Recenzia cărţii ”Ornamentul maselor. Eseuri” de Siegfried Kracauer
Siegfried Kracauer, Ornamentul maselor. Eseuri, traducere de Christian Ferencz-Flatz, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2016
Deși sunt extrem de actuale, eseurile care compun acest interesant volum au fost scrise preponderent în perioada interbelică. Autorul, Siegfried Kracauer, a cochetat încă de la început cu membri proeminenți ai „școlii de la Frankfurt” – în special cu Theodor Adorno – întreținând de asemenea o relație marginală, dar de neocolit, cu fenomenologia de extracție husserliană, respectiv heideggeriană. Cunoscut în special în calitate de teoretician critic al filmului, Kracauer a scris consistent și în domeniul sociologiei culturale, printre altele, aspect care îl apropie, așa cum vom constata, de critica „dialecticii negative” propusă de Max Horkheimer și de Adorno, prin intermediul unei grile filosofice fenomenologice în esență: nu există nimic dincolo de lucruri și de conștiința în care acestea se imprimă, nu de pe poziții idealist-subiective, ci semantic-prospective, în cadrul unui parcurs imanent teleologic. Dacă poziționarea și dispunerea elementelor care alcătuiesc existența efectivă nu sunt perceptibile în mod imediat, aceasta se datorează, așa cum a afirmat Heidegger, stării de perpetuă ascundere în care Dasein-ul se plasează în raport cu el însuși, în contextul dinamic al unei permanente căutări a autenticității revelatoare de sine: „lumea de azi nu se poate privi mereu în față cu franchețe măcar numai fiindcă nu-i este în genere îngăduit să ia act de sine însăși sub toate aspectele sale” (p. 371).
Chiar dacă se întâlnește cu apăsătorul existențialism heideggerian, pe alocuri foarte apropiat de fatalism, Kracauer îl depășește în direcția unei analize lucide și echilibrate a neajunsurilor situației prezente, analiză care reușește să se sustragă atât unui optimism naiv, cât și pesimismului existențialist al fenomenologiei târzii. Punctul său de plecare îl reprezintă „maselele” și divertismentul intens politizat care le este oferit acestora în parametrii modului de producție existent. Autorul nu utilizează termenul „mase” în sens peiorativ, așa cum am fi tentați să credem la o primă întâlnire cu acest volum, ci mai degrabă în sensul culturii populare care acționează atât ca mod util de mistificare politică a tesiunilor sociale, finanțat fiind de elitele care își datorează poziția privilegiată status-quo-ului, cât și ca unică premisă a unei posibile depășiri a prezentului derivată din simpla coagulare socială care emană din dinamica divertismentului consumerist, incapabilă momentan de a deveni conștientă de sine și de adevăratele sarcini sociale care îi incumbă. Aceste coalgulări sistematice și în același timp proteice reprezintă ceea ce Kracauer numește „ornamentul maselor”: „ (…) ornamentul se aseamănă cu acele imagini aeriene ale unor peisaje sau orașe privite din avion, prin faptul că el nu rezultă de fel din conținutul anume al datelor ce-l compun, ci apare mai curând pe deasupra acestora. De bună seamă, nici actorii nu pot de regulă să-și reprezinte ei înșiși imaginea scenică pe care o compun clipă de clipă, dar ei iau cu toate acestea parte în mod conștient la alcătuirea acesteia (…)” (p. 118; subl. în orig.).
Funcționarea și reproducerea de sine a capitalismului este un scop în sine, în interiorul căruia calculabilitatea și avansul tehnicității depolitizante capătă o importanță centrală; „ornamentul” este la rândul său un scop în sine, nefiind altceva decât proiecția de sine a societății contemporane în plan cultural. „Ornamentul maselor este astfel reflexul estetic al raționalității la care aspiră sub toate aspectele sale sistemul economic dominant în prezent”. Dar ornamentul nu trebuie privit în cheie depreciativă, deoarece este radical diferit de arta abstractă elitistă și oferă, cu toate limitele și ridicolul său, odată cu o imagine de sine a societății impusă de sus în jos sub forma unui proces firesc, anistoric și totalmente aseptizat ideologic – și mijloacele culturale necesare acestui asamblaj social difuz și inconstant pentru a lua act de sine într-o perspectivă nouă. În artă, la fel ca în politică, neajunsurile pot fi transformate în anumite momente în uriașe oportunități: „delectarea estetică pe care o stârnesc azi mișcările de masă ornamentale este însă cât se poate de legitimă. Căci aceste mișcări se numără azi într-adevăr printre puținele manifestări ale epocii ce dau o formă unui material care le precede. Masa aranjată în cuprinsul lor este chiar aceea luată din birouri și fabrici, iar principiul formal după care ea este modelată o determină în egală măsură și în realitate. De bună seamă, atunci când arta elimină conținuturi substanțiale majore din aspectul vizibil al lumii noastre, ea trebuie să-și facă socotelile exclusiv cu materialul ce-i rămâne; din contră, o expunere estetică este cu atât mai reală cu cât ea se lipsește într-o mai mică măsură de realitățile exterioare sferei estetice. Oricât de mică ar fi astfel în sine valoarea ornamentului de masă, ea este totuși, potrivit gradului său de realitate, superioară acelor producții artistice care nu fac decât să reproducă niște sentimente elevate abstrase din realitate – chiar dacă acest amănunt n-ar avea altminteri nicio semnificație” (p. 120; subl. în orig.). Sau, altfel spus, „locul însuși al adevărului se găsește în prezent în sânul vieții publice «vulgare»; nu fiindcă economicul și socialul ar fi în ele însele ceva, ci fiindcă ele sunt, dimpotrivă, tocmai condiția ce determină tot restul” (p. 256).
Volumul conține mai multe secțiuni: scurte încercări literare, medalioane cultural-filosofice, încercări sociologice și filosofico-literare, respectiv critici ale cinema-ului interbelic occidental. Cele mai valoroase sunt, din punctul meu de vedere, decupajele contextualizate ale unor filme din epocă, în care toate marile teme care le traversează sunt conectate minuțios și sistematic la configurarea de sine a hegemoniei culturale consumeriste, aflată astăzi la dimensiuni pe care autorul nu cred că le-ar fi putut bănui. Alături de literatura „de duzină” și presă mainstream, filmele nu sunt „nimic altceva decât tentative de stabilizare a stării de fapt sociale dominante” (p. 257). Mai mult, ele sufocă într-un exces de estetic orice critică socială radicală, cum a fost de exemplu cazul celebrului film sovietic Crucișătorul Potemkin, „care a fost imediat perceput ca fiind diferit de toate celelalte filme și a fost apreciat estetic doar pentru a putea mai bine refula ceea ce spune propriu-zis filmul”. Asta deoarece canonul cinematografic, păstrat în linii mari și în prezent, condiționează producțiile cinematografice „să sugereze perspective periculoase, fără a le antama propriu-zis în film, insinuând pe furiș, dimpotrivă, convingeri convenabile” (p. 369); în același timp, „filmul pretinde prin sine însuși ca lumea oglindită de el să fie unica lume dată, iar din acest motiv el trebuie smuls din orice ambianță tridimensională reală, căci altminteri iluzia se destramă numaidecât, la fel cum și pictura își pierde la rândul ei forța atunci când apare în mijlocul unor imagini reale” (p. 411).
Iată câteva dintre aceste teme abordate predilect în cadrul industriei cinematice: trecutul, iubirea dezinteresată, călătoriile, succesul individual accidental. Să le luăm pe rând. Imersarea în trecut eludează în mod convenabil problemele și sarcinile prezentului. Îndemnurile de a ne bucura de viață, asezonate cu iubirea romantică, indiferentă la polarizările sociale, anesteziază capacitatea societății de a se reprezenta și schimba pe sine prin mijloace – cum altfel – politice. Dar ce este viața? „Viața este o invenție a celor avuți, cu care cei neavuți încearcă prin puținul lor să țină pasul. Întrucât prezervarea societății este în interesul cercurilor avute, cei neavuți trebuie să-și alunge din minte orice gând privitor la aceasta. Cu ajutorul banilor ei reușesc să uite în timpul liber de existența pentru care se strofoacă în timpul zilei. Ei trăiesc. Ei achită un amuzament care permite organului gândirii să intre în amorțire, fiindcă solicită din plin celelalte organe. Dacă vizita la bar n-ar fi în sine atât de îmbucurătoare, ea ar trebui să fie pesemne subvenționată de la stat. Fetele care se deghizează în servitori și domnii ai căror țel ultim se lasă apucat sub o pătură nu ajung de bună seamă să-și formeze idei nocive, care sunt în realitate cât se poate de benefice, dar plictisul i-ar putea pune pe gânduri. Pentru a elimina plictisul – care duce la amuzamentul ce produce apoi la rândul său plictisul – la amuzament se mai adaugă și iubirea. (…) În fața iubirii, orice obiecție este – conform unei societăți care a pierdut iubirea sub toate formele sale – de la bun început neputincioasă” (pp. 375-376).
La rândul lor, călătoriile fac parte din peisajul prospectiv al vieții codificate în sensul burghez al termenului, fiind o formă de lobotomizare benignă a posibilității ca societatea să se recunoască finalmente pe sine în plenitudinea inechității strucutrale care o caracterizează. Merită citat și în acest punct un lung și în același timp plastic și caustic pasaj din lucrare: „Călătoria este una dintre principalele modalități prin care societatea își poate amorți prezența de spirit, ferindu-se de confruntarea cu sine. Ea îndrumă fantezia pe calea greșită, închide orice perspectivă reală cu impresiile sale și, pentru a face uitată propria hidoșenie, poartă atenția spre splendorile lumii. (Sporirea cunoașterii despre lume pe care ea o aduce cu sine nu servește în cele din urmă decât apoteozei sistemului existent, în care aceasta e dobândită.) (…) La rândul lor, păturile inferioare ale societății, ce trebuie să rămână acasă, sunt însă și ele trimise în călătorie. Astfel, revistele ilustrate revarsă asupra lor un potop de imagini venite din toate colțurile lumii (…). Căci cu cât călătoresc mai mult oamenii, cu atât mai puțin ajung ei în fapt să cunoască, iar atunci când vor fi într-adevăr fotografiate toate ungherele mapamondului, societatea însăși va fi orbită cu totul” (p. 379).
În sfârșit, ce poate fi succesul individual contingent altceva decât o excepție care confirmă regula perpetuării modului de producție existent? Din nou, merită să-i dăm pe larg cuvântul lui Kracauer. „Obiectul predilect al înduioșării este lumpenproletariatul, care este pe de o parte neajutorat politic și care conține pe de altă parte suficiente elemente dubioase ce par să-și merite pe deplin soarta. Societatea acoperă astfel sălașurile mizeriei cu un halou romantic, pentru a o eterniza ca atare, și își devarsă asupra ei mila, pentru că n-o costă nicio centimă. De altminteri, societatea este în genere foarte miloasă, căutând întru ușurarea propriei conștiințe să-și descarce excedentele emoționale – cu singura condiție ca totul să rămână neschimbat. Din compasiune, ea întinde mâna unuia sau altuia dintre cei năpăstuiți, și-l salvează ridicându-l la înălțimile sale, pe care le consideră realmente înălțimi. Astfel, ea își creează un alibi moral, fără ca însă clasele inferioare să fie mai puțin inferioare, iar societatea mai puțin societate. Din contră: salvarea unor persoane particulare o previne într-un mod fericit pe aceea a întregii clase, iar un proletar promovat în rândurile salonului asigură perpetuarea a nenumărate birturi proletare” (p. 374).
Divertismentul popular, în cadrul căruia cinematografia ocupă astăzi un rol mult mai important decât ar fi putut să prevadă Kracauer, decedat în 1966, se prezintă ca un debușeu al tensiunilor sociale perpetue, ca o evadare dintr-un cotidian aparent implacabil, având rolul, atât conștient, cât și inconștient, de a naturaliza acest cotidian, transformându-l într-o efectivitate indepasabilă. De aici și plasarea „ornamentului” în sfera purei necesități, a exteriorității care nu poate oferi măsura întregului social decât prin intermediul unei permanente alienări. „Un instinct infailibil veghează asupra nevoii de distracție a maselor, asigurându-i satisfacția. Iar toată pletora de echipamente a palatelor cinematografice nu are în realitate decât un singur scop: acela de a reține publicul la periferia existenței, pentru a nu-i îngădui să se scufunde în abis. În palatele cinematografice (ca și în fața laptop-urilor și a smartophone-urilor, n.m.), excitațiile simțurilor se succed unele după altele într-un mod atât de etanș, încât între ele nu-și mai poate face loc în genere nicio reflecție. Emisiile reflectoarelor și acompaniamentele muzicale țin spectatorii ca pe niște plute deasupra nivelului mării. Nevoia de distracție își pretinde și își găsește răspunsul în dezvoltarea purei exteriorități” (p. 408). Dar viața autentică, o știm încă de la Hegel, nu este altceva decât neobosita, chiar dacă incompleta convertire a exteriorității în interioritate, adică a cantității în calitate și a necesității în libertate.
