Oamenii cu dizabilități pot fi utili şi productivi, dar nu acestea trebuie să fie ”biletele” lor pentru acces la ajutoare. Ei trebuie să fie sprijiniți pentru că au aceleași drepturi ca noi toți şi pentru că noi toți, înainte de a fi ”productivi”, suntem ființe fundamental dependente, spune într-un interviu pentru Baricada autoarea studiului ”Viața persoanelor cu dizabilități în siajul muncii”, Ina Dimitrova
Pe 25 septembrie 2019 a fost lansat la Sofia studiul ”Viața persoanelor cu dizabilități în siajul muncii: ipostaze ale productivității” al docentului Ina Dimitrova. Baricada a stat de vorba cu autoarea despre ideea centrală a studiului, scopul acestuia şi ideile lui principale. Întregul studiu poate fi găsit în limba bulgară pe pagina Colectivului pentru Intervenții Publice, cel care, de fapt, a și tipărit cartea.
Imaginați-vă că trebuie să explicați ideea de bază şi scopul studiului dvs. unui om ce nu cunoaște starea celor cu dizabilități din Bulgaria, problemele lor, luptele şi contradicțiile cu care se confruntă. Cum le-ați sintetiza pe scurt?
Studiul este focusat pe ceea ce se vehiculează în spațiul public în ultima vreme vizavi de persoanele cu dizabilități. Pe scurt, argumentul sună cam așa: oamenii cu dizabilități pot fi utili şi productivi, iată de ce merită să-i sprijinim. În opinia mea atitudinile care conțin implicit cuvântul ”iată de ce” şi acceptarea necondiționată a argumentării de acest tip pot aduce mai multă pagubă și mai puține beneficii. Da, acești oameni pot fi utili. Dar asta se poate constitui în cauza pentru care trebuie să-i sprijinim. Ei trebuie să fie sprijiniți pentru că au aceleași drepturi ca noi toți şi pentru că noi toți suntem într-un mod fundamental ființe dependente, adică noi la fel ca ei avem nevoie de grijă şi coacțiune.
Dacă continuăm să insistăm asupra productivității ca ”bilet” pentru accesul la sprijin, noi de fapt spunem că o parte a societății investește şi așteaptă că investiția să se întoarcă, poate chiar multiplicată, iar asta distruge relațiile sociale din societatea noastră.
În studiu urmăresc câteva exemple vizavi de această logică şi încerc să arat de ce ea este nocivă şi insuficientă, care sunt condițiile sociale pe care ea se bazează şi cum este criticată de mișcările activiste şi academice din țările occidentale.
În ultimii ani oamenii cu dizabilități din Bulgaria şi problemele lor au reușit într-o oarecare măsură să ajungă în atenția opiniei publice. Am văzut încercări pentru lupta pentru drepturi sau împotriva revocării acestor drepturi, inclusiv prin proteste stradale. Am asistat la disputele dintre diversele grupuri interesate, acestea aducându-și acuze reciproce dure. Cum se încadrează studiul dvs. în tot acest melanj societal?
La fel ca cele mai multe studii din domeniul științelor umane şi umanitarismului, încerc să critic unele alegeri strategice ale activiștilor, să avertizez asupra posibilelor consecințe nocive şi să informez cum se pune problema în alte spații în asemenea situații.
Mai concret, studiul se pliază pe folosirea acestei logici pe care eu o numesc productivistă, ea devenind partea standard, mainstream, în cadrul acuzațiilor reciproce. Am precizat deja, aceasta viziune e contraproductivă, e o strategie activistă profund ilogică în opinia mea.
Este posibil ca pentru cititorii noștri să echivalăm noțiunea de ”productivism” cu ”utopia muncii”. Ce înseamnă ele şi de ce va interesează anume aceste noțiuni atunci când discutăm despre viața oamenilor cu dizabilități?
În general vorbind, productivismul poate fi gândit cu un ”pachet” de atitudini ce pun în față capacitatea de a munci, de a genera plusvaloare, să fim ”utili” pentru ceilalți. Aceste capabilități şi acest tip de contribuție coincid tot mai mult cu noțiunile noastre de valoare umană. Adică, productivismul citește în cheie economică valoarea umană. Procedează în acest mod pentru ca noi să uităm că există alte forme autentice ale valorii, merituoase în sensul în care valorizează anumite eforturi comune.
Utopia muncii este o sintagmă folosită de unii activiști occidentali şi vizează o organizație socială ce permite tuturor oamenilor cu dizabilități să fie incluse în sistemul muncii plătite. Ceea ce nu se poate întâmpla, simplu pentru că există dizabilități ce fac imposibilă munca în cele mai multe cazuri. Avertismentul meu este că dacă insistăm atât de mult că numai prin participarea lor în procesul muncii vindecăm sprijinul și ajutorul, acești oameni vor fi lipsiți, de fapt, de sprijin. Iar nu acesta poate fi scopul activismului în zona persoanelor cu dizabilități. Iată de ce este necesar să luăm piciorul de pe accelerația munca şi să-l mutăm pe alte forme de integrare, valoare, prezență etc., a oamenilor cu dizabilități în societate.
Arătați o atenție specială unei inițiative, ”Ole, male”. Spuneți-ne ceva mai mult despre ea şi de ce o considerați problematică?
Voi începe cu asta, deși mie îmi place mai mult cealaltă inițiativă, a celor doua doamne, ”Maico milă”. Cred că aceasta problematizează într-un mod plăcut ”copil-centrismul”, colonizează în ultima perioadă viziunile noastre despre părinți şi maternitate. Este vorba de o nișă de piață plină de jocuri şi jucării axate pe dezvoltare, training-uri pentru cine știe ce educație prenatală, consultanță privind alăptarea etc. În contextul acestei presiuni imagistice ce vizează ideea unei ”mame perfecte”, ”Maico milă” demonstrează perfect și cât mai divers, imperfect, cât de antagonică este relația dintre părinți şi copii. Ne spune că în sfârșit asta este complet normal, nefiind nevoie, totuși, să ne punem cenușă în cap.
Însă, în ”Ole male”, se pierde această întreagă sensibilitate vizavi de detaliile unei situații complexe şi multidimensionale, precum aceea de a fi părinte al unui copil cu dizabilități. Sunt convinsă că intențiile celor doua doamne sunt complet nobile şi că ele cred profund în fiecare vorba a lor. Cu toate astea, cred că retorica asumată, o retorică a muncii dură, în care munca până la epuizare este definită ca fiind valoarea umană cea mai înaltă, este foarte limitată. În loc de apelul pentru un ”al doilea job” (prima fiind grija constantă pentru copil) sau insistența asupra faptului că suntem vii atâta vreme cât muncim, oferă prea puțin pentru iubirea copiilor sau nevoile diferite ale mamelor (de exemplu ele au nevoie de odihnă, adică tocmai opusul a ceea ce se afirmă ca fiind necesar). Toate astea nu au cum să nu ascundă o strategie de marketing de calitate – pentru că fiecare frază şi fiecare imagine care se propagă în spațiul public (de fapt) modelează atitudinile sociale. Când vine vorba de atitudinile vizavi de oamenii cu dizabilități, asta e o sarcină responsabilă şi complexă pentru apropiații acestora.
Preconizați că studiul poate îndrepta opinia publică, inclusiv percepțiile oamenilor cu dizabilități, într-o altă direcție, diferită de ceea ce vedem în prezent? Cum s-ar putea întâmpla asta?
Nu am o asemenea intenție. Lucrurile care se fac în cadrul criticii sociale au calitatea şi/sau norocul de a fi politizate, adică să fie mobilizate ca armă sau în general să atragă atenția cuiva în afara comunității academice. Dar ele nu ajung totdeauna să fie arma a ceea ce autorii lor doresc să fie.
Întrucât chiar în comunitatea academică nu există în prezent masa critică în această sferă, nu există disciplinele respective, cursuri instituționalizate etc. Adică lipsește ceva care în vest este un aliat important în lupta pentru drepturile oamenilor cu dizabilități – așa-numitele disability studies. Sper că cel puțin în acest sens studiul să fie semnificativ și să însemne ceva.
Altfel, mai general, direcția în care doresc să ne îndreptăm este cultivarea acestui mediu specific de atitudini, identități, convingeri, politici, care se etichetează ca model social (mereu trebuie să ne gândim la ideea generoasă a unei vieți independente, care în vest se năștea încă din anii 60). Acestea se află la baza Convenției Națiunilor Unite pentru drepturile oamenilor cu dizabilități, ratificată și de Bulgaria în 2012 şi care trebuie să fie orizontul normativ din prezent. Ceea ce înseamnă că împreună cu multe alte lucruri să ne distanțăm de noțiunile medicale privind viața celor cu dizabilități, viziune ce domină tradițional la noi. Şi trebuie să facem un efort real pentru introducere adecvată a mecanismului cunoscut ca fiind ajutorul personal.
