Recenzia cărţii ”Bandiţii” de Eric Hobsbawm
Eric Hobsbawm, Bandiții, traducere de Ciprian Șiulea, Editura Cartier, Chișinău, 2017
Subiect cu un inepuizabil iz romantic, banditismul a fascinat dintotdeauna prin rebeliunea asociată cu libertatea și cu radicala contestare ordinii existente. Industria mediatică a secolului XX a amplificat acest aspect, asociindu-l cu posibilitatea de a evada, fie și numai pentru puțin timp, dintr-un prezent anost, nedrept și apăsător. Însă oricât ar părea de eroic și de critic la adresa stării de fapt, banditismul ca fenomen social a fost rareori mai mult decât reformator. Cel puțin asta susține celebrul istoric Eric Hobsbawm, care propune în acest volum de dimensiuni reduse o istorie generală, dar și o tipologie a diferitelor forme de brigandaj, așa cum au fost ele consemnate și reproduse în cadrul unor culturi diferite, mai ales prin intermediul legendelor și a cântecelor populare.
Pe bună dreptate, această abordare ușor diletantă i-a fost reproșată autorului la scurt timp după apariția cărții: istoriile orale nu reprezintă surse de primă mână pentru descifrarea contextelor sociale mai largi care circumscriu apariția și dezvoltarea acestor forme contestatare. Chiar și așa, Hobsbawm consideră că ele sunt importante în măsura în care pot fi interpretate drept barometre ale speranței în cadrul unor societăți profund polarizate și injuste: banditismul, și în special ceea ce Hobsbawm numește banditism social, a fost echivalat deseori cu posibilitatea răzbunării, pe viitor, a nedreptăților prezente și/sau trecute, această posibilitate fiind, foarte important, deschisă oricui, nu numai membrilor unei anumite elite.
Încă de la început, autorul precizează faptul că banditismul a fost o emanație a societăților rurale, insuficient coagulate politic. „Ce trebuie spus despre bandiţii sociali este că ei sunt proscrişi ţărani pe care stăpânul şi statul îi vede ca infractori, dar care rămân în interiorul societăţii ţărăneşti şi sunt consideraţi de ai lor eroi, protectori, răzbunători, luptători pentru dreptate, poate chiar lideri ai eliberării şi, în orice caz, oameni care trebuie admiraţi, ajutaţi şi susţinuţi. În cazurile în care o societate tradiţională se opune încălcărilor şi înaintării istorice a guvernelor şi statelor centrale, autohtone sau străine, ei pot fi ajutaţi şi susţinuţi chiar şi de stăpâni locali. Această relaţie dintre ţăranul obişnuit şi rebel, proscris sau tâlhar este ceea ce face banditismul social interesant şi semnificativ. De asemenea, ea îl deosebeşte de alte două tipuri de infracţiuni rurale: de activităţile bandelor provenite din «lumea interlopă» de profesie sau de simplii jefuitori («tâlhari obişnuiţi») şi de comunităţile pentru care jaful face parte din modul de viaţă obişnuit, cum ar fi, de exemplu, beduinii” (p. 34).
Pentru structurile de putere locale, bandiții puteau fi atât inamici, cât și, în cazul unor conflicte cu puterea centrală, aliați. În general, intensitatea banditismului oscila, fenomenul fiind mai pronunțat în perioadele de criză și de disoluție a puterii decât în perioadele de stabilitate. În anumite situații, banditul poate deveni un revoluționar, atunci când se contopește cu armatele țărănești, de exemplu, sau când luptă alături de armate revoluționare, așa cum s-a întâmplat în China sau în Rusia presovietică. Dar, per ansamblu, bandiții făceau parte din grupări destul de tradiționaliste, reformiste, care aveau ca scop principal reîntoarcerea la o mitică epocă de aur, atunci când toate rânduielile ar fi funcționat așa cum trebuie. „În măsura în care bandiţii au un «program», acesta este apărarea sau restaurarea ordinii tradiţionale a lucrurilor, «aşa cum trebuie să fie» (ceea ce, în societăţile tradiţionale, înseamnă aşa cum se crede că a fost într-un trecut real sau mitic). Ei îndreaptă relele, corectează şi răzbună cazurile de nedreptate şi, prin asta, aplică un criteriu mai general al relaţiilor drepte şi corecte dintre oameni în general, mai ales dintre bogaţi şi săraci, cei slabi şi cei puternici. Este un ţel modest, care îi lasă pe bogaţi să-i exploateze pe săraci (însă nu mai mult decât este acceptat în mod tradiţional drept «corect») şi pe cei puternici să-i oprime pe cei slabi (însă în limitele a ceea ce e echitabil, ţinând cont de datoriile lor sociale şi morale). El cere nu să nu mai existe stăpâni, sau măcar ca stăpânii să nu mai poată lua femeile şerbilor lor, ci ca, atunci când ei fac asta, să nu se mai sustragă de la obligaţia de a asigura educaţia bastarzilor. În acest sens, bandiţii sunt reformatori, nu revoluţionari” (p. 43).
Banditismul este imanent slăbiciunii politice. Din rațiuni pragmatice, pentru a se proteja de forțele de ordine, bandiții sunt nevoiți să câștige încrederea și simpatia populației. Alteori, bandiții sunt pur și simplu oameni onești, nedreptățiți adeseori fără motiv și care nu caută decât să își răzbune onoarea. În societățile tradiționale, un astfel de gest era cum nu se poate mai justificat. Dar, în cazul unor structuri politice stabile, bandiții se pot îndepărta considerabil de funcția de justițiari sociali pe care le-o atribuie, conjunctural, desigur – Hobsbawm. În acest caz, bandiții pot deveni asasini plătiți, servitori, gardieni sau se pot înrola în poliție, armată etc.
Per ansamblu, bandiții erau nevoiți să oscileze între încrederea pe care se vedeau nevoiți deseori să o inspire comunităților locale de la care se puteau aștepta, în anumite cazuri, la protecție, respectiv condescendența pe care o aveau pentru oamenii simpli, abrutizați de nevoi și incapabili să își ceară drepturile sau să se răzbune pentru diferitele injustiții la care fuseseră supuși. Limitați fiind de societățile în care își duceau existența, bandiții nu puteau propune deci o alternativă politică reală, putând spera cel mult să intre în rândurile micii nobilimi, devenind proprietari de terenuri.
Un caz interesant este acela al banditismului extrapolat pe coordonate militante, așa cum s-a întâmplat în timpul revoluției bolșevice din Rusia sau în timpul războiului civil din Spania, unde anarhiștii jefuiau bănci animați fiind de scopuri foarte nobile și altruiste. Deși au făcut uz de serviciile bandiților pentru a-și finanța tacticile revoluționare, bolșevicii au avut grijă să se disocieze de aceștia, considerându-i elemente politice instabile și oportuniste, fără o conștiință politică adecvată. Însă, în acel context dinamic și turbulent al disoluției țarismului și al Primului Război Mondial, toate forțele politice din Rusia recurgeau la practici de jaf și de „expropriere a expropriatorilor”, pentru a utiliza terminologia lui Marx, atunci când considerau că situația o cerea.
„Jaful a fost o bâtă bună cu care să fie lovit Lenin, întotdeauna suspectat în ochii celorlalte sectoare ruseşti ale social-democraţiei pentru presupusele lui tendinţe «blanquiste», aşa cum mai târziu a fost o bâtă bună cu care să fie lovit Stalin, care, ca bolşevic important din Transcaucazia, a fost foarte implicat în el. Acuzaţiile erau nedrepte. Bolşevicii lui Lenin se deosebeau de ceilalţi social-democraţi doar prin faptul că nu condamnau a priori nicio formă de activitate revoluţionară, inclusiv «exproprierile»; sau, mai degrabă, prin faptul că le lipsea făţărnicia care condamna oficial operaţiuni pe care, după cum ştim acum, le practicau nu doar revoluţionarii ilegali, ci şi guvernele de toate culorile, de fiecare dată când le considerau esenţiale. Lenin a făcut tot posibilul să izoleze «exproprierile» de infracţionalitatea obişnuită şi jaful neorganizat printr-un sistem elaborat de protecţie: ele trebuiau întreprinse doar sub auspiciile organizării Partidului şi într-un cadru al ideologiei şi educaţiei socialiste, astfel încât să nu degenereze în infracţionalitate şi «prostituţie», trebuiau întreprinse doar împotriva proprietăţii statului etc. Stalin nu făcea decât să aplice politica partidului, chiar dacă, fără îndoială, s-a implicat în aceste activităţi cu obişnuita lui lipsă de scrupule umanitare” (p. 129; subl. în orig.).
Pe măsură ce epoca modernă a înlocuit feudalismul, iar societățile urbane pe cele rurale, banditismul a dispărut, pentru a fi recuperat însă ca formă de divertisment literar, poetic, cinematografic, dar și ca orizont indepasabil al nevoii umane de dreptate. „S-ar putea spune că intelectualii au asigurat supravieţuirea bandiţilor” (p. 129), scrie Hobsbawm, cu gândul la imortalizarea unor figuri proeminente de bandiți prin mijloacele artistice mai sus menționate. Dar ne și avertizează: „Era războaielor din Germania secolului XVII, ca şi era războaielor revoluţionare franceze, a fost epoca de aur a bandelor de tâlhari (…). Odată cu declinul şi chiar destrămarea şi disoluţia puterii de stat la care asistăm la sfârşitul secolului XX (și începutul secolului XXI, n.m.), e posibil ca mari părţi ale lumii să reintre într-o astfel de epocă” (p. 31).
