemenea marş cu participarea a în jur de 10 000 de oameni a fost prezent și Jose Miguel. Când în seara acelei zile s-a întors de la marş împreună cu un grup de tineri mergeau toţi merg pe un bulevard în suburbia oraşului. Pe lângă ei a trecut un camion alb cu militari. Tinerii încep să strige slogane de proest. Puţin mai târziu camionul alb s-a întoars, iar după el a venitşi un altul de culoare roşie. De la cele două camioane începe să se tragă. Există mărturii contradictorii cu privire la care anume a fost camionul din care s-a tras. Tinerii cad la pământ că să se apere de gloanțe, dar unul dintre ele îl răneşte fatal Jose Miguel, care a murit în acea seară la spitalul din localitate.
137 dintre cei 269 răniţi înregistraţi de INDH care au cerut ajutor medical în Santiago de la începutul protestelor au avut răni pricinuite de arme de foc. Este vorba numai de cazuri verificate de această organizaţie după semnale primite până la 22 octombrie 2019. Numărul cazurilor creşte zi de zi.
Directorul INDH Serjio Micco s-a întâlnit miercuri 23 octombrie personal cu preşedintele Piñera pentru a alerta privind încălcările drepturilor omului săvârșite de forţele de ordine şi pentru a insista ca organizaţia lui să aibă acces la toate spitalele şi centrele de reţinere ca să poată colecta cât mai multe informaţii despre cei vătămaţi şi cei arestaţi. Între timp ministrul de interne adjunct, Rodrigo Ubia, a fost nevoit să spună: ”Starea de urgenţă nu justifică abuzurile, și nici moartea oamenilor ca urmare a acțiunilor violente ale forțelor de ordine. Guvernul condamnă tot care este în afară legii”. El a dat asigurări că plângerile primite de INDH vor primi răspuns.
Multe semnale şocante au fost date şi privind un centru de arest improvizat în staţia de metrou Bacedano pe piaţa Italia. Conform celor reținuți, acolo carabinierii şi militarii îi torturau pe cei arestați ca în timpul dictaturii. După ce s-a făcut mult zgomot pe subiect, staţia a fost deschisă pentru investigații, dar nu s-a descoperit nimic suspect. Persoanele care au ajuns în zonă afirmă că şefii carabinerilor şi ai armatei au reuşit să comande curăţerea tuturor urmelor. Pe reţelele sociale a apărut un video şocant, înregistrat de un protestatar reţinut acolo.
Încrederea societăţii în instituţiile statului a dispărut deja. Situaţia a fost comentată categoric de direcoturul Centrului pentru drepturile omului la Universitatea ”Diego Portales” Lidia Casas, care a colectat mărturii despre activităţi brutale ale carabnierilor şi militarilor: ”Se întorc practici, tipice pentru dictatură. Asta e foarte îngrijorător într-o ţară democratică. În timp ce autorităţile declară că Chilie se află în război, cum preşedintele a spus, armata şi forţele de ordine înţeleg că adversarul este la fiecare pas”.
Chilieni au răspuns acestei fraze a lui Piñera într-un mod unic. În seara în care a fost pronunțată acea frază, , în momentul inițierii legii marțiale din case, clădiri publice şi telefoane personale a început să se audă celebra melodie a iubitului cântăreț chilian Victor Hara, care a fost ucis de junta, ”Dreptul la a trăi în pace”. Astfel acest cântec a devenit un fel de imn al mişcării protestare şi acum este învocată constant la demonstraţiile, acompaniată de cacerolazos – zgomotele generate de lingurile care lovesc în oale și tigăi. O interepretează trupe vocale şi muzicale care s-au alăturit protestelor.
https://www.facebook.com/valcri1/videos/10220390813662244/
Protestele s-au extins și mai mult miercuri, 23 octombrie. În această zi cel mai mare sindicat – Centrală Unită a Lucrătorilor cu peste 800 000 de membri, a stabilit începutul grevei generale de doua zi în întreaga ţară. Minerii din industria de cupru, coloana vertebrală a economiei chiliene, şi personalul celor mai mari porturi din ţară s-au alăturat grevei.
Asta a fost deja o lovitură economică serioasă împotriva puterii lui Piñera şi a armatei. Trebuie reamintit că armata are venituri directe din cupru – bogaţia de bază a statului Chile. Pinochet a pus sub controlul statului industria de cupru, care a fost naţionalizată de preşedintele socialist Salvador Allende în 1971. Însă ea a rămas industrie de stat predominant pe hârtie. De fapt, investitorii americani au fost readuse în această industrie, care astăzi deţin practic în jur de 2/3 din sectorul de curpru în ţară. Dar Pinochet a garantat prin lege că 10% din veniturile din cupru se duc direct în conturile armatei. Acest aranjament continuă și azi. În ultimii ani au avut loc investigații care arată cum firme din acest sector care sunt oficial de stat fac contracte pentru revânzarea de cupru prin firme offshore şi au păgubit astfel statul şi au îmbogaţit participanţii la această schemă cu peste 14 miliarde de dolari. Aşa că greva din industria de cupru de acum este nu numai un semn de indignare, ci şi de exprimare a dorinței ca că modelul vicios al gestionării situației de către stat, model care a fost moştenit din timpul dictaturii, să fie schimbat.
În prima zi grevei în Santaigo a avut loc un marş masiv cu participarea a sutelor de mii de oameni pe bulevardul central ”Alameda”, care trece pe lânga castelul prezidenţial ”La Moneda”. Sunetul din cacerolazos în timpul marşului a fost îmbinat de strigări ”Chilie s-a trezit” şi ”Poporul unit nu poate fi învins”. Au fost strigate şi slogane pentru eliminarea stării de urgenţă, pentru demisia lui Piñera şi pentru înființarea unui parlament constituţional, care să schimbe constituţia.
Opublikowany przez Alejandrona Rogazego Środa, 23 października 2019
După-amiază pe Plaza Ñuñoa au fost cântate cântece şi s-au îmbraţişat participanţii la proteste– ca mesaj de uniune și solidaritate.
Marşurile din ziua doua a grevei – joi, 24 octombrie, au fost nu mai puţin de impresionante şi masive. Ele au fost cele mai vizibile în capitală, dar au cucerit şi întregul Chile.
Vineri, 25 octombrie, a marcat o săptămână de când starea de urgenţă a preşedintelui Piñera a fost impusă și s-a ajuns la un maxim în amploarea protestelor până la acest moment. Numai în marşul din Santiago au participat 2 milioane de oameni, iar în întreaga ţară se crede că au fost peste 4 milioane.
В чилийской столице живет около 6 миллионов человек. В сегодняшней демонстрации против неолиберальной политики правительства и военных на улице по официальным данным в Сантьяго участвовали больше 1 миллиона 200 тысяч человек. По другим данным, на улицах города было около 2 миллионов. Это самая массовая демонстрация во всей истории Чили. На всей территории страны сегодня порядка 4 миллионов демонстрантов
Opublikowany przez Olega Yasinskego Piątek, 25 października 2019
Pozele de la marș pe care chilienii le-au distribuit pe reţelele sociale, au fost întâmpinate cu comentarii emoţionante. ”La asta a visat Allende” – un astfel de comentariu a fost făcut de una dintre utilizătoarele Facebook, care a pus pe profilul său o poză din bulevardul Alameda din Santiago şi marea de oameni pe el. Preşedintele Salvador Allende spune în ultimele sale cuvinte de la castelul prezidenţial bombardat pe 11 septembrie 1973: ”Se vor deschide din nou marile bulevarde, pe care va trece omul liber pentru a construi o societate mai bună”.
Trupa muzicală din Chile ”Illapu”, a cărui membri participă și ei la proteste a lansat pe pagina sa un video înregistrat pe piaţa Italia din Santiago, care este dintotdeauna plină de demonstranţi. O parte dintre ei participă în clip, fiecare având propriul său mesaj – împotriva politicii neadecvate, corupţiei, violenţei celor în uniformă şi un mesaj comun: ”Eu nu sunt în război!”.
Mulţi artişti şi creatori chilieni au lansat apeluri video pentru ridicare stării de urgenţă şi pentru un dialog între autorităţi cu cetăţenii.
Multe manifestări de solidaritate cu protestele chiliene au loc în ţări diferite din America Latină. Marşurile din Argentina, Uruguai, Peru, Ecuador şamd. În Europa au avut loc multe demonstraţii de acest tip, cea mai impresionantă fiind în Berlin.
Artiști din întreaga lume au susţinut sub diferite forme protestele chiliene. Cel mai des acest lucru s-a întâmplat prin reţelele sociale. Scriitoarea chiliană vestită Isabelle Allende, care locuieşte în SUA a scris: ”Este izbucnirea vrajbei unui popor frustrat. Criza nu se poate rezolva cu militari pe stradă. Sunt necesare schimbări profunde. Oamenii sunt înfuriați de salariile care îi condamnă la foame şi viaţa scumpă, care îi forţează pe majoritatea dintre ei să trăiască pe credit sau în sărăcie, în timp ce bogaţii sunt în bula lor, evitând taxele şi acumulând tot mai multă bogaţie… Asta inevitabil naşte violenţă, care într-un moment dat izbucneşte. Așa au început toate revoluţiile”.
Scriitori, muzicieni şi artişiti din Mexico şi Argentina au semnat declaraţii colective de solidaritate cu poporul chilian. Actorul mexican vestit Gael Garcia Bernal, care a înterpretat tănârul Che Guevara în filmul ”Jurnal de motociciclist” şi care a participat în filmul chilian vestit ”Nu” despre referendumul dramatic din 1988, care de facto îl înlătură pe Pinochet din putere, a condamnat represaliile împotriva demonstranţilor chilieni pe Twitter.
Scriitoarea canadiană Naomi Klein, a cărei carte şi film documentar ”Doctrină de Şoc” explică exact mecanimsul modelului împotriva căruia acum se revoltă chilienii, i-a salutat de asemenea pe Twitter pentru protestul pe care îl fac: ”Iubire şi putere pentru tovaraşii şi tovarăşele din Chilie!”. .
Mezzosoprano-ul american Joyce DiDonato, care trebuie să-şi revoce concertul din Santiago din cauza stării de urgenţă, a declarat că trimite demonstranţilor chilieni ”inimă şi suflet”.
Basistul trupei americane de rock Faith No More Billy Gould a scris: ”Dragi chilieni, fiţi sănătoşi şi puternici!”. Iar pianistul Roddy Bottum a adăugat: ”Multă iubire şi îmbrăţişări familiei mele chiliene! Te ascultăm, te sprijinim, eşti puternică şi vei învinge!”
Căntâreţul uruguaian Jorge Drexler s-a îndreptat către şeful statului chilian: ”Nu, stării de urgenţă! Dialog cu cetăţenii! Suntem secolul XXI, preşedinte Piñera!”
Piñera a făcut o încercare eşuată să-i împace pe demonstranţi de acasă şi pe criticii din lume printr-o declarație făcută marţi, 22 octombrie. El şi-a cerut scuze pentru cuvintele legate de război şi a anunţat un pachet de măsuri sociale pentru populaţie. El mai a confirmat și măsura anunţată anterior privind revocarea scumpirii biletelor pentru metrou şi a anulat şi creşterea preţului electricităţii cu 9,2%. El mai a promis creşterea salariuluii minim pân la 480 de dolari, ridicarea până la 40% a taxelor asupra veniturilor lunare de peste 11 000 de dolari, ajungerea la acord între casa de sănătate mai populară şi farmacii pentru acordarea a medicamentelor de altminteri foarte scumpe la preţuri mai acceptabile. O parte dintre promsiunile preşedintelui se joacă cu dispreţul puternic al chilienilor față clasa politică şi de avantajele ei. Acum se lansează ideea de reducere a salariilor parlamentarilor şi ale înalților funcţionari î de stat, precum şi reducerea numărului deputaţilor şi senatorilor şi limitarea numărului mandatelor lor.
Nimic din toate aceste propuneri nu putea cumpăra o slăbire a revoltei protestatarilor, care doar s-au indignat și mai mult că preşedintele lor le aruncă o pomană, în timp ce ei doresc o schimbare fundamentală a sistemului. I-a furiat mult că Piñera n-a anulat starea de urgenţă şi chiar a extins-o în mai multe zone ale ţării – astfel acum 11 dintre cele 16 regiuni din Chile sunt în această stare. S-a clarificat şi că rezerviştii se vor alătura armatei şi carabinerilor. Asta nu presupune dialog în niciun sens, în ciuda afirmațiilor lui Piñera că el caută stabilirea unui dialog.
Nu este clar cu cine să fie purtat acest dialog. Preşedintele a încercat deja să adune partidele politice, dar asta n-a rezolvat nimic. Partidele de stânga n-au mers deloc, anunţând că nu au pentru ce să vorbească atâta timp ce starea de urgenţă nu este revocată. Dar chiar dacă ar fi mers, reuniunea ar fi fost lipsită de sens, dacă reprezentanţii protestatarilor n-ar fi participat. Dar nu e clar cine îi reprezintă. Spre deosebire de marile proteste ale elevilor şi studenţilor din 2006 şi 2011, când liderii au existat, acum nu e cazul. Există organizaţii separate civile, sociale şi de drepturile omului, care participă activ în demonstraţiile şi au un motto comun ”Unitate Socială”, dar niciuna dintre ele nu este organizaţie lider. Coordonarea marşurilor are loc prin reţelele sociale, dar nu există vreun centru, care să le coordoneze pe toate.
Iată de ce cerinţele protestatarilor nu sunt formulate concret şi nu au o platformă comună. Desigur, în primul rând ei doresc revocarea stării de urgenţă şi întoarcerea militarilor în cazarmă. Apoi doresc începutul unor reforme profunde, care să scoată Chile de pe traseul ucigaș pe care l-au pus ”băieţii de la Chicago”. Dar ideile despre cum se poate face asta sunt foarte neclare. Unii dintre demonstranţii nu cred că Piñera sau clasa politică actuală pot face reformele necesare. Iată de ce ei doresc demisia preşedintelui şi alegeri pentru Parlament Constituţional, care să facă o nouă constituţie. Dar asta nu poate face fără participarea clasei politice actuale, care să pornească astfel de proces în limitele legii.
Adevărul este că această clasă s-a implicat chiar serios, convocând comisia pentru drepturile omului de către Senat pentru a discuta nu doar acțiunile disproporționate ale forţelor de orinde, dar şi întrebarea cât de constituţional ar putea fi declararea unei stări de urgenţă în condiţiile acutale. Astfel, asta poate să aibă consecinţe serioase pentru preşedintele Piñera. Aşa în ciuda atitudinilor generale ale străzii, pârghiile politice tradiţionale nu sunt de subestimat în căutarea ieşirii din criza actuală.
Stigmatizarea politicienilor şi repetarea mantrei ”toţii să pleace” este ceva riscant pentru democraţie, pentru că poate deschide drumul unor regimuri periculoase ale ”mâinii forte”, cum vedem deja în Brazilia. În contextul situaţiei actuale din Chile, revolta recentă împotriva măsurilor FMI din Ecuador, protestele conturate împotriva reformei pensiilor din Senatul brazilian, un număr de analişti la procesele din America Latincă arată că sunt îngrijorați deoarece de confruntările sociale se folosesc de forțele dreapta naționalistă pentru a răspândi frica în rândul ”majorităţii tăcute”. Ideea este să-i sugereze acestei majorități că luptele pentru drepturi sociale duc numai la revolte, incendii şi distrugeri. Şi astfel societatea este forţată să accepte ”mâna dură”, tăierea drepturilor democratice şi militarizarea conducerii de stat – numai că să fie linişte şi ordine.
Preşedintele brazilian Jair Bolsonaro, care a laudat multe ori dictatura militară trecută în ţara sa, n-a întârziat să dea şi o confirmare directă a existenţei acestei tendinţe. După ce Senatul a votat reforma pensiilor, care restrânge multe dintre drepturile brazilienilor, aisgurate în timpul conducerilor de stânga ale lui Silva şi Dilma Rouseff, Bolsonaro a anunţat că a comandat ministerul apărării să pune sub ”supraveghere” protestelor aşteptate că să nu permită să se amplifice precum cele din Chile. Şeful Serviciului pentru Siguranţa Instituţională din Brazilia – general August Eleno, a mai spus că ”stânga radicală” provoacă demonstraţii masive, destabilizează ţări şi înlătură guverne. ”În America de Sud trecem printr-un moment dificil, când stânga radicală, disperată că pierde puterea aruncă totul în joc pentru a bulversa viaţa ţărilor sudaaericane, încercând să revină la putere cu orice preţ. Trebuie să închidem uşa că să nu fim aruncați în beznă”, a spus generalul.
În acelaşi sens a vovrbit şi ministrul apărării lui Ecuador Osvaldo Jarrín, care a fost contestat dur demonstranţiile în timpul protestelor recente din această ţară, penru că ordinele lui au permis represiunea crudă a militarilor exercitată împotriva protestatarilor. Apropo, tensiunile din Ecuador nu s-au evapoprat şi dialogul între preşedintele Lenin Moreno şi Confederaţia Popoarelor Indigene din Ecuador (CONAIE) a fost oprit. În acest context generalul Jarrín a lansat o nouă doctrină militară, centrată nu asupra luptelor împotriva adversarului extern, ci împotriva învingerii revoltelor interne.
Confruntările din Ecuador au adăugat o pagină exotică la mitologia de dreapta privind o ofensivă coordonată a ”conspiratorilor” de stânga din America Latină – anume, că preşedintele venezuelean Nicolas Maduro, ca un Dracula, îi coodonează. Se spune că el a început să înlăture guvernele de dreapta care îl critică prin trimiterea în toate direcţiile a unor grupe de luptă destabilizătoare. Când Lenin Moreno a văzut umbra lui Maduro în conflictul ecuadorean, preşedintele Venezuelei a răspuns cu o glumă, spunând că omologul lui din Quito se teme atât de tare încât vede că până și ”o mişcare din mustață” doboară guverne.
Acum în Chile a fost lansat din nou ideea ”intervenției venezuelene” care orchestrează protestele acolo. În acest context şi fără nicio acoperire Piñera a spus cuvintele pentru ”război împotriva unui adversar puternic şi lipsit de milă, care doreşte să distrugă democraţia noastră”. A apărut ”întâmplator” o înregistrare a convorbirii telefonicea soţiei lui Cecilia Morrel, care spune unei prietene: ”Noi suntem complet învinşi, nu avem ce să-i opunem, este o inavadare străină, din afara granițelor, nu ştiu cum s-o numesc”. Dar sugestia este că forţe străine granițelor chiliene au intervenit în incendiile şi vandalizarea de la începutul crizei au pierdut din credibilitate, după ce au apărutt atât de multe videouri, arătând urmele forţelor de ordine în distrugerea proprietăţii.
”Conexiunea venezueleană” este dezvoltată şi de Jair Bolsonaro care are admiratori nu doar în rândul celor care susțin dictatura braziliană, ci şi în rândul celor care o susțin pe cea chiliană. Este teza lui că protestele împotriva politicilor neoliberale în multe ţări latinoamericane sunt o operaţie coordonată de Maduro. În opinia lui Bolsonaro instrucţiunile au fost comunicate unor mişcări de stânga sindicale şi cetăţeneşti în timpul aşa numitului Forum din Sau Paulo, care a avut loc în iulie în Caracas. Formul din Sao Paulo este infiinţat în oraşul brazilian în 1990 de sindicalistul şi lider al Partidului Muncitor Ignasio Lula da Silva, care în anul 2003 a devenit preşedintele Braziliei. În fiecare an orgainzaţia face conferinţele sale anuale într-o ţară latinoamericană diferită. Acest an gazda a fost Venezuela. Acestea sunt faptele. Ceea ce urmează sunt fantaziile lui Bolsonaro, Lenin Moreno şi Piñera pentru atotputernica ”mustață” a lui Maduro. Le e dificil să accepte că propriile politici neoliberale lor sunt un stimulent mult mai puternic pentru exploziile sociale decât toate conspiraţiile himerice.
Urmează să vedem cum pionerul revanşei de dreaptăaîn America Latină din ultimii ani – preşedintele Argentinei Mauricio Macri va trăi catarsisul său. În această duminică (pe 29 octombrie – de altminteri el a pierdut alegerile prezindețiale în fața forțelor de stânga) el participă la alegerile prezidenţiale în competiţie cu peroniştii uniţi de stânga şi candidatul lor Alberto Fernandes, care a luat-o ca alitată pe vicepreşedinte Cristina Fernandez de Kirchner, femeia care a fost preşedintă timp de două mandate. La alegerile anticipate din august, care au loc dintotdeaunaîn Argentina, Macri a pierdut, rămănând 15% în spatele celor două Fernandez. Acum toate sondajele prognozează că el va pierde cu o diferenţa mai mare de 20%. Dacă s-ar întâmpla asta, va fi o pierdere pentru modelul neoliberal impus de Macri, care i-a aruncat pe argentineni în capcana de datorii de la FMI şi a dus la sărăcire masivă.
Pe 27 octombrie se votează şi în Columbia, unde vor avea loc alegeri locale. Campania pentru ele a fost însoţită de violență, uciderea unor candidaţi la primărie şi a unor consilieri locali, atacuri împotriva sediilor unor partide politice de stânga şamd. Asta nu e ceva aparte pentru ţara care în 2016 a încercat să iasă din războiul civil care a durat jumătate de secol prin un acord de pace şi integrarea foştilor partizani din FARC în viaţa politică. Dar violenţa şi uciderile nu s-au oprit, iar sute de activişti ai mişcărilor sociale şi cetăţeneşti sunt uciși de găşti militarizate de extremă dreaptă.
Situaţia s-a înrăutăţit, după ce politicianul de extrema dreaptă Ivan Duque a devenit preşedinte, şi unii activişti partizanilor din FARC au anunţat întoarcerea sa la luptă înarmată. Duque l-a acuzat pe adversarul său preferat Maduro că îi găzduieşte partizani în Venezuela. Şi chiar s-a dus la Naţiunile Unite cu un raport în care făcea asemenea afirmații. L-a ilustrat cu poze, care însă au fost făcute în Columbia în 2015 şi nu în Venezuela în 2019. Scandalul cu pozele false însă nu-l împiedică pe Duque să insiste că Maduro este marele destabilizator al regiunii şi asta s-a auzit în toată campania la alegerile nesigure din 27 octombrie.
O dramă electorală a cutremurat aceste zile şi Bolivia, dar cazul acolo este diferit şi perspectiva este inversă. Pe 20 octombrie preşedintele Evo Morales care conduce ţara din 2006 şi este unul dintre ultimii mohicani ai valului de stânga din America Latină, a apărut acolo la alegerile prezidenţiale pentru un nou mandat. Oponentul lui principal a fost Carlos Mesa – fost jurnalist, care a fost vicepreşedinte în perioadă 2002-2003 în timpul preşedintelui neoliberal Gonzalo Sanchez de Lozada.
Lupta pentru Bolivia este strategică. Această ţară a devenit simbol al reuşirilor conducerii de stânga. Politica lui Morales a scos milioane de oameni din sărăcie, a dat drepturi nemaivăzute comunităţilor indiene ai căror reprezentanţi au intrat în guvern, a atras investiţii străine efective, aproape a eliminat şomajul, a asigurat o dezvoltare sustenabilă şi creştere economică trainică de 3,9%. A reuşit fără participarea FMI şi în fără să țină seama de dogmele neoliberale.
Iată de ce dreaptă internă şi externă a intrat în alegerile cu ambiţia să-l înlature sau cel puţin să-l defăimeze pe Morales. A fost important pentru el să câştige pe primul tur, pentru că în cazul unui tur al doilea, forţele unite ale opoziţiei şi ale media care lucrează pentru ea ar putea învinge. Pentru victorie pe primul tur trebuiau 50% + un vot sau cel puţin 40% cu 10% diferenţa până la candidatul doi.
Primele şi nefinalizate rezultate din noaptea alegerilor pe 20 octombrie au dat 45% pentru Morales şi aproape 37% pentru Mesa. Opoziţia a acceptat că va fi un tur al doilea şi a început să sărbătorească. Apoi însă a apărut o pauză în numărarea electronică a voturilor din motive tehnice, care a fost renovată abiă o zi mai târziu. Numărătoarea paralelă manuală însă nu s-a oprit niciodată. Când rezultatele din sate au început să fie transmisă s-a anunţat că Morales a câștigat 46% în timp ce Mesa a scăzut la 36%. Adică, a apărut o diferenţă de 10%, care garantează victoria preşedintelui actual pe primul tur.
Sprijinul mai mare pentru Morales în mediul rural nu poate suprinde pe nimeni, având în vedere cocaleroşii – ţăranii care cresc coca. Un astfel de om a fost şi Evo Morales în trecut. Ca preşedinte el a dus luptă globală pentru recunoaşterea plantei coca drept moştenire culturală a Boliviei şi a popoarelor din Anzi. Ceaiul din frunzele de coca precum şi mestecarea acestor frunze este nu numai o tradiţie locală, ci şi un element vital în viaţa din zonele de munte înalte – numai aşa se supravieţuieşte în aerul rarefiat de acolo. Morales a oprit acordurile care se făceau cu SUA de guvernele trecute pentru a elimina plantațiile de coca sub pretextul luptei cu narcoticele şi traficul de droguri, pentru că creşterea plantelor de coca şi afacerile cu droguri sunt două lucruri diferite. Iar Carlos Mesa a spus multe ori în campania sa ca ar recupera colaborarea cu SUA în această privinţă. De ce ne mirăm atunci că votul din sate l-a avantajat pe Morales?
Chiar dacă aceste rezultate n-au fost finale, Mesa şi echipa lui s-au indignat, spunând că au avut loc fraude electorale – o teză care candidatul de dreapta a lansat-o mereu în campania electorală. Activiştii opoziţiei au început să atace oficiile comisiei centrale electorale din Bolivia. Forţele internaţionale au fost incluse în atacurile, Mesa alertând Organizaţia Statelor Americane şi UE, care trimiseră observatorii săi la alegeri şi care deocamdată nu găsiseră nereguli.
În ciuda apelurilor puterii pentru linişte şi aşteptarea rezultatelor finale, opoziţia a ieşit pe demonstraţii, iar OSA şi UE au emis declaraţii ”îngrijorătoare” privind informaţiile despre fraude electorale. SUA a avertizat direct că ar introduce măsuri penale, dacă nu se ajunge la turul doi din vot.
Pentru a calma spiritele încinse ministerul bolivian de externe Diego Pary i-a propus direct secretarului general al OSA, Lui Almagro, care dintotdeauna a demonstrat dipreţul său către guvernele de stânga din America Latină, ca organizaţia lui să facă audit la rezultatele electorale. Aceeaşi propunere a venit din UE. A fost acceptat, dar ambii parteneri internaţionali au spus că cel mai bine este în ciuda rezultatelor să fie al doilea tur…
Numărarea finală a voturilor din 20 octombrie a dat 47,07% pentru Evo Morales şi 36,51% pentru Carlos Mesa. Câşigatorul final încă în primul tur a fost Morales. El a dat conferinţă de presă în care l-a acuzat pe Mesa într-o încercare de lovitură de stat din cauza protestelor. A confirmat că va insista pentru audit internaţional despre rezultatele şi că nu doreşte să creadă că OSA poate fi ”un sprijin al unei lovituri de stat”.
Tensiunea continuă să fie ridicată şi nu este exclus că Morales să aibă destinul lui Maduro, a cărei alegere pentru al doilea mandat din 2018 n-a fost recunoscută de OSA, SUA şi UE, iar apoi Venezuela a fost supusă sancţiunilor fără sfârţit ce îi sufocă economia. Aşa se întâmplă când nu asculţi managerii neoliberalismlui global…
Dar când îi asculţi prea mult tot nu e bine. Mai devreme sau mai târzu popoarele îşi cer drepturile. Ceea ce acum chilienii fac acum cu Piñera. El încearcă să reducă tensiunile. Ieri, pe 24 octombrie, el a declarat că propune legea pentru îngheţarea scumpirii electiricităţii până la sfârşitul anului următor. A promis că va reîncepetransportul cu autocarele în capitală şi că se va strădui la primele semne de normalizare a situaţiei să renunţe la starea de asediu. Piñera se grăbeşte pentru că nu are timp. Doreşte să înceapă să recupereze imaginea oazei Chilie. Pentru că în noiembrie ţara trebuie să fie gazda summit-ului Forumului de Cooperare Asia Pacific – o organizaţie, care îi uneşte pe liderii celor mai mari economii din lune, iar în decembrie va găzdui Conferinţa Naţiunilor Unite pentru Schimbările Climatice (COP25). Piñera crede, evident, că va reuşi să lustruiască vitrina până atunci, că să nu-i fie ruşine de străini. Mai important este însă ce gândesc chilienii, iar ei sunt determinaţi să refuze vitrinele mincinoase şi să ceară schimbarea profundă a construcţiei sociale.
Răscoala împotriva modelului neoliberal cutremură întreaga America Latină. În linia întâi este acum este Chilie, unde acest model a fost aplicat pentru prima dată. Ecourile cutremură întreagă lume care se bazează pe el. Iată de ce lupta chilienilor este atât de importantă pentru noi toţi. Oare nu va veni dinspre chilieni şi finalul acestui experiment înfiorător, care ar trebui la un moment dat să fie condamnat ca o crimă împotriva umanităţii?…
