Povestea unui ISI

Aventuri meritocratice în dobâbdirea punctelor din CV-ul academic

De ani de zile tot zic și eu că din feudalismul academic mioritic am plonjat fix în capitalismul academic sângeros. Adepți ai meritocrației, altminteri sensibili la argumente de stânga privind inechitățile, au sărit în barca meritocrației scientometrice cu arme și muniții. Într-o luptă în care nu se iau prizonieri s-au delimitat foarte clar și fără rest două categorii:

• incapabilii corupți care se oftică pe ISI (bază de date de articole științitice cumpărată de alt conglomerat – am păstrat numele pentru că așa a făcut carieră în România) că nu-i ține creierul lor mic și limitat să scrie acolo;
• geniile nerecunoscute care publică “în afară” și-și poartă la gât citările mai ceva ca omul primitiv colții de mistreț ucis în luptă dreaptă!

Orice discuție critică despre acest sistem de evaluare a meritelor științifice și comercializare fără precedent a cercetării științifice era întâmpinată cu argumente ad hominem: tu câte articole ISI ai? Nu publici, lepră mică și leneșă,  de-aia comentezi! Nu e banc. Am primit niște mesaje de bine la un moment dat în care mi se spunea c-ar trebui să fiu dată afară din învățământul unde predau de prin 2001 că n-am destui colți de mistreț ISI atârnați la gât!

Dar, vrând nevrând, trebuia să fac rost de așa ceva ca să progresez și să-mi arăt meritele. Așa că m-am apucat să vânez reviste și să caut teme de mare succes care să fie publicabile într-o revistă care se adresează unui public internațional. Ca un mic vierme care se hrănește din cadavrul Alexandrei Măceșanu, m-am gândit că poate crima de la Caracal are șansa să devină un hit internațional suficient de interesant pentru audiența din Nordul Global dresată deja cu Tăcerea Mieilor, Twin Peaks, Psycho și multe alete pelicule care erotizează și cosmetizează violența împotriva femeilor.

Cu ajutorul surorii mai mari, Iulia Hașdeu, am pornit la drum. Am vrut să vedem cum a reflectat presa din România crima de la Caracal. Inițial voiam să arătăm rolul jucat de emoții în structurarea narațiunii mediatice. Am intervievat o serie de feministe care au participat la proteste cărora le mulțumesc nespus pentru sprijin. Apoi ne-am orientat, firește, către publicații. Citisem chiar atunci când evenimentele erau în toi cam tot ce se scrisese pe subiect. Acum problema era să facem o analiză din care să reiasă principalele teme care au contribuit la realizarea cadrajului media. Am apelat la resursele domestice – prințul consort mi-a scris cu mânuța lui un software care mi-a făcut analiza statistică pe cele peste 3000 de articole care s-au scris pe tema crimei de la Caracal. “Ai o resursă”, mi-a zis o bună amică feministă! Așa e! Curat meritocratic, cum spuneam, am purces la exploatarea resursei familiale. Cu ajutoul programului scris de “reusursă” am produs o frumusețe de analiză statistică pe cele 3000 de articole. “Resursa”, absolvent cu media 10 a unui master de statistică matematică, m-a ajutat și la partea de metodologie – singura la care persoanele care au făcut peer-review-ul n-au zis nici pâs! (cred că n-au priceput mare lucru, dar poate sunt eu rea și cred că toți se pricep la matematică și informatică la fel de bine ca mine).

A fost interesant procesul de peer-review, dar una dintre persoanele care comentau mi s-a părut tipicară și degeaba. Asta e! Iulia, sora înțeleaptă, m-a oprit din avântul meu de a-i zice așa vreo două din inimă. I-am zis spre final când deja repeta prostește niște lucruri. Noroc cu editoarea șefă, Cynthia Carter, tipă foarte de treabă, care conduce această revistă Feminist Media Studies. Chiar m-am simțit încurajată și validată de colaborarea cu ea.

Atlfel, externalizare, eficiență – uzina academică merge unsă. De toate treburile de jos – editare, distribuire manuscrise – se ocupă persoane cu nume indian. De treburile de sus, persoane din Nordul Global.

Francis&Taylor pune la dispoziție și servicii de editare – cam 800 de coco – ca să fie făcută de cineva de la editură.

Apoi, publicarea propriu-zisă. Vine formularul cu opțiuni. Mă întreabă dacă vreau să fac publică cercetarea. Mă seduce și cu promisiunea că articolele publice au 30% mai multe citări! Bine. Bifez să fie public. După care cad de pe scaun. Îmi spune că nu mă costă decât modesta sumă de 3600 de dolari dacă vreau să-l dau la liber! 3600 de dolari pentru 30% mai multe citări? Evident, am gândit academic: da ia mai băgați-vă citările undeva și lăsați-mă așa necitată și cu banii-n cont! La urma urmei, s-or găsi amice să mă citeze și pe mine. Și care mai comentează că, vezi doamne, prea ne cităm între noi, are de la mine în avans vreo două perechi de palme să-i mai iasă oleacă ifosele și autocolonizarea din cap!

După etapa cu opțiunea de a face articolul public, am semnat un acord prin care mă oblig să le las lor posibilitatea să valorifice cum vor articolul nostru. Să fie primit!

https://www.tandfonline.com/doi/full/10.1080/14680777.2021.1906296

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!