Recenzia cărţii ”Adevăr şi democraţie” de Lucian Sârbu
Lucian Sârbu, Adevăr și democrație. Frânturi din filosofia domesticirii, Editura Paideia, București, 2001
Eseurile reunite în acest volum sunt pur și simplu neverosimil de bune dacă ținem cont de vârsta autorului în anul 2000: 25 de ani. Ele creionează un fel de portret filozofic eclectic și compozit al tranziției anilor 1990 din care se degajă anumite intuiții extrem de profunde și de actuale, dublate de o abordare de ansamblu foarte critică și pertinentă, într-o perioadă în care stânga românească intelectuală/independentă pur și simplu nu exista, acesta fiind de altfel motivul principal pentru care am întreprins acest demers de arheologie intelectuală.
Cartea începe cu o discuție a filosofiei sociale a brazilianului Paulo Freire, care, pe filieră hegeliano-marxistă, distinge între exploatare și dezumanizare, respectiv „educația bancară” și „educația problematizantă”. Adaptând aceste concepte tranziției românești, Sârbu argumentează că nu putem vorbi în acest caz de exploatare, deoarece deposedarea s-a făcut pașnic, fără violența, uneori chiar cu consimțământul perdanților – ci mai degrabă de dezumanizare, condiție împărtășită atât de oprimați, cât și de opresori. În continuare, deoarece distincția oprimați-opresori nu este atât de vizibilă pentru Sârbu în acest context, pe care îl consideră lipsit de violență efectivă, el alege să o problematizeze utilizând termenii incluși și excluși, categorii relativ fluctuante și ierarhizate în interior (pp. 8-43).
Lăsând la o parte contradicția dintre educația bancară, tehnică, bazată pe calculabilitate, pur pragmatică, individualistă și egoistă – și educația problematizantă, critică, civică, centrată în jurul responsabilității sociale și a conștientizării necesității unei mai bune distribuții a resurselor materiale și culturale la nivelul societății, contradicție perfect validă și astăzi, demersul lui Sârbu este vulnerabil dintr-o direcție culturalistă. Violența fizică poate că nu a predominat în cazul tranziției anilor 1990, deși a fost cu siguranță prezentă, dar Marx nu se cramponează în niciun caz în violența fizică pentru a identifica criteriul principal al exploatării: violența structurală este cea care ne oferă în primul rând condițiile exploatării. Apoi, nu înțeleg utilitatea conceptului de dezumanizare în raport cu vechea noțiune marxistă de fetișism al mărfii, în care primul poate fi încorporat fără dificultăți notabile.
Mai departe, Sârbu se oprește asupra totalitarismului și a democrației, pe care le abordează pe filieră teologică, făcând apel la distincția „adevăruri incomunicabile” (religioase, individuale), respectiv „adevăruri comunicabile” (sociale, comunitare). Afirmând că atât totalitarismul – termen împrumutat pripit și necritic din filosofia politică a dreptei, dar asta este o altă discuție, pentru care trimit la excelenta lucrare a lui Michael Scott Christofferson(1) – cât și democrația se fundamentează pe supremația adevărurilor comunicabile, Sârbu conchide: „Totalitarismul (…) este un regim în care un adevăr comunicat încearcă să se impună în fața oricărui adevăr contrar, indiferent dacă acesta este adevăr posibil, adevăr subiectiv (incomunicabil, n.m.) sau adevăr comunicat. Democrația de tip occidental e regimul în care nici un adevăr comunicabil și comunicat nu are un statut special față de celelalte adevăruri comunicabile, ori comunicate, dar în care orice adevăr subiectiv absolut incomunicabil trebuie, din rațiuni de siguranță, să se supună dominației oricărui adevăr comunicat și comunicabil. De aceea, dacă totalitarismul era dictatura unui adevăr comunicabil asupra oricărui alt fel de adevăr, democrația poate fi descrisă drept dictatură a comunicabilului asupra incomunicabilului absolut” (p. 61).
Naționalismul este următoarea temă de reflecție a autorului, care surprinde cu acuratețe și cu un accent heideggerian faptul că nici limba, nici teritoriul, nici trecutul nu reprezintă jaloane definitorii ale identității naționale, ci în primul rând un proiect comun de societate, orientat spre viitor, proiect bazat pe idealuri născute din permanenta confruntare a comunității cu „nimicul”, starea de contingență fenomenologică imposibil de depășit altfel decât ontologic: „caracteristic identității naționale e că nu se construiește nici în jurul a ce a fost, nici în jurul a ce este, ci în jurul a ceea ce va fi. Orice națiune își proiectează identitatea proprie într-un viitor ipotetic și abia în funcție de acest viitor ipotetic – acest nimic – își descoperă trecutul. (…) Identitatea națională este o potențialitate perpetuă. Ea se pierde în clipa în care nimicul – adică viitorul potențial pentru care luptăm – dispare. Atingerea unui vis, a unui ideal, ieșirea dintr-o situație de criză nu întăresc, ci slăbesc ideea națională, lipsind-o de miezul în jurul căruia să se coaguleze. O națiune își încetează de iure existența în clipa în care dispar forțele sale lăuntrice care reușeau în alte epoci să desemneze diferite «nimicuri» în jurul căruia să fie concentrat efortul denumit mai apoi «național». În perspectivă logică, trebuie înțeles că nu istoria determină identitatea națională, ci identitatea națională – adică nimicul – determină istoria națională” (p. 90; subl. în orig.).
Foarte interesantă și plină de substrat filosofic hegelian, de data aceasta, mi s-a părut și analiza democrației din perspectiva aversiunii acesteia față de metafizică, aspect din care rezultă deriva consumeristă și spectaculară a acesteia. Referințele la Ortega y Gasset arată că Sârbu era influențat desigur de filosofia conservatoare a acestuia, dar nu trebuie uitat că genul acesta de critici la adresa democrației politice și culturale au fost aduse mult mai devreme de către Hegel, un filosof neconservator, în ciuda faptului că a fost deseori portretizat în acest fel. De asemenea, Hegel nu a fost nici metafizician dar, spre deosebire de Heidegger, pentru care ontologia nu era posibilă decât ca fenomenologie, Hegel considera tocmai contrariul, și anume că nicio fenomenologie nu poate fi înțeleasă decât din perspectivă ontologică, teleologică. Lipsită de criterii și de ierarhii ferme, de contradicții prospective, democrația se autosubmineză datorită indiferenței și apatiei generalizate, plătind astfel, paradoxal, prețul propriului succes (pp. 115-125).
În fârșit, Sârbu sesizează foarte bine cum discursul postmodern al tranziției este la fel de impregnat de o falsă obiectivitate, de dogmatism și de obtuzitate ca vechiul marxism-leninism, supralicitând din plin toleranța, democrația și drepturile omului și neobservând că lupta pe care o duce împotriva marilor metanarațiuni desuete nu numai că este o luptă depolitizantă, care vulnerabilizează, așa cum am constatat în paragraful anterior, democrația – ci este o luptă cu morile de vânt, postmodernismul neînțelegând că este la rândul său o metanarațiune, un discurs, o ideologie sau, în termenii autorului, „un răspuns tardiv dat de o anumită generație intelectuală, pur literată, ideologiei opresive a regimului comunist; o contra-construcție, un contra-mit menit să arate că «e posibil și altfel»” (p. 134; subl. în orig.).
Mărturisesc, la final, că am descoperit cu plăcere această cărticică instructivă, foarte erudită și foarte avansată din punct de vedere intelectual pentru o persoană de 25 de ani, aflată chiar înaintea timpului său cu aproximativ un deceniu. I-aș recomanda autorului să ia în calcul posibilitatea unor noi volume care să reunească studiile publicate după 2001, mai puțin „naive” și mai bine conturate ideologic, asta ca să citez poziția lui Sârbu în cadrul unei discuții particulare purtată recent asupra acestui subiect.
1 Michael Scott Christofferson, Intelectualii francezi împotriva stângii. Momentul antitotalitar din anii 1970, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Editura Tact, Cluj-Napoca, 2018.
