De Boaventura de Sousa Santos* – Globetrotter, Independent Media Institute, Other News
Ceea ce occidentalii numesc Occident sau civilizație occidentală este un spațiu geopolitic care a apărut în secolul al XVI-lea și s-a extins continuu până în secolul al XX-lea. În ajunul Primului Război Mondial, aproximativ 90 la sută din glob era occidental sau dominat de Occident: Europa, Rusia, America, Africa, Oceania și mare parte din Asia (cu excepția parțială a Japoniei și Chinei). Din acel moment, Occidentul a început să se contracte: mai întâi odată cu Revoluția rusă din 1917 și apariția blocului sovietic, iar apoi, de la jumătatea secolului trecut, odată cu mișcările de decolonizare. Spațiul terestru și, curând după aceea, spațiul extraterestru, au devenit câmpuri de dispute intense.
Între timp, ceea ce înțelegeau occidentalii prin Occident se schimba. A început cu creștinismul și colonialismul, apoi s-a transformat în capitalism și imperialism, iar apoi s-a metamorfozat în democrație, drepturile omului, decolonizare, autodeterminare și „relații internaționale bazate pe reguli” – s-a precizat clar că regulile vor fi stabilite de Occident și vor fi respectate doar atunci când acestea îi servesc interesele – și, în cele din urmă, în globalizare.
Până la mijlocul secolului trecut, Occidentul se micșorase atât de mult încât mai multe țări ce-și câștigaseră recent independența au luat decizia de a nu se alinia nici cu Occidentul, nici cu blocul care apăruse ca rival al acestuia, blocul sovietic. Acest lucru a dus la apariția, în perioada 1955-1961, a Mișcării de Nealiniere (NAM). Odată cu prăbușirea blocului sovietic în 1991, Occidentul a părut să treacă printr-o perioadă de expansiune entuziastă. Cam în această perioadă, fostul președinte rus Mihail Gorbaciov și-a exprimat dorința ca Rusia să se alăture „casei comune” europene, cu sprijinul președintelui american de atunci, George H. W. Bush, dorință reafirmată de Vladimir Putin când a preluat puterea în 2000. A fost o perioadă istorică scurtă, iar evenimentele recente arată că, de atunci, „dimensiunea” Occidentului s-a redus drastic. În urma războiului din Ucraina, Occidentul a decis, din proprie inițiativă, că doar acele țări care aplică sancțiuni împotriva Rusiei vor fi considerate ca făcând parte din tabăra pro-occidentală. Aceste țări reprezintă aproximativ 21 la sută din țările membre ale ONU, care constituie doar 16 la sută din populația lumii.
Întrebări
Este contractarea declin? S-ar putea crede că contractarea Occidentului lucrează în favoarea sa, deoarece îi permite să se concentreze cu mai multă intensitate asupra unor obiective mai realiste. O lectură atentă a strategilor țării hegemonice a Occidentului, Statele Unite, arată că, dimpotrivă, fără să realizeze aparent contractarea evidentă, acestea dau dovadă de o ambiție nelimitată. Cu aceeași ușurință cu care preconizează că vor putea reduce Rusia (una dintre cele mai mari puteri nucleare din lume) la un stat vasal sau să o ducă la ruină, ei prevăd neutralizarea Chinei (care este pe cale să devină prima economie mondială). În curând preconizează provocarea unui război în Taiwan, (ca și cel din Ucraina) pentru a-și atinge acest scop. Pe de altă parte, istoria imperiilor arată că contractarea merge mână în mână cu declinul, iar acest declin este ireversibil și implică multă suferință umană.
În stadiul actual, manifestările de slăbiciune se desfășoară în paralel cu cele de forță, ceea ce face ca analiza să fie foarte dificilă. Două exemple contrastante ajută la înțelegerea mai clară a acestui aspect: Statele Unite sunt cea mai mare putere militară din lume (chiar dacă nu au câștigat niciun război din 1945 încoace), având baze militare în cel puțin 80 de țări. Un caz extrem de dominație este prezența sa în Ghana, unde, în conformitate cu acordurile încheiate în 2018, Statele Unite folosesc aeroportul din Accra fără niciun control sau inspecție, soldații americani nu au nevoie nici măcar de pașaport pentru a intra în țară și se bucură de imunitate extrateritorială, ceea ce înseamnă că, dacă comit vreo infracțiune, oricât de gravă ar fi, nu pot fi judecați de instanțele din Ghana. Pe de altă parte, miile de sancțiuni împotriva Rusiei fac, deocamdată, mai multe pagube în lumea occidentală decât în spațiul geopolitic definit de Occident ca fiind lumea non-occidentală. Monedele acelor țări care par să câștige războiul se depreciază cel mai mult. Inflația și recesiunea iminentă au determinat JP Morgan Chase & Co. CEO Jamie Dimon să spună că se apropie un „uragan”.
Este contractarea o pierdere a coeziunii interne? Contractarea poate însemna mai multă coeziune, iar acest lucru este destul de vizibil. Conducerea Uniunii Europene, adică Comisia Europeană, a fost în ultimii 20 de ani mult mai aliniată cu SUA decât țările care alcătuiesc UE. Am văzut acest lucru odată cu schimbarea neoliberală și cu sprijinul entuziast arătat de fostul președinte al Comisiei Europene, José Manuel Durão Barroso, pentru invazia Irakului, iar acum vedem acest lucru în cazul actualului președinte al Comisiei, Ursula von der Leyen, care pare să funcționeze ca subsecretarul american al apărării. Adevărul este că această coeziune, dacă este eficientă în elaborarea politicilor, poate fi dezastruoasă în gestionarea consecințelor acestora. Europa este un spațiu geopolitic care, începând din secolul al XVI-lea, trăiește din resursele altor țări pe care le domină direct sau indirect și cărora le impune un schimb inegal. Nimic din toate acestea nu este însă posibil atunci când Statele Unite sau aliații lor sunt partenerii săi. În plus, coeziunea este făcută din inconsecvențe, așa cum se vede în narațiunile contradictorii despre Rusia. La urma urmei, este Rusia țara cu un PIB mai mic decât multe țări din Europa? Sau este o forță care vrea să invadeze Europa și care servește ca o amenințare globală ce poate fi oprită doar cu ajutorul investițiilor furnizate de Statele Unite pentru arme și securitate în Ucraina – deja în jur de 10 miliarde de dolari -, o țară îndepărtată din care va rămâne puțin dacă războiul va continua mult timp?
Contractarea are loc din motive interne sau externe? Literatura de specialitate privind declinul și sfârșitul imperiilor arată că, în afară de câteva cazuri excepționale în care imperiile au fost distruse de forțe externe – cum ar fi imperiile aztecilor și incașilor odată cu sosirea conchistadorilor spanioli -, factorii interni domină în general în producerea contractării, chiar dacă declinul poate fi precipitat de factori externi. Este dificil să se facă distincția între factorii interni și cei externi, iar identificarea acestora este întotdeauna mai influențată de factori ideologici decât orice altceva. De exemplu, în 1964, cunoscutul filosof conservator american James Burnham a publicat o carte intitulată „Suicidarea Occidentului”. Potrivit acestuia, liberalismul, dominant pe atunci în Statele Unite, a fost ideologia care a stat la baza acestui declin. Pentru liberalii din acea vreme, liberalismul era, dimpotrivă, o ideologie care ar fi permis o nouă hegemonie mondială mai pașnică și mai dreaptă pentru Occident. Astăzi, liberalismul este mort în Statele Unite (domină neoliberalismul, care este opusul său) și chiar și conservatorii de modă veche au fost depășiți total de neoconservatori. Acesta este motivul pentru care fostul secretar de stat american Henry Kissinger (pentru mulți, un criminal de război) i-a supărat pe prozeliții anti-Rusia făcând apel la negocieri de pace în timp ce vorbea despre conflictul din Ucraina în timpul unei conferințe la Forumul Economic Mondial de la Davos, în luna mai. Oricum ar fi, războiul din Ucraina este marele accelerator al contractăriii Occidentului. În timp ce Occidentul dorește să își folosească puterea și influența pentru a izola China, o nouă generație de țări nealiniate este în curs de apariție. Organizații precum BRICS (Brazilia, Rusia, India, China și Africa de Sud), Organizația de Cooperare de la Shanghai și Forumul Economic Eurasiatic sunt, printre altele, noile fețe ale statelor neoccidentale.
Ce va urma? Nu știm încă. Este la fel de dificil să ne imaginăm Occidentul ocupând un spațiu subordonat în contextul mondial pe cât este de dificil să ni-l imaginăm într-o relație de egalitate și pace cu alte spații geopolitice. Știm doar că, pentru cei care conduc statele occidentale, oricare dintre aceste ipoteze este fie imposibilă, fie, dacă este posibilă, apocaliptică. Prin urmare, numărul reuniunilor internaționale s-a înmulțit în ultimele luni – de la reuniunea Forumului Economic Mondial care a avut loc în mai la Davos până la cea mai recentă reuniune Bilderberg din iunie. Nu este surprinzător faptul că, la această din urmă reuniune, din cele 14 teme discutate, șapte au fost direct legate de rivalii Occidentului.
Acest articol a fost realizat de Globetrotter.
Boaventura de Sousa Santos este profesor portughez de sociologie la Facultatea de Economie a Universității din Coimbra (Portugalia), distins jurist la Facultatea de Drept a Universității din Wisconsin-Madison și cercetător juridic global la Universitatea din Warwick. Cofondator și unul dintre principalii lideri ai Forumului Social Mondial.
Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!
Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume, care poate fi accesat aici: Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube.
