Părinți și copii. Anonimii migrației din ruralul sălăjean

Poveștile famillior celor plecați în străinătate au inspirat realizarea unui spectacol de teatru documentar și o expoziție foto-audio într-un proiect derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău.

O casă abandonată (foto: Vlad Petri)

Cei care ne conduc, o perioadă ar trebui să vadă cum se muncește. Cum se trăiește din 1500 de lei, cu doi copii, să-ți faci casă. Mă refer la cei care pornesc acuma, cu pașii… La fratele meu, la nepotul meu. Am o soră, plânge, cade psihic și ea, de Doamne ferește, că unde să vină? Și ce să facă? Acuma o plecat (fiul ei). „Mami, dar cum să vin acasă? Și ce să fac înapoi acasă? Să mă duc înapoi la Hanna?” La Hanna (Hanna Instruments Nușfalău) știți cum o fost? O plecat din cauză că o avut pietri la rinichi și nu i-o dat salariul de merit la sfârșit de an din cauza că o avut concediu medical în cursul anului. Ăsta o fost motivul pentru care lui nu i-o dat 1200 de lei la sfârșit de an. Atuncea, atât de tare s-o enervat… O zis „Pe lângă că ne dați salariul minim pe economie și ne pierdem timpul cu voi, acuma nici măcar dreptul meu…din cauza că am fost pur și simplu bolnav. Că n-am stat de dragul de a sta acasă, or să-mi fac lucrul pe lângă casă, ci am stat pur și simplu pentru că am fost bolnav. Voi nici banii ăștia nu mi-i dați.” S-o enervat atunci și o zis „Mami, să nu îmi mai ceri să rămân! Să nu mai îmi ceri!” Avea 22 de ani când o plecat.

E doar o frântură dintr-un interviu realizat în aprilie, într-o comună din județul Sălaj, cu o femeie de 49 de ani revenită din Italia pentru a avea grijă de părinții săi, ajunși la vârsta neputințelor. După ce și-a îngrijit câteva luni mama căzută la pat, a îngropat-o și a mai dat o fugă în Italia, la muncă. Dar n-a putut rămâne acolo, din cauză că o copleșea gândul că tatăl său e rămas singur acasă și că se va stinge de supărare. A revenit în sat ca să aibă grijă de el. Când i-am luat interviul, bătrânul era prin preajmă și mai intervenea pe alocuri, în măsura în care putea să ne lămurească cu detalii și precizări despre fosta lui viață de miner. Fratele mai mare e plecat de ani buni și stabilit cu toată familia într-o altă țară. Copiii săi, deja adolescenți, vin tot mai rar în vacanțe, în satul sălăjean. Viața lor e profund legată de lumea adoptivă, iar satul natal al părinților și bunicilor e doar un tărâm pe care-l asociază cu vacanțele copilăriei și cu o lume din care s-a plecat de nevoie. Sora, rămasă în sat, locuiește la câteva minute de casa părintească. S-a chinuit și a construit o casă în care să locuiască și fiul ei cu viitoarea lui familie. Dar el tocmai a plecat de vreun an. Și nu mai are de gând să revină, pentru că, după a lui părere, nu are la ce, nu are cum să ducă o viață decentă și demnă în satul natal. Pentru că locurile de muncă, atâtea câte sunt, nu asigură celor angajați un venit suficient pentru o viață normală, care să le permită îndrăzneala de a-și întemeia o familie, de a avea o locuință proprie, o mașină. Iar în urma lui rămâne o mamă măcinată de amărăciune și tristețe.

Povestea lui e povestea multor tineri/e care pleacă la muncă peste hotare, sezonier sau pe perioade nedeterminate. E povestea tinerilor/elor care s-au convins că în țară, în locurile natale, nu au cum câștiga un salariu care să le permită să-și depășească dependența de părinți, de locuința părintească. E povestea unor sate care îmbătrânesc și se golesc, nu pentru că cei tineri, la început de drum, pleacă să muncească și să trăiască în orașele din apropiere, ci pleacă peste hotare. Cei mai mulți dintre ei nici măcar nu-și mai închipuie că ar putea strânge ceva bani, pentru a reveni ulterior acasă. Pentru că au văzut la alții, cu câțiva ani mai mari, că rareori le iese de o afacere din care să poată trăi ulterior, că rareori le iese altceva decât o casă mai mare, mai modernă.

Dar pe lângă poveștile celor tineri, care pleacă pentru un trai mai bun, sunt poveștile celor care au plecat de ceva vreme, în special a părinților care și-au luat lumea în cap în anii de după criza financiară, pentru a putea câștiga niște bani ca să le asigure copiilor o viață fără lipsuri materiale și pentru a-i putea purta în școlile de la oraș (licee și facultăți), tot mai scumpe din cauza chiriilor și cheltuielilor cu traiul urban, după cum reflectă fragmentul de mai jos.

Eu am doar liceul. Mate-Fizică. Atât. Eu recunosc că n-am învățat și-mi pare rău. Bine, nici acum nu-i prea târziu, dar n-am învățat cât o trebuit. Eu asta încerc să vă spun. Eu mă duc de nebună pentru voi prin străinătate?, zic. Vreți să faceți același lucru și pentru copiii voștri? De aia trebuie să învățați, no! Și-i clar, cine învață, vorba aia, ai carte ai parte! Pe cealaltă parte, acum iară sunt destui cu școală și-s plecați în străinătate. Nici nu știm ce-i mai bine la ora actuală. Salariul actual de la noi nu-ți ajunge să trăiești, serios. Deci să trăiești așa, strictul. Modest. La prețurile de aicea e foarte greu. Noi mai avem noroc că-mi ține tata un porc și din astea. Am noroc și cu astea, că de nu… Și contează și astea. Așa, care n-are pe nimeni, și nicio sursă, o grădină ceva…Eu nu am fost cu copiii la mare. Eu nu i-am dus la mare, că n-am avut posibilitatea. Deci copiii mei n-o fost la mare până acum trei ani. No, n-o fost! Asta e! Pentru că nu mi-am permis. Din ce să-ți permiți să-i duci la mare? Mai mergeam duminica așa, undeva, o zi scurtă. Și-atuncea cu strictețe… Când am plecat eu am avut salariul 750. Acum 4 ani, când am plecat. Și-apoi avem o rată. Și lumină și telefoane și nici nu-mi ajunge. Când luam salariul mă gândeam „Oare cum să-l împărțesc? Unde să mă duc? Ce să fac? Cum să-l împărțăsc?” Deci nu-ți ajungea.”

Multe din interviurile realizate de echipa proiectului „Anonimii Migrației.Teatru Documentar Rural” derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău au scos la iveală astfel de situații și cazuri, evidențiind profundele decalaje dintre mediul rural și urbanul mare în privința accesului la educație și la locuri de muncă cu salarii care să poată acoperi cheltuielile lunare ale unei familii. Dacă în trecut se migra sau se făcea naveta înspre orașele din apropiere sau din județele vecine (Zalău, Șimleul Silvaniei, Cluj, Oradea, Marghita etc.), în ultimele decenii se pleacă masiv peste hotare, în regim sezonier sau pe perioadă nedeterminată. Astfel de plecări transformă profund relațiile de familie și comunitățile. Pentru mulți, comunitățile natale au ajuns locuri din care se pleacă, localități în care se supraviețuiește, în care se proiectează anii de pensie, în care nu există un viitor. Pe lângă localitățile în care oamenii caută să-și ducă traiul combinând veniturile obținute în localitate sau în localitățile/orașele din jur, cu remitențele trimise de cei plecați sau obținute prin plecări de câteva luni pe an, pentru muncă în agricultură, construcții sau îngrijit de bătrâni, sunt localități care tind să se transforme în veritabile sate post-umane, unde mai trăiesc câțiva bătrâni, unde nu se mai aud râsete de copii și unde infrastructura publică (școli, dispensare, uneori și ulițe) au dispărut sau sunt într-o profundă descompunere. Comunități cu oameni ce așteaptă să se stingă și care deapănă povești despre vremuri în care se mergea la școală, la biserică și la muncile câmpului. Comunități în care oamenii sunt prea bătrâni să mai țină alte animale decât găini, porci, câini și pisici, dar care, după puterea fiecăruia, se încăpățânează să mai lucreze câte un petec de pământ, pentru ei și pentru a avea ce să le dea copiilor și nepoților când reușesc să treacă pe la ei.

Cei care au rămas (foto: Vlad Petri)

Tot din categoria sacrificiilor făcute de părinți pentru odraslele lor, la terasa unei crâșme dintr-un sat sălăjean am avut ocazia să fac un interviu cu un tată întors de câteva luni din Belgia, după o experiență nefericită în agricultură. Cele două fete ale sale au făcut facultatea la Cluj în anii crizei financiare și, chiar dacă aveau avere destul de mare, nu-și permiteau să le acopere cheltuielile cu studiile în Cluj din munca pământului sau din salariile pe care le aveau muncind în zonă. Așa că soția a plecat în Italia, unde a muncit ca badantă câțiva ani, iar după ce a învățat bine italiana, a făcut un curs de infirmieră și s-a angajat la un spital de acolo. În paralel, au tot vândut din avere, că era greu de purtat două fete în facultate. El consideră că a meritat, chiar dacă unii consăteni ziceau că e nebun că-și vinde pământurile. Fetele au terminat facultatea și au plecat în Italia, unde lucrează și acum și unde și-au întemeiat familii. Locuiesc aproape de mama lor, iar una dintre ele lucrează ca secretară la același spital cu mama sa. Vara își mai vede nepoții, când vin în concediu în România, iar în rest, mai ales de sărbători, merge el în Italia, pentru a petrece împreună. Întrebat de posibilitatea întoarcerii lor în țară, cu o tristețe amestecată cu satisfacția părintelui care-și știe copiii bine, chiar dacă sunt departe de casă și-i vede rar, mi-a răspuns:

Fetele nu mai vin în veci! Au a lor, căși acolo, îs căsătorite, am doi nepoți. Întotdeauna mi-am dorit un băiat. Amu am doi. Ăsta mai mic îmi calcă pe urme, îi fotbalist. Eu am jucat vreo douăzeci de ani fotbal. Am fost sportiv la viața mea. Am făcut și lupte libere… mai multe. Și volei și handbal. De tăte. Poate că și sportul m-o ținut o țâră mai tânăr în viață. (…) Fetele o să mai vină așa în vacanțe, atât. Asta mai mare e inginer. Aia mai micuță n-o prins așa, post de inginer, îi secretară la spitalul unde lucrează și nevastă-mea. Îi un spital mare. Îs cumva împreună, îs la câțiva kilometri, zece kilometri distanță. Au amândouă mașini, n-au treabă. S-o emancipat femeile, n-ai probleme cu ele. Da-i foarte bine. Eu stau câte o lună, două la ele. Dar nu-mi place mai mult. Aicea m-am născut…Și din Cluj m-am întors acasă. Am terminat liceul și am venit aici. Eu îs altă fire. Nu țin neapărat să stau în oraș.”

Viețile se reconfigurează pe alte coordonate, oamenii se adaptează unei lumi în care simt constant că sunt pe cont propriu și în care sprijinul statului se subțiază constant când vine vorba de oamenii de rând. Contactul cu statul e resimțit mai ales din perspectiva taxelor și impozitelor și mai puțin prin prisma unui suport real. Viețile care se ascund în spatele datelor statistice despre numărul celor plecați sau despre valoarea remitențelor trimise anual în țară, cuprind multe sacrificii, decizii grele, doruri, reușite, traume și un constant efort de adaptare la schimbări de locuri, lumi și statut. În cele mai multe cazuri întâlnite primează motive de ordin financiar, fie că vorbim de tineri aflați la început de drum, fie că ne referim la familii. Sunt tineri care constată rapid că e aproape imposibil să-și construiască o viață independentă din munca în țară și care nu vor să reproducă traiul greu și plin de lipsuri, sacrificii și frustrări al părinților lor, trecuți prin disponibilizări, schimbări dese de joburi, zeci de ore suplimentare pentru a împinge nițel în sus veniturile, muncă la negru sau angajări pe salariul minim pe economie (uneori completat și de plăți suplimentare la negru). Sunt copiii celor care li s-a tot spus că trebuie să rabde un pic, să strângă cureaua, să accepte perioade de austeritate și măsuri de flexibilizare a pieței muncii pentru a permite economiei să se dezvolte în vederea unei bunăstări viitoare. Sunt mame și tați care au trăit aceste măsuri și politici, la scara 1:1 și au realizat că nu e vorba de o perioadă de tranziție, ci de o stare perpetuă în care oamenii de rând sunt sacrificați pentru o creștere economică redistribuită cu precădere către cei de la vârful piramidei socio-economice. Iar în urma lor rămân mai ales bătrânii pensionari care aparțin unei alte epoci, alte lumi și care sunt prea în vârstă să mai plece, să mai poată fi angajați și să se mai poată adapta, inclusiv când e vorba de mutarea alături de copii și nepoți, în locuințe mult mai confortabile și în orașe mult mai civilizate.

O parte din aceste povești au fost culese în primăvara acestui an și stau la baza scenariului unui spectacol de teatru documentar intitulat „Sunt una dintre fortunate”. Pornind de la documentația realizată de o echipă alcătuită din cercetători de la Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău și artiști din lumea artelor spectacolului, dramaturga și socioloaga Alexandra Voivozeanu a scris un text dramatic pe care l-a pus în scenă regizorul Claudiu Lorand Maxim. Premiera spectacolului va avea loc la Zalău, pe 6 noiembrie, urmând ca apoi spectacolul să fie prezentat la Cluj (10 noiembrie) și în localitățile sălăjene în care am făcut interviuri (Hida, 9 noiembrie; Marca, 16 noiembrie; Carastelec, 17 noiembrie). De asemenea, în cadrul aceluiași proiect va fi vernisată la Galeria de Artă Ioan Sima din Zalău, o expoziție foto-audio, cuprinzând fotografii realizate în teren de Vlad Petri și scurte fragmente audio din câteva interviuri ale unor anonimi ai migrației, acest fenomen care marchează atât de profund și amplu societatea românească a ultimelor decenii.

Acest text face parte din proiectul „Anonimii Migrației.Teatru Documentar Rural” derulat de Muzeul Județean de Istorie și Artă Zalău. Baricada este partener mediatic al proiectului.

Proiectul este co-finanțat de Administrația Fondului Cultural Național și Primăria Comunei Hida.

Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat