Gail Kligman, Katherine Verdery, Țăranii sub asediu. Colectivizarea agriculturii în România (1949-1962), Iași, Polirom, 2015
Acest articol a fost publicat originar pe site-ul revistei ”Timpul” și a fost preluat cu permisul autorului.
Despre colectivizare agriculturii în România lui Gheorghe Gheorghiu-Dej s-a scris mult. Dar s-a scris prea puțin științific și prea mult memorialistic, vindicativ, declamativ. Nu s-a urmărit neapărat înțelegerea fenomenului în toată complexitatea sa socială, economică și politică, cât condamnarea sa apriorică într-un registru discursiv maniheist, în care nu există decât forțe ale binelui și forțe ale răului aflată într-o perpetuă încleștare; evident, comunismul era inclus în ultima categorie.
Cartea lui Gail Kligman și a lui Katherine Verdery este, în acest context, cu atât mai salutară. Bazată pe o cercetare de echipă transdisciplinară, desfășurată de-a lungul a aproape două decenii, lucrarea urmărește procesul colectivizării agriculturii ca fiind opera nu a unui partid comunist deja consolidat, ci a unui partid în curs de consolidare, operând cu membri slab pregătiți și de cele mai multe ori pragmatici, neconvinși de necesitatea colectivizării sau chiar ostili acestui proiect și ideologiei comuniste, în general. Acesta este de fapt unul dintre aspectele cruciale ale lucrării: partidul s-a generat, s-a inventat pe sine în timpul colectivizării, nefiind o entitate politică bine structurată înaintea demarării acestui lung proces de inginerie socială.
De menționat și faptul că, spre deosebire de Uniunea Sovietică, colectivizarea desfășurată în statele din Europa de Est a fost impusă din exterior. Comuniștii est-europeni au fost obligați să clectivizeze, pe când cei sovietici au acționat în baza misiunii istorice autoasumate de a se dezvolta altfel decât Occidentul. Mai departe, în marea majoritate a satelor rusești pământul era deținut în comun, pe când în Europa de Est gospodăriile țărănești erau bine individualizate, fapt care a îngreunat aici procesul colectivizării. Apoi, colectivizarea sovietică a fost gândită și ca o formă de deznaționalizare și de sovietizare a minorităților ucrainiene, baltice și moldovenești, pe când cea est-europeană nu a avut o astfel de dimensiune. În sfârșit, colectivizarea sovietică s-a făcut în contextul unei crize de proporții a grânelor datorată secetei și alimentată din exterior de politici ale marilor puteri europene care urmăreau destabilizarea Uniunii Sovietice, pe când în Europa de Est, cu toată penuria cauzată de război și de reparațiile postbelice achitate Moscovei, situația a fost incomparabil mai bună, mai ales că state ca Ungaria, Polonia sau Republica Democrată Germană erau deja relativ industrializate comparativ cu Uniunea Sovietică de la începutul anilor 1930 și nu depindeau în aceeași măsură de alimentele din mediul rural pentru a se dezvolta.
În România, ca și în alte părți, colectivizarea agriculturii nu s-a făcut în mod unilateral, numai dinspre partid spre societate. A existat o permanentă negociere între activiștii însărcinați cu rechiziționarea produselor agricole și țărani, aceștia din urmă reușind uneori să îi miuiască pe activiști pentru a mai trece cu vederea faptul că unele cote nu erau predate la timp sau erau predate în cantități insuficiente. De asemenea, țăranii și-au însușit „limba de lemn” oficială, la rândul ei adaptată de bolșevicii sovietici după limbajul birocratic țarist și au reușit uneori, formulând diferite tipuri de plângeri și contestații, să constrângă regimul în direcția unei flexibilizări în ceea ce privește abordarea problemei rurale. Împărțiți deseori arbitrar în chiaburi (țărani bogați), mijlocași și țărani săraci, aceștia din urmă având pământ sub un hectar sau deloc, țăranii erau astfel disciplinați de către noua putere, care îi putea încadra oricând în categoria chiaburilor în cazul în care se opuneau prea vehement procesului de colectivizare. Deși țăranii săraci nu puteau fi trecuți prea ușor în categoria chiaburilor, partidul nu își făcea probleme în privința lor, aceștia având oricum de câștigat în urma colectivizării și fiind deci mai puțini sau deloc ostili la adresa regimului.
Așa cum insistă autoarele, pământul are o semnificație simbolică și practică enormă în lumea rurală. Expropierea parcelelor deținute individual în favoarea statului a fost percepută ca o traumă colectivă și în același timp ca o răpire a identității individuale care a bulversat profund lumea satului. Bătrânii nu mai aveau ce să lase moștenire fiilor sau ce să ofere în calitate de zestre fiicelor; respectul intergenerațional a fost astfel alterat. Atât de mare a fost impactul colectivizării, încât s-a constituit cu timpul un folclor aparte dedicat rezistenței țăranilor în fața acestui inexorabil proces. În altă ordine de idei, așa cum am menționat deja, colectivizarea i-a avantajat indubitabil pe țăranii săraci, cei care aveau pământ puțin sau nu aveau deloc. Acest lucru tinde să fie eludat în literatura memorialistică abundentă de după 1989, care nu poate fi tratată ca o sursă științifică sigură, subliniază autoarele. Într-un context în care anticomunismul visceral era la ordinea zilei, mai ales în anii 1990, țăranii care au beneficiat de pe urma colectivizării și, în general, „nostalgicii comunismului”, cei care, din punct de vedere al nivelului de trai, au pierdut mai mult decât au câștigat în urma revoluției – s-au simțit intimidați și fie au preferat să nu se pronunțe, fie, inconștient, sub presiunea opiniei publice, au suprimat amintirile pozitive în favoarea celor negative. Un alt aspect care probează fluiditatea memoriei este dat de faptul că mulți dintre țăranii care au fost abuzați și umiliți în anii 1950 au reprimat pur și simplu aceste memorii care le afectau respectul și imaginea de sine.
Colectivizarea a cunoscut mai multe etape. A început într-un ritm mai lent în 1949 și s-a menținut așa până în 1952, an în care Ana Pauker, ministru de externe și unul dintre principalii suporteri ai unei colectivizări care să nu repete violențele și crimele din Uniunea Sovietică, a fost îndepărtată de la putere împreună cu ministrul de finanțe Vasile Luca, respectiv ministrul de interne Teohari Georgescu. Între 1952 și 1956, colectivizarea se intensifică, dar cunoaște un nou recul în urma revoluției maghiare, atunci când cotele obligatorii la diferite produse de bază sunt desființate. În sfârșit, procesul este reluat în 1958 și este intensificat din nou între 1960 și 1962, an în care se și încheie, peste 90% dintre terenurile agricole ale României intrând în proprietatea statului. În paralel cu înființarea fermelor colective au fost inițiate și așa-numitele întovărășiri, un fel de forme premergătoare ale colectivelor în care țăranii se asociau de bunăvoie, fără să fie necesară atingerea unui anumit număr de hectare, de exemplu.
De fapt, activiștii locali care încercau să îi convingă pe țărani de beneficiile colectivizării erau instruiți să nu utilizeze violența și să facă apel strict la persuasiune pentru a-și îndeplini sarcina. Mulți activiști care au făcut exces de zel au fost sancționați de către partid. După 1952 însă, acest lucru s-a întâmplat mai puțin, fapt care le conduce pe autoare la concluzia că, într-adevăr, Ana Pauker era ostilă unei colectivizări brutale, în timp ce Gheorghiu-Dej nu, urmărind numai să încheie cât mai repede subordonarea țăranilor față de stat pentru a asigura muncitorilor din mediul urban necesarul alimentar în vederea „construirii socialismului”. În plus, activiștii din mediul rural erau deseori brutalizați și chiar uciși de țărani. Violenței i se răspundea cu violență, fapt pentru care exista o enormă presiune psihologică asupra activiștilor, obligați să obțină rezultate concrete în intervale scurte de timp și cu resurse puține. Nu în ultimul rând, mulți dintre cei care au devenit membri de partid după 23 august 1944 erau precar educați și, în mediul rural, aceștia fiind recrutați preponderent dintre țăranii săraci, erau lipsiți de autoritate în fața țăranilor mai înstăriți – fapt care a contribuit de asemenea la escaladarea violenței la sate. Așa cum scriu autoarele, „O problemă de o gravitate aparte pe toată perioada colectivizării a fost faptul că, în timp ce unele cadre de nivel inferior nu-și făceau treaba, altele își depășeau cu mult atribuțiile sau abuzau de poziția lor atât în interes personal, cât și pentru a-și crea spațiu de manevră politică” (p. 203). Partidul a decis deliberat să se bazeze pe activiști precar educați, selectați uneori din rândul minorităților, deoarece aceștia erau mai ușor de controlat și, fiind desconsiderați de către majoritatea țăranilor, erau practic lipsiți de alternative.
Femeile s-au opus colectivizării într-o proporție mai mare decât au făcut-o bărbații. Ele au fst responsabile de cele mai multe agresiuni comise împotriva activiștilor, ele au întrerupt cele mai multe ședințe de partid și tot ele și-au șantajat deseori soții că divorțează dacă aleg să se înscrie în gospodăria colectivă. Cu timpul, partidul a eușit să învingă rezistența femeilor punând presiune asupra rudelor aflate la oraș sau aducând în discuție viitorul educațional și profesional al copiilor. După ce majoritatea membrilor unui sat era înscrisă, prin astfel de tehnici, în gospodăria colectivă, ceilalți ajungeau să se înscrie singuri pentru a nu ieși inutil în evidență.
Gradual, schimbările au început să fie percepute și în cheie pozitivă. Industrializarea muncii agricole a redus timpul de muncă a țăranilor și le-a permis acestora să se trezească mai târziu. Chiar dacă munca în comun le era străină sătenilor, fiind deseori interpretată ca o practică „împotriva firii” și în ciuda faptului că aceștia erau plătiți „în funcție de îndeplinirea unor norme prestabilite de producție, care îi motivau să lucreze mai mult, nu neapărat mai bine” (p. 413) – mulți își amintesc în mod plăcut de munca în echipă, o formă de socializare neexperimentată până atunci, în urma căreia s-au legat noi prietenii și, în general, s-a întărit spiritul de comunitate.
În încheiere, „nu trebuie să uităm că, pentru mulți săteni, organizarea socială precomunistă fusese oprimantă prin multele ei forme de inechitate socială, etnică și de gen. Subliniind violența pe care comuniștii au descătușat-o asupra acestor structuri și soarta nefericită a țăranilor bogați (…) putem foarte ușor să nu ne punem întrebarea dacă structurile acelea ar fi trebuit într-adevăr păstrate. Una din ironiile colectivizării este faptul că, pe măsură ce cadrele se străduiau să distrugă organizarea socială prin instigarea la lupta de clasă, țăranii erau siliți să apere relații care se dovedeau ele însele aspre și brutale. Nu toți au fost dispuși să facă asta. Numai așa putem înțelege de ce partidul a izbutit să-și recruteze simpatizanți din grupurile dezavantajate în ordinea tradițională a lucrurilor: săracii, romii, evreii, migranții, pe care satele îi considerau «venetici», și așa mai departe (…)” (p. 354).
Sursă: Timpul
