Școala trebuie sa fie un spațiu democratic al egalității de șanse, nu un spațiu al segregării sociale
În buna tradiție românească rezultatele la bacalaureat sunt prilej de ironii și glume proaste. Acum mai mult decât oricând, pentru că județul Teleorman a avut teribila neșansă de a-l găzdui pe Liviu Dragnea, rezultatele slabe ale elevilor din această zonă sunt evidențiate cu o satisfacție greu de înțeles.
Modul în care rezultatele la examenul de bacalaureat sunt comentate este simptomatic pentru asumpțiile care ghidează discursul presei centrale cu privire la educație. De câțiva ani buni intrăm aproape într-un ritual: după bacalaureat râdem de elevii cu rezultate slabe numindu-i ”loaze”. Când intră ca ”bobocei” pe porțile școlii în clasa pregătitoare ne înduiosăm până la lacrimi. Pe măsură ce încep să asculte muzica ce nu e pe placul nostru și să se îmbrace precum vedetele de la emisiunile TV de scandal, brusc, ne discociem de ei fără rezerve! Am mai vorbit și cu alte ocazii despre această spectaculoasă transformare: de la ”boboceii” de la clasa pregătitoare care sunt obiectul adorației generale, în mai puțin de zece ani, ajungem la ”loazele” care ne fac de râs! M-am întrebat mereu și lansez din nou această provocare: e înscris în gena lor de copii sărmani din Teleorman sau Ilfov să devină ”loazele care pică bac-ul”? E înscris în gena copiilor din zonele centrale ale marilor orașe să ia note bune? Ce rol au instituțiile sociale în glorioasa devenire a boboceilor noștri? Răspunsul, deși pare complicat, e mai simplu decât am crede. Pentru asta trebuie să aflăm:
- câte ore petrec elevii la școală și câte în fața calculatorului sau a televizorului[1];
- câte ore sunt dedicate lecturii de manuale și cărți de literatură și câte rețelelor de socializare;
În plus, poate cea mai spinoasă problemă o reprezintă modul în care cunoștințele la care elevul este expus în timpul predării sunt fixate, acasă, prin exersare. Da, teribilele teme! Deși rezultatele la examenele de capacitate și bacalaureat din ultimii ani nu sunt încurajatoare auzim în mod bizar tot mai mulți părinți plângându-se de teme! Firește, nu exclud situația în care cadrele didactice fac exces de zel în ideea de a ”stoarce” rezultate cât mai bune de la elevii silitori de multe ori pe cheltuiala și nervii părinților care se văd obligați să petreacă ore în șir alături de copilul încărcat cu exerciții în exces. Totuși, un lucru important nu trebuie să uităm. Când citim articolele Oanei Moraru de pe Republica sau ale altor auto-intitulați specialiști în educație trebuie să avem în vedere un adevăr simplu: acestea sunt preocupările părințior relativ înstăriți din zonele centrale ale marilor orașe. Statistic vorbind, deși presa se întrece să le reflecte problemele, ei sunt o mică parte a părinților de elevi din România. Pentru părinții a căror copii abandonează școala timpuriu – iar cifra lor a crescut la un dramatic 20% – nu va scrie nicioadată cineva ca Oana Moraru. Ei și problemele lor sunt efectiv excluse din zona de dezbatere mediatică.
Dincolo de asta problema cea mai mare în acest moment este că cel mai dificil element al procesului educațional – învățarea – este lăsat exclusiv pe seama elevului și a părințillor acestuia. Predarea și evaluarea se fac la școală, însă lucrul cel mai greu, asimilarea cunoștințelor este lăsată pe seama elevului. Elev care, spre deosebire de perioada pre-decembristă, petrece foarte mult timp singur acasă sau sub supravegherea altor persoane decât cele cu autoritate – părinții.
Or, așa stând lucrurile ar trebui să ne întrebăm dacă nu avem nevoie de studii serioase care să ne arate dacă și pentru câți părinți sunt temele cu adevărat o problemă. Dacă ele sunt o problemă în sine sau sunt o problemă derivată din lipsa timpului. Odinioară părinții generației mele ieșeau de la fabrică la ora trei după-masa având astfel suficient timp de petrecut alături de copiii lor. Actualmente programul de lucru al părinților cuprinde istovitoare ore peste program astfel că, pe la orele 20.00 părintele ”are timp” să verifice temele copilului. Or, asta e o dificultate derivată din lipsa timpului. Muncim tot mai mult ca să petrecem tot mai puțin timp alături de copiii noștri. Adică muncim tot mai mult ca să trăim tot mai prost. Un post ideal ar fi acela în care odată ce avem copii să putem trece la un program de șase ore care să ne permită să ne îngrijim cum se cuvine de copii. Altminteri, copilul va ”beneficia” de un părinte istovit de muncă, irascibil și indispus care va privi temele ca pe o nouă agresiune. Cum nu îi dă mâna său să se certe cu șeful pentru că riscă să rămână pe drumuri, doamna învățătoare și doamna profesoară sunt candidatele ideale pentru a servi drept paratrăsnet pentru frustrările părintelui. Iar din acest coflict permanent al adulților – părinți versus educatori – primul și cel mai mare perdant este, fără doar și poate copilul!
Ce remarcăm este că avem și modele de succes. De pildă, școlile militare, cum este Colegiul ”Dimitrie Cantemir” de la Breaza, au promovabilitate de 100% la examenul de bacalaureat. Care să fie explicația misterioasă pentru acest succes de răsunet. Eu cred că e, din nou, ceva mai simplu decât credem. Vă invit să facem une exercițiu de imaginație pentru a putea răspunde la această întrebare: cât investește statul în Colegiul Militar Dimitrie Cantemir și cât investește într-o școala din Rahova sau Ferentari? Sigur, extinderea în totalitate a sistemului de învățământ militar ar fi imposibilă. Totuși există elemente care îl recomandă în acest moment ca model de succes. În primul rând, deși pare un simplu detaliu insignifiant și prozaic, faptul că elevii primesc de mâncare la școală. Fostul ministru al educației, Mircea Dumitru, își propusese o asemenea salutară măsură care cu siguranță ar fi prevenit și abandonul școlar. O masă la prânz gratuită pentru elevi ar fi pentru mulți dintre ei elementul care i-ar ajuta să nu abandoneze școala. La fel s-ar putea spune despre implementarea uneor programe de susținere financiară serioasă pentru elevii defavorizați. Iar cel mai important lucru ar fi asigurarea unui program de școală după școală gratuit pentru toți elevii. Firește, asta ar însemna investiții masive în infrastructură. Alături de sălile de sport ar fi salutară construirea unor săli de clasă în zonele aglomerate unde elevii învață pe schimburi. Tot salutară ar fi și investiția în resurse umane. Angajarea de profesori care să supravegheze elevii și să îi ajute să își facă temele. Astfel, la ora 17.00 când ar părăsi școala, nu ar mai avea nimic de făcut acasă.
Dar pentru a putea discuta despre aceste soluții trebuie să ne întoarcem la cercetare și principii. Așa stând lucrurile, orice strategie pe termen lung privind educația trebuie să pornească de la studii serioase privind principalele probleme care conduc la eșec la examenul de bacalaureat. Apoi, orice strategie educațională trebuie să pornească de la niște principii foarte clare:
- școala este un drept al omului, nu un serviciu;
- o societate incluzivă înseamnă garantarea dreptului la educație pentru toții copiii, atât pentru cei favorizați cât și pentru cei defavorizați financiar;
- asigurarea accesului la educație înseamnă asiugrarea egalității de șanse pentru toți copiii;
- educația publică se face în ideea de a asigura un start corect în viață pentru toată lumea, indiferent cât de săraci sau de bogați sunt părinții;
- școala trebuie să fie un spațiu democratic al echității și egalității de șanse nu un loc al segregării sociale și al consolidării inegalităților economice.
Măsurile luate însă în ultimii ani privesc satisfacerea pretențiilor părinților mai înstăriți care, chipurile, trebuie ”serviți” primii pentru că ei ”întrețin” sistemul de stat. Aici se vede clar de ce nu sunt suficienți cei doi ani de cultură civică prezenți acum în planul de învățământ. Cultura cetățenească, civismul e o chestiune care ar trebui să fie predată cel puțin în ciclul gimnazial și liceal. Nu poți înțelege cum funcționează democrația dacă nu ai minime cunoștințe despre drepturile omului, despre instituțiile democratice. Să nu ne mirăm deci că majoritatea părinților înstăriți doresc să transforme școala într-un serviciu pentru ei și copiii lor și pe profesori într-un soi de ”furnizori de servicii educaționale” – adică bone cu diplomă! Să nu ne mirăm că părinții favorizați financiar nu privesc profesorii ca pe niște colaboratori de părerea cărora trebuie să țină seama pentru a-l ajuta astfel pe copil. Părinții potenți financiar se află într-o relație de forță cu școala și profesorii și doresc să subordoneze această instituție și pe reprezentanții ei propriilor interese și viziuni. Or, cum spuneam, din acest conflict primul care pierde este copilul. Și nu doar copilul părinților cu bani, ci toți copiii.
Am adus aici în disucție doar câteva dintre motivele care au dus la rezultatele proaste în zonele de periferie și în județele sărace la examenul de bacalaureat. Din păcate, deși rata de promovabilitate este ceva mai mare decât în anii trecuți, nu trebuie să uităm că o mare parte dintre absolvenții de liceu nici măcar nu s-au înscris la examenul de bacalaureat. Dacă luăm în calcul numărul celor care nu s-au înscris la examen și numărul celor care au promovat vom vedea că avem din nou o mare masă de absolvenți de liceu fără diplomă. Or, de ani de zile numărul lor crește și ministerul educației nu întreprinde nici o măsură. Ei sunt ”loazele”, ”rebuturile” de care, în logica noatră îngustă și cinică, nu trebuie să ne pese! Totuși, așa cum spuneam și cu alte prilejuri, ei nu au devenit ”loaze” ca urmare a proastei structuri genetice. Nu, ei sunt rezultatul educației școlare și a mesajelor media la care au fost expuși. De aceea trebuie să ne asumăm ca societate cel puțin o parte din responsabilitatea pentru eșecul lor și să luăm măsuri concrete pentru ca ei să poată fi recuperați: fie meditații gratuite, fie bacalaureat profesional care să le permită să se angajeze. Atlminteri ce se va alege de acești tineri?
[1] http://www.gandul.info/stiri/cat-timp-petrec-copii-din-romania-in-fata-calculatorului-sau-a-televizorului-cifrele-sunt-ingrijoratoare-14840454
