De la rezistenţa prin cultură la lipsa de acces la cultură

Cultura şi consumul cultural din afara marilor centre urbane din România se află în cadere liberă. În loc să ne plângem, e nevoie să cerem şi să ne luptăm pentru politică culturală în beneficiul românului de rând

Spectacol de teatru la căminul cultural din Telciu (foto: Ioana Ofelia)

S-au publicat recent rezultatele Barometrului de Consum Cultural pe 2018 și au început să apară în media și în online comentarii pe marginea acestora. De la texte care deplâng, pe bună dreptate, tăierile din domeniul cultural (reducerea cu 30% a bugetului AFCN e un exemplu, situația teatrelor e alt exemplu) și starea infrastructurii din multe orașe, până la nelipsitele lamentații despre dezinteresul românilor pentru lectură, artă etc. Cert e că barometrul arată, destul de clar, ce înseamnă lipsa unei viziuni coerente la nivel guvernamental și lipsa infrastructurii care să permită accesul la cultură și cetățenilor din afara marilor orașe. Prin urmare, ca persoană implicată în proiecte culturale în afara marilor centre urbane și ca rezident într-un oraș fără cinema, teatru și librărie, îndrăznesc să fac și eu câteva observații pe marginea acestor rezultate.

Încep prin a spicui câteva date din recent publicatul barometru:

Aproape 50% dintre români au fost foarte puțin sau deloc interesați de evenimentele culturale organizate cu ocazia centenarului.

Peste 60% din respondenți nu au mers vreodată în ultimele 12 luni la cinematograf, muzeu, evenimente culturale, bibliotecă publică sau teatru. Aproape 40% nu au citit o carte în ultimul an.

În 2018 în România erau 65 de teatre dramatice (cu 7 mai mult decât în 2017).

18% din respondenți locuiesc într-o localitate în care nu există nici o sală de spectacole, de nici un fel. În 8 județe din România nu există teatre dramatice.

Despre consumul de cinema și spectacole de teatru, muzică și divertisment, un text publicat în Adevărul ne spune:

Potrivit studiului, se remarcă o creştere cu 6 puncte a procentului de persoane care merg la cinematograf, de la 33% în 2016, la 39% în 2018, la fel cum a crescut şi consumul de spectacole de muzică şi divertisment, de la 43% în 2016, la 57% în 2018 (cel puţin o dată pe an). În ciuda creşterii numărului de spectacole, consumul de teatru a scăzut de la 37% în 2014, la 33% în 2018. În continuare, îngrijorător este faptul că 67% dintre români nu au văzut vreodată un spectacol de teatru. În schimb, 92% dintre cei intervievaţi se uită la televizor cel puţin o dată pe săptămână, iar 79% o fac zilnic.”

Pentru a nu cădea în capcanele facilelor explicații despre cum nu le place românilor lectura, arta și altele, cred că este necesar niscaiva context socio-economic. Pe de o parte, se impune chestiune veniturilor, mai ales că o bună parte din consumul cultural implică cheltuieli deloc neglijabile.

Aproape jumătate dintre angajații români lucrează pe salariu minim pe economie. Și doar puțin peste 830.000 de angajați primesc, lunar, cel puțin 2600 lei. Astfel, La 1 octombrie 2018, doar 15,34% dintre salariaţii cu normă întreagă erau plătiţi cu salarii nete de peste 2.600 de lei, arată o statistică preliminară din analiza pieţei muncii la care lucrează Patronatul Investitorilor Autohtoni din România (PIAROM).

Potrivit economica.net, numărul românilor care lucrează cu normă întreagă pe un salariu de cel puțin 1000 de euro în mână este și mai mic, aceștia fiind sub 100.000.

Un sfert dintre aceștia sunt angajați ai unor instituții de stat, iar numărul lor a crescut cu 40% în ultimul an. Astfel, peste 26% dintre românii care au salarii de bază în jurul valorii de 1.000 de euro net lunar lucrează la stat, a spus Inspecţia Muncii.” (sursa)

Studiați prețurile teatrelor galonate, în special a celor din București, sau a spectacolelor cu actori populari, itinerate și prin provincie, iar apoi gândiți-vă cât de des poate merge cineva la un astfel de spectacol. Când zic cineva, mă refer la jumătatea aia de populație angajată pe salariul minim. Desigur, unii dintre aceștia mai primesc ceva la negru, dar tot își duc traiul în regim de subzistență și austeritate, alternată cu perioade de „risipă” rituală de sărbători sau la ocazii speciale. Dacă mai au și vreo rată, nu cred că le mai arde de teatru sau cinema (recent am dat vreo 30 de lei într-un cinematograf bucureștean pentru a vedea Joker). Mai ales acum în pragul iernii, când vin și cheltuielile cu încălzirea. Noroc cu pirateria și site-urile online, că acestea mai lasă acces „la cultură” și celor cu venituri mici spre medii. Mai ales pe partea de filme și muzică.

Tot pirateria și platformele online sunt portița spre „cultură” pentru cei din rural sau urbanul mic și foarte mic, unde infrastructura culturală e absentă, distrusă sau renovată (de multe ori de mântuială) pentru a găzdui preponderent spectacole folclorice, reuniuni de culte religioase, conferințele unor guru spirituali sau intelectuali etc. Și aceștia, mai ales dacă fac parte tot din categoria celor care câștigă sub salariul mediu pe economie, trebuie să fure arta, cultura pe care vor să o consume. Căci, după legislație și în conformitate cu principiile neoliberalismului, pirateria e furt, e încălcare a drepturilor de proprietate intelectuală, bla, bla, bla… Noroc că la noi încă nu e așa strict, nu se aplică la sânge legislația în privința proprietății intelectuale, că așa mai poate vedea lumea un film, un concert etc.

În multe orașe, orășele și localități rurale, perioada postcomunistă a dus la distrugerea, vânzarea sau concesionarea infrastructurii culturale construită în perioada comunistă sau înainte de această perioadă. Căminele culturale și cinematografele au devenit discoteci (cel puțin în primele două decenii marcate de spiritul optimismului discotecar), spații pentru jocuri de noroc sau spații comerciale. Au ars (cinematograful din Telciu a ars în anii 90), au fost demolate sau pur și simplu lăsate în paragină, așteptând interesul unor investitori privați și reflectând din plin dezinteresul autorităților locale și centrale. O soartă asemănătoare au avut-o și multe biblioteci locale și lanțurile de librării de stat. Cele din urmă au murit sau s-au transformat în altceva în contextul privatizărilor din aceeași epocă. Accesul la carte este profund limitat în afara marilor orașe și în afara instituțiilor școlare, dispariția acestora fiind, alături de prețurile mari raportate la media veniturilor majorității populației, un factor fundamental în înțelegerea lipsei de apetit pentru carte a românilor. În cazul acestora, existența lor nu e legată doar de posibilitatea de a cumpăra sau împrumuta cărți, ci și de evenimente și programe care să cultive interesul pentru lectură în rândul tinerilor și a vârstnicilor (a celor care nu sunt nevoiți să lucreze pentru a-și asigura subzistența).

Eu trăiesc de mai bine de un an într-un oraș fără teatru, fără cinema, fără librărie (nu iau în calcul cele 2-3 papetării care mai au și câteva rafturi de carte școlară, auto-educațională și beletristică) și cu o ofertă culturală limitată și nu foarte variată. Sălajul e unul din cele 8 județe fără teatru dramatic. În plus, nu mai are nici cinema, deși se promite ca în prima jumătate a anului viitor să fie finalizate lucrările de renovare la cinematograful Scala, construit în ultimele două decenii ale defunctului regim. Sunt câteva săli pentru spectacole, unele mai dotate, altele mai puțin dotate pentru a găzdui spectacole de teatru mai complexe, dar nu există un program susținut de autoritățile locale. Există reprezentații ocazionale la Casa Municipală de Cultură, cu spectacole la prețuri accesibile celor care câștigă peste salariul minim pe economie. Sau celor dispuși să sacrifice peste 5% din salariu pentru artă. Există chiar și inițiative independente (unele susținute, măcar parțial, de către instituții locale) în acest registru, cum e Curtea Artiștilor și stagiunea ProTeatru, proiect al tânărului actor Darius Prodan din Zalău susținut de Centrul Județean de Cultură și Artă Sălaj. Există, cel puțin pentru această toamnă, cele 2 stagiuni Reactor.Zalău (una pentru copii, alta pentru adulți) ale Reactorului de Creație și Experiment din Cluj, în cadrul unor proiecte co-finanțate de AFCN. Și există proiectele de teatru documentar derulate de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău, fie ca instituție coordonatoare, fie ca partener al unor operatori din sectorul artistic independent. Dar aceste eforturi și aventuri, oricât de lăudabile, nu pot suplini absența unui teatru cu un program permanent, prin care să se poată crește publicul local (în special cel tânăr) și, pe de altă parte, să se asigure accesul la spectacole de teatru celor deja interesați de așa ceva. În special dacă ne raportăm la teatru ca fiind ceva mai mult decât divertisment, escapism ocazional sau ocazie de etalare a statutului și a apartenenței la o foarte subțire elită educată.

Un teatru este (poate fi) și despre explorarea istoriilor locale, a realităților contemporane relevante și pentru alte categorii de cetățeni, decât cei supra-bombardați cu artă și evenimente. Un teatru este (trebuie să fie) și despre educație. Poate include programe adresate celor tineri, completând și diversificând oferta educațională standard. Poate include programe adresate localităților din județ, rurale și urbane, pe modelul Teatrului Tineretului din Piatra-Neamț, prin extinderea Festivalului de Teatru în Roman și Târgu-Neamț și prin proiectul LaNsaT, care cuprinde ateliere de teatru și spectacole pentru copii, adresate elevilor din ruralul nemțean. Oricât ar împinge unii în față povestea cu piața privată a culturii, astfel de inițiative țin de politica de stat și de efortul autorităților locale. Pentru că, la fel ca și pe alte meleaguri (inclusiv la casele mai mari), e greu spre imposibil să faci profit din cultură, mai ales în afara marilor orașe. Dar, știu, România (și Zalăul) are probleme mai mari decât accesul la cultură, iar viziunea dominantă în rândul celor care deplâng situația și reacționează critic față de astfel de baiuri e una anti-stat și orientată către minuni și salvări din zona antreprenoriatului privat (lăudabile, dar insuficiente). Așa că nu am așteptări și speranțe. Mă limitez la observații, constatări și aprecieri față de inițiativele (publice, independente sau în tandem) și față de insulele de competență din anumite zone instituționale care mai pansează realitatea.

Pune-le la dispoziție oamenilor, tineri sau mai puțin tineri, infrastructură și programe artistice actualizate și variate, după care evaluează interesul și apetitul. Altfel e doar vorbărie goală, cu văicăreli elitiste și autorasializante, despre firea și apucăturile românilor. În condițiile în care cultura nu este gândită și ca un serviciu public, la care trebuie să aibă acces cât mai mulți cetățeni, indiferent de locul de naștere și rezidență, a blama populația că preferă televizorul, internetul și festivalurile gratuite organizate de autorități, e contraproductiv și nedrept. Cât despre interesul pentru activități cultural-educaționale în rândul celor tineri și importanța acestora în formarea lor, pot spune din ceea ce am observat în proiecte precum Școala de vară de la Telciu, LanSat, Anonimii Migrației sau Fabrici și Uzine, că e mare sete, în rândul multora. O sete dublată de frustrarea că acestea sunt intervenții ocazionale, pansamente ce nu pot compensa absența unor programe permanente și variate. Și, desigur, că modelul cultural global care reverberează din plin și la noi, îngroapă cultura într-o mlaștină de consumerism, PR și dezinteres parțial justificat.

Postări asemănătoare


One Comment

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat