Politicile energetice ala UE – cine câștigă și cine pierde?

Maria Cernat în dialog cu Andrei Mocearov pe tema prețurilor la energie

(sursă: Riccardo Anandale, Unsplash)

De treizeci de ani auzim același refren: liberalizare, privatizare,  progres! Am îmbrățișat cu entuziasm intrarea în UE Modelul economic propus părea ideal. Iar acum, după ce l-am îmbrățișat fără rezerve, părem că nu înțelegem ce ne-a lovit. Am fost elevi docili, am făcut ce ni s-a spus. In 2021 am liberalizat piața de energie. Suntem liberi, competitivi, dinamici.  Și foarte disperați! Scumpirile care se anunță par imposibil de suportat. Mereu am găsit vinovați.  Greaua moștenire comunistă, PSD-ul, corupția.  Dar acum? Acum e și mai trist că am rămas până și fără țapi ispășitori! Pentru a înțelege mai bine ce ni se întâmplă am inițiat o discuție cu Andrei Mocearov, economist, inginer energetician și cercetător în domeniul politicilor europene.

Ca să înțelegem ce ni se întâmplă trebuie în primul rând să înțelegem cum am ajuns aici? Ne puteți face o scurtă istorie a reglementarilor și filosofiei reglementărilor energiei?

Pentru început să identificăm câteva criterii care să ne permită să răspundem la o altă întrebare esențială: cine ar trebui să ne livreze electricitatea, statul sau piața?

Energia, în special cea electrică, aparține categoriei industriilor de rețea, care mai includ gazul, comunicațiile, căile ferate, poșta, apa. 

Ce înseamnă industrii de rețea? Sunt acele utilități care, pentru a funcționa, pentru a fi livrate, necesită rețele ample de transport și distribuție. Din punct de vedere economic acest lucru implică costuri fixe foarte mari. De exemplu, în cazul energiei electrice, costurile legate de rețeaua de transport și de distribuție nu depind de cât de multă electricitate vinde compania respectivă. Sunt costuri fixe foarte mari. În acest caz, un volum mare vânzări are un avantaj important de costuri: pentru că poate asocia aceste costuri fixe foarte mari unui volum mare de vânzări, costul mediu total se micșorează. E mai ieftin să producă toată producția o firmă mare decât mai multe firme mai mici. Așadar, în aceste industrii principalul cost de producție este construirea rețelei de distribuție. 

Când randamentele cresc odată cu volumul producției numim asta creșterea randamentelor de scară. În acest caz, monopolul creat astfel prin efectul randamentelor de scară se numește monopol natural. În domeniul energiei electrice avem un monopol natural. Monopolul natural este superior concurenței. Există așadar un motiv economic puternic ca producția, transportul și distribuția electricității să fie realizată de un monopol natural, nu de piața concurențială. Din rațiuni economice, electricitatea nu este eligibilă pentru piață.

Ce problemă ridică totuși un monopol natural? Lipsa concurenței face ca producătorul să poată cere orice preț, dat fiind că consumatorii nu se pot adresa altcuiva. O firmă care deține monopolul poate stabili prețul, producând doar cantitatea la care profitul este maxim. Acest nivel al producției este mai mic decât nivelul social optim. O parte dintre consumatori nu vor fi serviți. Acesta este costul social al monopolului. În acest caz, este mai eficient din punct de vedere economic ca guvernul să preia activitatea respectivă și să o opereze singur, producând cantitatea optimă din punct de vedere social.

Dincolo de motivul economic există și o rațiune tehnică foarte puternică. Electricitatea are o caracteristică unică: producția este egală cu consumul în orice moment. Nu există practic stocare. E nevoie de o coordonare perfectă. De altminteri, sistemele energetice funcționează cu un dispecer național care coordonează centralizat toate operațiunile necesare pentru a asigura producția și transmiterea ei astfel ca în orice moment consumul să fie acoperit. Pentru un anumit nivel și distribuție ale consumului există un optim al repartizării producției și a conectorilor / întrerupătorilor care asigura mișcarea electricității spre toți beneficiarii. Acest optim se obține numai într-un sistem integrat pe verticală și coordonat de un dispecer central care culege toate datele și decide configurația optimă de producție și transport ale electricității. Oricât de bine ar funcționa piața, ea nu poate asigura acest optim.

Există și a treia rațiune, de ordin etic, combinată și cu o motivație economică pentru care e bine ca electricitatea să fie gestionată de un monopol natural în proprietate publică. Trebuie asigurată egalitatea între cetățeni, care înseamnă că electricitatea trebuie să ajungă în cele mai îndepărtate locuri, în cele mai izolate așezări umane. Livrarea electricității este  un serviciu universal ceea ce înseamnă că este un bun public ce trebuie oferit tuturor la un preț accesibil. Pentru o firmă privată, care se subordonează profitului, nu ar fi rentabil să livreze electricitatea în locuri îndepărtate, izolate sau cu puțini locuitori.

În fine, sistemele energetice naționale sunt sau cel puțin erau considerate ca atare până de curând drept active strategice ale unei națiuni. E o chestiune de securitate și în ultimă instanță de suveranitate națională.

În concluzie, sunt 4 motive puternice  – economic, tehnic, etic, strategic – pentru ca electricitatea să fie produsă, transportată și distribuită de un monopol natural în proprietate publică.

Revenind la întrebarea pe care mi-ați pus-o, modelul preponderent în secolul XX a fost un sistem energetic integrat vertical cu producția, transportul și distribuția sub același management. O întreprindere mare care funcționa ca monopol natural. De regulă, această întreprindere mare era în proprietatea statului. Chiar în cazurile în care marea întreprindere energetică se afla în proprietate privată, totală sau parțială, controlul și sprijinul statului erau decisive. 

Acest model a fost pus în discuție odată cu promovarea și ascensiunea ideologiei neoliberale începând cu anii 1980. Reformele lui Reagan și Thatcher, „Consensul de la Washington”, pot fi identificate cu debutul dezmembrării sistemelor energetice naționale (deși în SUA nu exista nici atunci un sistem energetic integrat federal), atât prin măsurile efectiv luate, dar mai ales prin dominația ideii că totul e privatizabil, totul poate fi lăsat pieței libere. Această religie fundamentalistă a pieței libere a declanșat reforma din energie și mișcarea ei de la stat spre piață.

Deschiderea spre piață a industriilor de rețea (utilitățile publice) este parte a proiectului neoliberal promovat de UE / Comisia Europeană, începând cu mijlocul anilor 1980, cu Actul unic european (AUE-1987). Astfel, liberalizarea serviciilor publice a devenit al patrulea domeniu al politicii de concurență a UE.

În strategiile de creștere economică de după al doilea război mondial, serviciile publice în proprietatea statelor au jucat un rol important. În grade diferite, statele membre au menținut o cuprinzătoare proprietate publică ca alternativă și/sau ca mijloc complementar pentru procesele pieței în vederea alocării resurselor și a controlului rezultatelor pieței.

Deoarece aceste industrii de rețea prestau servicii publice, se considera că funcționează în interesul public, fiind scutite de la aplicarea legislației în domeniul concurenței. În multe țări, aceste exceptări au fost chiar incluse în legislația națională. În anii 1990, această imunitate la concurență a fost contestată de ideologia neoliberală.

Lucrurile au început să se schimbe de fapt de la sfârșitul anilor 1980 când liberalizarea serviciilor publice – monopoluri naturale – a devenit o preocuparea majoră a Comisiei Europene. Lobby-ul companiilor private la Bruxelles pentru liberalizare a fost intens. Un rol major l-a jucat Grupul de consiliere pentru competitivitate (Competitiveness Advisory Group – CAG) de pe lângă Comisia Europeană. Între CAG și European Round Table (ERT) care adună marile corporații europene există conexiuni puternice. Al doilea raport al CAG, publicat în 1995, chema pentru „dereglementări și privatizarea sectorului public, în special în domeniile energiei, transportului și telecomunicațiilor”.

Argumentele în favoarea liberalizării acestor sectoare, în interesul chipurile a eficienței și competitivității europene, au fost subliniate de programul pieței unice din Actul Unic European, pus în aplicare în 1992. 

Articolul relevant din tratat referitor la utilități publice (art. 106 TFUE, fost art. 86 TCE)  din cadrul secțiunii privind politica de concurență menționează posibilitatea ca statele membre să acorde drepturi speciale sau exclusive unor întreprinderi pentru ceea ce Curtea de justiție a UE a denumit „obiective naționale legitime”.

Interpretarea art. 106 TFUE s-a schimbat radical la sfârșitul anilor 1980 când a debutat deschiderea spre piață  a industriilor de rețea. Astfel,  s-a modificat modul de justificare a acordărilor drepturilor speciale sau exclusive, în sensul unei proceduri mult mai stricte. În fapt, justificarea a devenit practic foarte dificilă, dacă nu chiar imposibilă. Derogarea de la concurență a utilităților publice era treptat eliminată. 

Sub pretextul respectării stricte a clauzelor Tratatului referitoare la concurență, Comisia Europeană a atacat industriile de monopol, exprimând punctul de vedere conform căruia trebuie create condiții concurențiale pentru oferta serviciilor prin rețele. A fost atacată în primul rând infrastructura / rețeaua.  

Mai întâi, Comisia a dezvoltat conceptul separării juridice a infrastructurii de serviciile comerciale care utilizează rețeaua (prin al doilea pachet legislativ de liberalizare a energiei), iar mai apoi conceptul de separare patrimonială – „unbundling” – (prin al treilea pachet legislativ de liberalizare a energiei – 2009). În acest fel, se asigură accesul la infrastructură pentru terți iar infrastructura / rețeaua devine un vehicul al concurenței. Această acaparare a infrastructurii de piața concurențială produce un transfer de bani publici (investiția mare în infrastructura scumpă) în bani privați (profitul obținut prin operarea prin rețea).

Separarea patrimonială presupunea proprietari diferiți pentru cele trei nivele ale sistemelor energetice naționale. Monopolurile naturale, adică companiile cărora li se acordau drepturi exclusive, conform art. 106 TFUE (fost art. 86 TCE) și a care dețineau toată verticala producție – transport – distribuție au fost obligate să se dezmembreze.

În Franța, numeroși politicieni au acuzat că separarea patrimonială înseamnă de fapt o privatizare forțată. Și aveau dreptate.

Germania și Franța, precum și alte țări mai mici (Austria, Bulgaria, Grecia, Letonia, Luxemburg, Slovacia) s-au opus puternic. 

Unul dintre argumentele celor care s-au opus a fost acela că energia este un serviciu de interes economic general, prevăzut ca atare în tratate, ceea ce ar trebui să determine excluderea ei din portofoliul politicii de concurență. în Franța, cel puțin, asta era opinia dominantă.

Comisia nu s-a lăsat însă convinsă și a prezentat o Carte verde și apoi o Carte albă privind serviciile de interes general, unde a ajuns la concluzia că liberalizarea energiei servește, nu afectează statutul de serviciu de interes general.

În afara de separarea patrimonială, alt obiectiv urmărit de Comisie prin al treilea pachet de liberalizare a fost puterea sporită a autorităților naționale de reglementare, autorități independente, după modelul băncilor centrale care schimbă de facto suveranitatea de la popor la piață, inovație instituțională caracteristic neoliberală.

În 2016, Comisia a inițiat al patrulea pachet legislativ care cuprinde și o propunere de regulament pentru piața internă de energie. Acest regulament a mers mai departe pe linia liberalizării, mărind aria de soluții de piață pentru alte chestiuni tehnice care pot fi multe mai bine rezolvate prin intervenția publică. Noul regulament pune accentul pe principiul prețurilor bazate pe piață excluzând posibilitatea stabilirii unei limite maxime pentru prețurile de tranzacționare en gros a electricității. De asemenea, regulamentul stabilește ca integrarea electricității din surse regenerabile să fie făcută prin reguli de piață, în ciuda faptului că sistemele de energie electrică s-au confruntat cu probleme serioase privind integrarea energiei eoliene și solare în contextul în care acestea nu pot oferi continuitate și trebuie dublate pentru securitatea energetică de alte surse convenționale.  

În concluzie, asistăm de mai bine de trei decenii, în particular în UE de care noi depindem prin tratate și legi europene, la o tranziție de la sistemele energetice naționale integrate pe verticală, funcționând ca monopoluri naturale, de regulă în proprietate publică, la sisteme energetice lăsate la dispoziția unor piețe proiectate în așa fel încât să producă profituri mari pentru unii, puțini, și costuri mari pentru alții, mulți. În energie, „Washington Consensus”, adică privatizare, liberalizare și stat minimal, este încă la modă. 

În plus, acest proces de liberalizare s-a făcut și se face exact când au apărut și două alte mari probleme pe agenda energetică: securitatea energetică și schimbările climatice.  Aceste două probleme au nevoie mai degrabă de soluții publice decât de soluții de piață.

Apoi, care este acum situația României și care au fost pașii care ne-au condus aici?

România, ca stat membru al UE, a urmat traiectoria UE în domeniul energiei. A preluat primele pachete de liberalizare la aderarea la UE și apoi a votat cu ambele mâini următoarele pachete de liberalizare care ne-au adus unde suntem astăzi. La asta se mai adaugă un „bonus” local de incompetență și libertarianism primitiv. Aș mai adăuga că dezmembrarea sistemului energetic național a început bine înainte de aderarea la UE. La recomandarea Băncii Mondiale, din câte știu, au fost separate centralele de producție electrică, pe criteriul surselor primare. Hidro, cărbunele, gazele, nuclearul și mai apoi vântul și soarele, au devenit de sine stătătoare, fiecare sursă cu costul ei de producție, deci cu costuri de producție foarte diferite. A fost paradisul faimoșilor băieți deștepți care cumpărau ieftin pentru a vinde scump, iar costurile acestui joc de noroc au fost distribuite populației.

Graficul liberalizării piețelor de electricitate și de gaz din România s-a întins pe mai mulți ani din 2012 până în 2017/2018. În această perioadă, prețul reglementat a crescut moderat, gradual, iar cota de electricitate/gaz destinată pieței a crescut de la an până la 100%. Liberalizarea s-a încheiat în 2017/2018 cu creșteri constante de prețuri, dar nu spectaculoase care să producă emoție puternică. De fapt, a fost și un context care nu a pus presiune pe prețuri, dimpotrivă aș zice. Marea criză financiară din 2008-2009 s-a resimțit economic în tot deceniul care a urmat reducând cererea de energie, în timp ce oferta a crescut. 

În 2019, Ordonanța 114 a inversat liberalizarea în sensul că a plafonat prețurile de piață ale energie, electricitate și gaz. Ordonanța a fost abrogată și la 1 ianuarie 2021 s-a reluat liberalizarea, de data aceasta cu o creștere fulminantă a prețurilor, chiar de 2-3 ori.

Între timp, piața de electricitate s-a cuplat, regional, cu alte piețe din UE, Bulgaria, Ungaria, Austria, Slovenia, Croația, Polonia, Germania transferând prețurile mari dintr-o parte în alta.

De unde vine această creștere uriașă a prețurilor? Răspunsul pe scurt este că această creștere vine în cea mai mare parte din exterior, din UE, din liberalizarea și design-ul piețelor europene de electricitate, gaz și carbon, la care se adaugă câteva contribuții speculative și libertarianisme românești. 

Există un cor impresionant format de instituții, inclusiv Comisia Europeană,  guverne, se remarcă ca de obicei Germania, Olanda și nordicii, politicieni, experți la tot soiul de firme de consultanță în energie, jurnaliști și lobbiști care încearcă să justifice creșterea nebunească a prețurilor la energie printr-un șoc de ofertă și/sau șoc de cerere, sugerând așadar că aceste prețuri foarte mari și care au crescut într-un timp foarte scurt sunt cauzate de modificări ale ofertei și cererii reale. Plus pentru gustul lumii bune ceva ingrediente geopolitice cu apropouri la Rusia și Gazprom.

Fără îndoială că mișcările în jos ale ofertei și cele în sus ale cererii dictate de revenirea după pandemie, au influențat întrucâtva prețurile pe piețele energetice, dar nu pot explica decât o mică parte a acestor creșteri astronomice.  Restul provine de la natura speculativă a acestor piețe, de la financializarea lor excesivă. Numărul de tranzacții virtuale (de natură financiară) depășește cu mult nevoia de tranzacții legate strict de cererea și oferte reale.

În plus, o altă justificare cu care suntem alimentați este legată de tranziția energetică de la surse poluante bazate pe combustibili fosili la surse regenerabile. Or, nu tranziția verde e neapărat problema, ci faptul că ea e făcută folosind aproape exclusiv instrumente de piață.

Să vedem acum ce anume s-a întâmplat, să vedem să identificăm cauzele care au condus la acest puseu major de prețuri. Înainte de a identifica cauzele, trebuie să spunem că există trei piețe care se influențează reciproc în privința prețurilor: piața de electricitate, piața de gaz, piața carbonului. În plus, pentru a înțelege exact ce se petrece, este esențial să vedem cum se fixează prețurile pe piața de electricitate. Pentru a acoperi consumul la un moment dat, pe piață e vândută/cumpărată mai întâi energia cea mai ieftină, apoi următoarea cea mai ieftină și tot așa până se acoperă consumul. Prețul pe piața de electricitate, piața spot, este dat de ultima energie, cea mai scumpă care trebuie să fie adusă în sistem pentru a acoperi consumul. Acest preț este prețul marginal adică prețul dat de costul marginal cel mai mare. În prezent pe piața de electricitate din UE acest preț este dat de prețul electricității produs de centralele pe gaz. Prețul de pe piața de gaz se transmite pe piața de electricitate. Comisia Europeană spune că 90% din creșterea prețului electricității se datorează creșterii prețului gazului.

Așa că, în bună măsură, am redus creșterea prețului electricității la creșterea prețului gazului. De ce a crescut prețul gazului? Sunt trei cauze:

  1. Sfârșitul excesului de gaz (din perioada 2015-2020), determinat de:
    1. Declinul producției de gaz în UE
    2. Reducerea importurilor de gaz lichefiat 
    3. Reducerea importurilor de gaz rusesc
  2. Predominanța contractelor pe piața spot contract în dauna contractelor termen lung. Istoric, o mare parte a gazului livrat în Europa era indexat luând ca referință petrolul. Acum doar 20% din contracte sunt indexate cu prețul petrolului. Restul prețului se formează pe piața spot și este mult mai mare decât prețul indexat după petrol. De exemplu, în vara care chiar a trecut, prețul spot a fost cu 100-120% mai mare decât prețul indexat după petrol. Majoritatea utilităților se află într-o capcană, fără contracte pe termen lung încheiate și cu prețuri spot la nivele pe care nu și le pot permite. Asta deși gaz există suficient în depozitele de gaz. 
  3. Concurența slabă, oarecum eufemistic spus, între combustibili de diverse naturi. Piața de gaz nu poate fi separată de concurența între diferite materii prime care stau la baza producerii electricității. De exemplu, creșterea prețului carbonului și scăderea prețului gazului în primăvara anului 2020 a stimulat transferul de la centralele pe cărbune la centralele pe gaz în sectorul energetic și ulterior creșterea prețului gazului, din cauza cererii în creștere. Lucrurile sunt agravate și de natura intermitentă a producției de electricitate bazată pe vânt și soare  Pentru a asigura securitatea sistemului, e nevoie de rezervă de putere instalată în surse clasice, convenționale. Paradoxul tranziției verzi, la discreția pieței, este că cu cât investești mai mult în energie verde, cu atât trebuie să investești mai mult în energia convențională poluantă, pentru a asigura rezerva de putere instalată care să intervină când nu e vânt și/sau soare.

La aceste creșteri masive ale prețului gazului care au influențat puternic și creșterea prețului electricității, se adaugă influențele din creșterea prețului carbonului.

Dintre cele trei influențe asupra prețului gazului, cea mai puternică este cea dată de folosirea excesivă a piețelor spot în crearea prețului. Nu șocul pe partea de ofertă este așadar principala cauză, cum încearcă corul masiv al dezinformării să ne convingă.

Nu în ultimul rând prețul electricității este influențat de ceea ce se întâmplă chiar pe piața de electricitate:

  1. în primul rând metoda prețului marginal, care împinge prețul în sus aliniindu-l cu combustibilul cel mai scump; 
  2. al doilea rând creșterea, ca și în cazul pieței de gaz, a tranzacțiilor pe piața spot; 
  3. în al treilea rând de natura intermitentă a producției de electricitate din surse regenerabile pe fondul stimulării prin instrumente de piață a tranziției energetice care face foarte rentabile investițiile în energia verde, dar nerentabile în energiile poluante, de care e însă nevoie pentru siguranța sistemului. 

Faptul că au ieșit din funcțiune centrale nucleare, vezi Germania, și centrale pe cărbune, fără nicio viziune și planificare strategică, au amplificat presiunea asupra prețurilor prin piețe unde manipularea speculativă este foarte mare.

Și încă ceva. Oricâte operațiuni de vânzare / cumpărare de electricitate s-ar face, în ultimă instanță, decizia asupra producției și modului cum ea se transmite spre utilizatori, prin ce părți ale rețelelor de transport, este una tehnică la dispecerul național. De aceea, există, pe lângă 6(!!!!) piețe în care se fac tranzacții de electricitate, și o a șaptea – piața de echilibrare – pentru că joaca de-a vânzarea și cumpărarea nu reușesc să egaleze perfect producția cu consumul. Asta o face  a șaptea piață – piața de echilibru. Piața de electricitate este o parodie. 

Cum se fixează însă prețul pe piața spot, piața en-gros? 

Iată un exemplu pur didactic, cu cifre arbitrare. Să presupunem că există la un moment dat un consum de 1000 MWh. El este acoperit cu un mix de producție din eoliene 200 MWh, hidro 400 MWh, nuclear 200 MWh, gaz 150 Mwh, cărbune 50 MWh. Costurile sunt 0 euro/MWh pentru eoliene,  10 euro/MWh pentru hidro, 30 euro/MWh pentru nuclear, 70 euro/MWh pentru gaz și 100 euro/MWh pentru cărbune. Conform regulii actuale, prețul pe piață spot este 100 euro/MWh, adică prețul marginal al celei mai scumpe surse de energie adusă în sistem pentru a acoperi consumul. Dacă, de exemplu, consumul scade la 900 MW/h, cărbunele iese din schemă și cel mai scump e gazul, așadar prețul electricității pe piața spot devine 70 euro/MWh. Există așadar o volatilitate mare a prețului chiar în timpul unei singure zile, cu prețul maxim la vârfurile de sarcină. 

În cazul consumului de 1000MWh, un calcul simplu arată că prețul mediu ponderat al mix-ului de producție este de 25,5 euro/MWh. Dacă vechiul model al sistemului energetic integrat vertical, funcționând ca monopol natural, în proprietatea statului, ar fi existat acum, prețul electricității en-gros ar fi ajuns la 25,5 euro/MWh. În condițiile pieței care e și reglementată aiurea, prețul este 100 euro /MWh, adică aproape de 4 ori mai mare.

Desigur, furnizorii de electricitate ar putea să se bazeze preponderent pe contractele bilaterale pe termen lung și să nu cumpere mare parte din electricitate de pe piața spot. Nu ar mai transmite așadar, volatilitatea de pe piața spot consumatorilor. Ar putea atenua prețurile la consumator, având un portofoliu majoritar cu contracte lungi și lăsând piața spot pentru ajustări fine. 

Lucrul acesta nu se întâmplă și pentru că ultimul pachet de liberalizare a energiei al UE, adoptat în 2019, încurajează utilizarea cât mai intensă a mecanismelor de piață. Sunt încurajate așadar, tranzacțiile pe piața spot în dauna contractelor pe termen lung. O nebunie curată! Se invocă tranziția energetică spre surse regenerabile și posibilitatea ca companii mici să poată intra pe piață. Asta e cea mai ineficientă modalitate de a face tranziția verde. Este tranziția verde pur capitalistă. Un nonsens.

Care sunt modelele alternative de reglementare?

Soluția optimă este monopolul natural în proprietate publică. Monopol natural care cuprinde și producția, nu doar transportul. Cum am mai spus, există și o rațiune economică puternică, nu numai una tehnică. A anula însă atât de drastic reforma neoliberală în funcțiune de peste 30 de ani e practic imposibil.

Totuși, în cazul monopolurilor naturale e necesar un regim de reglementare foarte precis și corect. Privatizarea unui monopol natural fără o reglementare corectă poate înlocui un monopol public presupus ineficient, dar controlat politic, cu restricții impuse deci politic, cu un monopol privat ineficient și fără restricții.

Felul cum s-a făcut liberalizarea pieței de energie în UE este un exemplu de fapt de reglementare incorectă.

Există câteva anomalii majore:

  1. Separarea centralelor de electricitate cu combustibili diferiți cu diferențe foarte mari de costuri între ele și organizarea unei competiției absurde între ele. E ca și cum ai pune un boxer de peste 90 kg de la categoria supergrea să se bată cu unul de 50 Kg de la categoria muscă;
  2. Felul cum se stabilește prețul pe piețele spot de electricitate, la nivelul prețului marginal adică la nivelul celei mai scumpe surse de electricitate, asigurând profituri necuvenite și producând pierderi nemeritate altora;
  3. Încurajarea tranzacțiilor pe piețele spot în loc de a stimula contractele pe termen lung care se pretează mult mai bine la produsele energetice ca electricitatea și gazul. Multe dintre aceste tranzacții nu au legătură cu nevoile de vânzare/cumpărare a energiei reale, ci sunt tranzacții de natură financiară, principalele vinovate pentru volatilitatea mare de pe aceste piețe și în particular pentru creșterea recentă fără precedent a prețurilor;
  4. Toleranță mare față de manipulările din piață. Sunt suspiciuni serioase că creșterea prețului carbonului, al gazului și al electricității a fost cauzată în principal de operațiuni preponderent speculative.
  5. Lipsa exigenței pentru condițiile de selectare a jucătorilor care au permisiunea să intre pe piața de energie;
  6. Prezența „traders” care fac operațiuni pur speculative, fără nicio legătură cu oferta și cererea reale;
  7. Toleranță mare față de practicile comerciale înșelătoare ale furnizorilor, în contradicție cu legislația UE care le interzice;  
  8. Încurajarea doar a investițiilor private în energii regenerabile, investițiile publice fiind ca și inexistente în aceste surse de energie verde; 
  9. Promovarea folosirii preponderent sau chiar exclusiv a mecanismelor de piață în energie și în tranziția energetică.

Modelele alternative de reglementare ar trebui să vizeze îngrădirea / eliminarea anomaliilor prezentate mai sus. Aș aminti doar câteva:

  • Un mecanism/reglementare care să încurajeze contractele pe termen lung în dauna tranzacțiilor pe piața spot. Piața spot ar trebui utilizată doar pentru reglaje fine ale ofertei și cererii;
  • Penalizări mai mari pentru abuzurile și manipulările de piață;
  • Plafoane maximale de preț pe bursele de electricitate și gaze;
  • Schimbarea mecanismului de stabilire a prețului pe piața en-gros de electricitate astfel încât să existe o corelație între prețul plătit de consumatori și costul mediu al producției de electricitate în mixul de producție național (această propunere este prinsă în scrisoarea pe care miniștrii de finanțe din Franța, Spania, Grecia, Cehia și România au trimis-o către Comisia Europeană);
  • Introducerea unui mecanism de compensare, pe care l-aș numi mecanism de compensare pentru securitatea energetică. Orice sursă de energie intermitentă trebuie dublată de o rezervă pe combustibili convenționali. Astfel, costul energiei pe bază de vânt sau soare ar trebui să prindă și compensarea de care ar beneficia combustibilii convenționali care intervin când soarele și vântul se opresc;
  • Impozitarea profiturilor peste o anumită valoare considerată rezonabilă pentru industrie;
  • Toleranță zero față de practicile înșelătoare ale furnizorilor;
  • Creșterea rolului statului, prin investiții publice în energetică, inclusiv în energia regenerabilă, care ar putea fi și rolul de reduce volatilitatea prețurilor. De ce nu are statul în proprietate un câmp de eoliene, de pildă?  

În sinteză, patru lucruri ar trebuie făcute, care să atace mai degrabă cauzele decât efectele:

  • Reglementarea corectă a pieței pentru a reduce distorsiunile majore determinate de abuzuri de piață și manipulări ale pieței în marja de manevră permisă de UE;
  • Toleranță zero față de practicile înșelătoare ale furnizorilor;
  • Impozitarea supraprofituri;
  • Investiții publice directe în energia regenerabilă și, acolo unde este cazul, în energia clasică pentru a asigura rezerva necesară pentru situațiile în care energia regenerabilă – vânt și soare – nu funcționează.

În plus, sunt necesare negocieri cu instituțiile UE pentru a reforma reglementarea la nivel UE a piețelor de energie în direcția reducerii distorsiunilor de pe piețele energetice și a influenței crescânde a tranzacțiilor virtuale.

Spania, unde la putere sunt socialiștii,  spune ca va plafona prețurile la energie. E asta o soluție reală?

Da, Spania plafonează prețurile, dar ce e mai important impozitează supra-profiturile, adică face o redistribuire de la cei care se scaldă frivol în bani din profituri babane spre cei care au nevoie să supraviețuiască decent. Și iarăși, Spania este unul dintre statele, alături de Franța, la care s-au alăturat România, Grecia și Cehia, care a cerut, cum spuneam anterior, reforma pieței de electricitate, mai ales a felului cum se formează prețurile.

Aș adăuga câteva cuvinte despre plafonare. Depinde foarte mult unde se face această plafonare. În principiu, plafonarea se poate face la consumator, la furnizor sau pe piață

Plafonarea la consumator e un paliativ. Ameliorează temporar simptomele, atacând efectul, nu cauza. E o subvenție publică care până la urmă protejează profiturile necuvenite și menține piața distorsionată. E soluția cea mai proastă. Amână de fapt rezolvarea fondului problemei.

Plafonarea la furnizor atacă eventualele practici comerciale înșelătoare și poate fi un stimulent pentru furnizor să fie mai prevăzător când își face planurile de cumpărare de energie, optând pentru contracte pe termen lung și mai puțin pe piața spot. 

Soluția cea mai bună, mai ales în situația dată când avem o piață puternic distorsionată prin design, ar fi plafonarea chiar pe piața en-gros. Comisia Europeană se opune zdravăn la această soluție, invocând tranziția verde care ar fi chipurile stimulată de acest design al pieței de electricitate.

Ce ne puteți spune despre tranziția la energie verde? Putem spera la un viitor luminos câtă vreme ceea ce se propune e un “green capitalism “?

Tranziția energetică spre surse regenerabile care reprezintă o parte tranziției verzi în vederea combaterii schimbărilor climatice, așadar o problemă existențială pentru omenire, se poate face în principiu în  trei moduri: (1) exclusiv cu statul; (2) mixt, cu statul și piața; (3) exclusiv cu piața („capitalismul verde”).

Ce vedem acum la rampă este capitalismul verde, adică apelul exclusiv aproape la instrumente de piață.

Mă retrag aici puțin și îi dau cuvântul lui Katharina Pistor (The Myth of  Green Capitalism, Project Syndicate, 21 September 2021):

„Conceptul de capitalism verde că, în general, costurile legate de lupta contra schimbărilor climatice sunt prea mari pentru a fi suportate doar de guverne și că sectorul privat are cele mai bune răspunsuri. Așadar, pentru avocații capitalismului verde parteneriatul public- privat va asigura că tranziția de la capitalismul brun la capitalismul verde va fi neutră din punct de vedere a costurilor. Investițiile prețuite eficient în noile tehnologii se presupune că vor preveni căderea omenirii în abis.

Asta sună însă prea bine ca să fie adevărat. ADN-ul capitalismului nu este potrivit pentru a face față consecințelor schimbărilor climatice, care, nu în mică măsură sunt chiar rezultatul capitalismului însuși. Întregul sistem capitalist este construit pe premisa privatizării profiturilor și socializării pierderilor, și asta nu într-un mod ilegal, ci chiar cu binecuvântarea legii.”

Tranziția energetică și tranziția verde sunt acum, alături de tranziția digitală, marile afaceri ale capitalismului neoliberal. 

Ce ați face dacă ați fi acum prim ministru? 

E o prezumție complet neverosimilă. Am să răspund însă ce cred eu că ar trebui făcut mai întâi în România, aș zice din punct de vedere macroeconomic. 

Primul problemă, România se află într-un dezechilibru macroeconomic cauzat de ceva care nu prea e măsurat și nici nu prea e luat în considerare în diverse analize: raportul inadecvat între profituri și salarii. Profiturile sunt prea mari și salariile prea mici. Inegalitatea economică este una dintre cele mai mari din UE. Inegalitatea vine în primul rând din felul cum funcționează piața, dar și din slăbiciunea răspunsului fiscal care ar trebui să aibă un rol mai puternic în redistribuire.

A doua problemă, legată de prima, este bugetul pauper. Avem, exceptând Irlanda care nu se pune pentru că e un paradis fiscal tolerat, cele mai mici venituri bugetare din UE pe departe, cu circa 15 puncte procentuale mai mici decât media UE. Acest lucru produce subfinanțarea cronică a bunurilor publice esențiale: sănătate, învățământ, pensii, infrastructură.

Eu aș propune reforma puternică a trei instituții pentru a remedia cele de mai sus:

  1. Reforma Consiliului Concurenței
  2. Reforma ANAF
  3. Reforma Inspecției Muncii,

concomitent cu o reformă fiscală profundă, din care să nu lipsească impozitul progresiv.

Pentru ca aceste lucruri să se întâmple este însă nevoie mai întâi nevoie de reforma ideilor. Vast șantier! 

Când „Partidul Taxe Zero”, generic vorbind, domină Parlamentul și țara, nimic din ce am propus sau aș putea propune, nu se poate face. 

Închei, cu o zicere a lui Martin Wolf de la Financial Times: „Cu cât societățile sunt mai complexe, cu atât e mai multă nevoie de bunuri publice.” Noi facem acum exact invers. Și, vai, UE ne încurajează de facto în acest demers sinucigaș.

Andrei Mocearov este economist, inginer energetician și cercetător în domeniul politicilor europene

 

 

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Maria Cernat

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În present este cadru didactic la Universitatea Titu Maiorescu, departamentul de Comunicare, Limbi Străine și Relații Publice și cadru didactic asociat la SNSPA, Facultatea de Comunicare și Relații Publice. Din anul 2011 este autoare de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată, Gazeta de Artă Politică, etc.).

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *