Narațiunea din România contemporană ridică pe piedestalul cauzelor înapoierii noastre clientelismul electoral. Lucrurile se întâmplă exact pe dos
Cu cât mai importantă facțiunea, cu atât mai mare faima. …Orice persoană ambițioasă care ajunge agent electoral poate aspira la o carieră publică – Marshall Sahlins, ʿPoor Man, Rich Man, Big-Man, Chiefʾ
Scriu aceste rânduri pornind de la un caz concret, întâmplat într-un mic orășel de câmpie (un fel de sat mai mare) din Mica Valahie. În această comunitate locală, populată de cetățeni ce-și ocupă timpul preponderent cu agricultura (asta pentru cei ce nu au emigrat, temporar sau definitv, deja), politica este structurată pe principiul clicilor. După o perioadă anostă, cu social-democrații dominând scena politică locală, activitatea partizană s-a înviorat rapid, atunci când liberalii au câștigat, în 2016, primăria și consiliul local. Oamenii fideli fostului primar contestă tot ce ține de capacitatea administrativă a noilor câștigători. Sunt fotografiate drumurile desfundate, sunt descusute proiectele flamboaiante (și lipsite de sens) ale noii administrații, pe scurt, online-ul a devenit un câmp al luptelor politice locale. La una din postările unui punteros local, fost aliat de campanie al primarului liberal de acum, dezertor între timp la social-democrați, acesta a fost extrem de deranjat de faptul că la criticile lui vizavi de activitatea noilor administratori, și-a permis să fie indulgent, să apere chiar noua putere, un angajat al primăriei, vechi din epoca fostului primar. Extrem de violent (verbal), acesta a ultilizat artileria grea, intimidând și făcând publice ipotetice evenimente din trecut, cu vechiul primar în rol de binefăcător (oricând poate ajuta la obținerea unei poziții mai bune), micului angajat revenindu-i rolul umil al cetățeanului care cere ceva, eventual cu o mină cât mai slugarnică, și promite devotament pe viitor. Ai grijă, spune cu subiect și predicat acuzatorul, vremurile se mai schimbă și rotația partidelor la putere îl poate aduce pe vechiul (din nou) in power. Cum vei face față noii situații, indică el amenințător? Ce învățăminte putem trage noi din această mică scenetă locală, cu cetățenii aliniați în funcție de interesele de grup? Sunt câteva aspecte ce trebuie subliniate.
În primul rând, politica locală a devenit treptat scena teatrului absurd al clientelismului politic. Există triada sfântă, decriptată în numeroase analize produse pe bandă rulantă în spațiul, să zicem, al Americii Latine (există, însă, numeroase studii inclusiv despre România), boss-brokers (agenții electorali, numiți și capituleros, cabos eleitorales, caudillos, punteros)-followers sau clients (clienții). În România, mai ales în micile comunități locale, boss-ii și-au construit notorietatea publică prin intermediul politicii. Mai întâi au fost poor man, ulterior făcând joncțiunea de clasă. Este calea aleasă de majoritatea politicienilor grande, precum Mazăre, Udrea sau Vanghelie, dar și de micii ʿboierașiʾ locali, piesele centrale din noile angrenaje politice. Agenții electorali sunt cei care-și construiesc cariere birocratic-administrative sau încropesc mici afaceri de anvergură locală, evitând astfel calea anevoiasă și migăloasă a muncii pe plantație, în România sau elswhere în Europa. Sunt cei care gravitează în jurul primăriilor și fac afaceri interesante cu acestea – contractele cu statul sunt butoiul lor cu miere. Solidaritatea boss-broker e cunoscută: câștigul se împarte cinstit. Clienții lor sunt numeroși, iar lupta pentru existență în micile comunități locale, deșertificate economic, le ghidează acțiunile politice. Ei nu sunt cetețeni iraționali, sunt cât se poate de raționali. Apartenența la o mică rețea clientelară le poate aduce un mic beneficiu personal: un job în administrație sau în micile activități comerciale, o subvenție agricolă, o scutire de impozit, un ajutor financiar etc. Paleta oportunităților din satele României și din urbanul mic și mijlociu nu e prea diversificată și de aici atracția pentru lumea accesibilă a micilor rețele clientelare. Realmente, economia este atât de importantă și aici.
Secundo, în aceste inerente angrenaje politice din cotidianul rural, libertatea cuvântului, opinia liberă sunt anulate, anesteziate. Primordială este totdeauna propria securitate economică. A vorbi de societate civilă, contestare și chestionare a politicului vizavi de organizarea și funcționarea Demos-ului sunt pure fantasmagorii urban-idealiste. Nimeni nu are interesul să își pună în pericol micile beneficii sezoniere, chibițând cu patimă într-un ipotetic Cișmigiu rural. În condițiile economice stringente ale postcomunismului românesc, libertatea cuvântului devine o construcție societală de o perfectă inutilitate, una ce implică anumite riscuri și contrângeri de natură economică. Puterea nu se contestă, puterea este acceptată. Totul se întâmplă pe fondul unei regresii economice fără precedent în epoca postbelică.
Al treilea aspect ce trebuie menționat: lipsa politicilor publice din zonele paupere. După 1989, economia românească a fost violent transformată și adusă la normele actuale. Capitalismul postcomunist chiar și-a respectat fișa postului. Spre exemplu, micile fabrici din orașele României, la pachet cu cooperativele agricole de producție (CAP-urile vremii) au fost demolate. Mă intresează mai puțin dacă la vremea respectivă acestea au fost sau nu profitabile din punct de vedere economic. Știm doar că ele nu mai există, populația devenind (economic) tot mai vulnerabilă. Construcția economică socialistă a fost înlocuită cu …nimic. Așa au apărut ariile dezolante ale subdezvoltării: Vaslui, Botoșani, Ialomița, Călărași și lista deprivării economice este chiar mai lungă. Sunt bazinele de unde clientelismul electoral se alimentează cel mai bine. Nu iraționalitatea și prostia țăranilor și a micilor târgoveți este sursa clientelismului, ci eșecul politicilor de dezvoltare. Daniel Chirot (Schimbarea socială într-o societate periferică: formarea unei colonii balcanice, București, Corint, 2002) a studiat cum se produce schimbarea socială într-o periferie, o fostă (și actuală) colonie balcanică (chiar despre România este vorba) și a observat că sărăcia județeană s-a corelat foarte bine, spre exemplu, cu intensitatea răscoalei de la 1907. Acolo unde sărăcia era mai mare (citește lipsa pământului), tot acolo violența a fost pe măsura subdezvoltării. Pe scurt, boierii au pătimit infinit mai mult în zonele cele mai sărace. Sunt aceleași județe clientelare din prezent, adică județele din Moldova & Bucovina și Țara Românească. Cei care cred că modelul economic al Transilvaniei exclude formele de patronaj electoral se iluzionează (Evident, Republica lui Falcă funcționează optimal bine.). Prin urmare, clientelismul electoral este noua răscoală silențioasă a generațiilor post-1989 dezmoștenite. În consecință, partidele care aleargă pe pista electorală mereu în spatele PSD-ului și sunt amenițător-acuzatoare la adresa mecanismelor electorale din teritoriu (deși nici ele nu sunt străine de același practici și maniere lisite de eleganță politică), și-ar face un bine dacă ar reflecta un pic mai serios: clientelismul este efectul, cauza este economică, iar cetățenii sunt raționali. Iată de ce, atâta vreme cât the economic policies lipsesc, viața socială se construiește radical pe dos decât este organizată narațiunea mainstream românească.
Al patrulea aspect, unul secundar de altfel: descompunerea lumii rurale vechi se produce aici și acum, în angrenajul economic post-1989. Satele românești se depopulează și dispar încet-încet. Este o descreștere naturală (natalitatea este și aici mai mică decât mortalitatea) și o scădere consecință a bilanțului migratoriu (deopotrivă extern și intern – migrația către oraș). Existase la un moment dat, după dezindustralizarea CDR-istă (CDR = Convenția Democratică din România), un mic aflux urban-rural, un fenomen quasi-unic, orășeni gonind tare spre rural. A fost un mic foc de paie: agricultura de subzistență nu-i (prea) rentabilă, exceptându-i, poate, pe unii pensionari nostalgici, ce se întorc pe meleaguri natale. Azi, deși satul românesc își trăiește în liniște și nepăsare propria-i ramolire (i.e. dispariție), nu mai există nicio manifestare pășunist-sămănătoristă menită să-i cânte prohodul. Zeii zilei nu suportă adorații alternative. Prin urmare, clubul bocitoarelor profesioniste a primit o binemeritată mini-vacanță ideologică.
O concluzie? Nu uitați de economie, cu adevărat contează!
