Maria Cernat în dialog cu cercetătoarea Nicoleta-Elena Apostol despre condițiile de muncă ale jurnalistelor din România
Nicoleta-Elena Apostol este autoarea unei remarcabile cercetări despre oprimare și condițiile de muncă ale jurnalistelor din România. De curând, Nicoleta-Elena Apostol a sintetizat cercetarea care a stat la baza tezei sale de doctorat într-un volum intitulat Dimensiune de gen și muncă în Jurnalism publicat la Editura Universității din București. În această lucrare ea detaliază lucruri legate de standardele în funcție de care se definește profesia de jurnalism, dar și diversele tipuri de discriminare cărora jurnalistele trebuie să le facă față atunci când își exercită profesia. De ce în profesiile care au fost până de curând masculinizate este încurajată competiția, de ce emoțiile asociate cu ”bărbații puternici”, furia, agresivitatea, violența, sunt scuzate și valorizate pozitiv? De ce, prin opoziție, emoțiile asociate stereotip cu femeile, empatia, sensibilitatea, sunt devalorizate și considerate vulnerabilități? Am contactat-o pe Nicoleta-Elena Apostol pentru a afla mai multe detalii despre aceste lucruri chiar de la ea.
Dragă Nicoleta, lucrarea ta ar putea fi cu ușurință considerată o excursie în muzeul sexismului presei din România. E un muzeu înfricoșător în care pășim în camere populate de falsă conștiință, misoginism internalizat, acceptare necritică a celor mai scandaloase discriminări. Într-o totală contradicție față de jurnalistele cu care ai stat de vorbă care consideră emoțiile ceva specific feminin și total neprofesionist, eu vreau să începem discuția din acest punct. Cum ai reușit să gestionezi la nivel emoțional acest spectacol al acceptării necritice a discriminării la care sunt supuse jurnalistele din România?
Literatura de specialitate – despre gen și muncă în jurnalism – precum și ceea ce știam, la nivel anecdotic, că se petrece în redacțiile românești mă pregătiseră să primesc răspunsuri sexiste sau care normalizează ori minimalizează diferite abuzuri. De asemenea, mi-am asumat rolul de cercetătoare care utilizează metoda interviului calitativ, ceea ce pentru mine a însemnat să mă concentrez pe narațiunile participantelor, să pun întrebări în măsură să mă ajute să înțeleg logica cu care ele operează și să scot la iveală contextul mai larg ce determină respectivele poziționări. Nu aș pune problema în termenii unei false conștiințe. Articularea unor poziții critice presupune cunoaștere explicită – nu doar cunoașterea tacită a unor fenomene. Cu alte cuvinte, deși participantele au fost expuse la discriminare și abuz nu înseamnă că au, în mod necesar, resursele discursive pentru a problematiza aceste experiențe. Relațiile de putere din câmpul ocupațional jurnalistic structurează o anumită ordine a lucrurilor, iar aceasta – precum în alte câmpuri instituționalizate – nu include o perspectivă critică, atentă la gen și la alte categorii identitare. De altfel, cercetarea evidențiază rolul jucat de ideologia ocupațională sau de profesionalismul specific jurnalismului în furnizarea unor justificări și explicații pentru situațiile de abuz întâmpinate.
Lucrarea cuprinde șase capitole. În primele trei vorbești despre conceptul de profesionalism, apoi despre gen/dimensiune de gen în ocupația jurnalistică și despre metodologie. Aș vrea să dezvolți puțin ideea de date care nu sunt „culese” precum căpșunile care ne așteaptă acolo pe noi ca cercetători să le adunăm.
În cazul meu, a însemnat asumarea faptului că interviurile sunt o co-construcție sau o co-producție. Interviul este rezultatul unei interacțiuni, iar persoana care pune întrebările are propria agendă, cadrează realitatea într-un anumit fel. La rândul său, persoana care răspunde are libertatea de a negocia sau resemnifica fenomenele discutate. Din postura de cercetătoare am luat o serie de decizii – de la cadrul teoretic la metoda de analiză – care au condiționat rezultatele. Cred că oricine ar citi transcrierile verbatim – anonimizate – ale interviurilor ar observa alte pattern-uri decât cele pe care eu le-am evidențiat în volum. Parțialitatea sau decupajul inerent este ușor de digerat atunci când vorbim de cercetarea calitativă întrucât așteptarea de a produce rezultate generalizabile este moderată; totuși, decupajul nu trebuie uitat în cazul cercetării cantitative, oricât de reconfortantă este certitudinea produsă de datele de tip hard. Oricine a făcut cercetare cunoaște foarte bine tendința de plasa în opoziție abordarea cantitativă și cea calitativă, precum și statutul privilegiat al celei dintâi. Experiența cercetării mi-a arătat importanța de a avea acces atât la date calitative, cât și la date cantitative și cred că trebui recunoscută și cultivată relația lor de interdependență. Asta nu înseamnă că fiecare trebuie să facă și cercetare calitativă și cantitativă, mai degrabă mai refer la faptul că seturile de date obținute prin tehnici calitative și cantitative oferă posibilitatea „verificării” reciproce și completării.
Cred că principala noastră problemă, așa cum reiese din interviurile cu jurnaliste din România, este interiorizarea discriminării și contribuția la normalizarea ideologiei. În primul rând ele lasă organizația să le ofere standardele de profesionalism. Cam ce îi convine patronului să considere jurnalistele că e profesionist, exact acele lucruri și le asumă și ele, de multe ori orbește. Ce crezi că e de făcut?
Soluția este crearea unor mecanisme care să producă solidaritate, ceea ce nu este simplu întrucât necesită muncă de organizare! Cercetarea mea surprinde în mod extensiv un aspect discutat în literatura despre jurnalism și, anume, faptul că jurnaliștii/ele nu au control asupra propriei ocupații și că, de-a lungul timpului, nu au fost în situația de a defini standardele profesionale – din contră, acestea s-au sedimentat ca urmare a unor interese și nevoi ale organizațiilor angajatoare. Deși la nivel societal există așteptarea ca jurnalistele/ii să să acționeze în mod autonom, în fapt nu au fost stabilite forme asociative suficient de puternice care să mijlocească independența jurnalistică, să ofere sprijin atunci când membrii/ele breslei se confruntă cu presiuni pe filieră patronală și/sau politică. Aici trebuie menționat că pentru majoritatea jurnaliștilor/elor din România nici sindicalizarea nu mai este o opțiune, dat fiind faptul că în 2011 au fost desființate sindicatele profesionale. Literatura de specialitate mai arată că jurnalistele/ii au lucrat în mod tradițional sub presiunea consumatoare a timpului – accentuată recent de digitalizare –, iar în presa românească munca peste program necompensată este normalizată. Ca atare, ocupația lasă puțin timp de reflecție și de implicare în activități care să faciliteze asocierea la nivel ocupațional. Ca să folosesc un termen actual, cred că jurnaliștilor/elor le lipsește un network dedicat, întâlniri regulate – în afara socializării inevitabile și selective din redacții și de pe teren – în care să fie prioritizată apartenența ocupațională, deci, conștientizarea intereselor comune, dincolo de antagonismul sau competiția data de apartenența organizațională.
În partea teoretică ai vorbit despre fenomenul de „tokenizare” – adică acel fenomen în care femeile, pentru că sunt prea puține în organizația în care domină numeric bărbații, tind să interiorizeze valorile masculine pentru a fi acceptate. Mai mult, faptul că numărul jurnalistelor crește în organizațiile media nu schimbă neapărat cultura organizațională. Poți să detaliezi pentru publicul nostru acest fenomen?
Conceptul de „tokenizare” este legat de lupta pentru drepturile civile în SUA și captează acel fenomen de integrare strategică sau simbolică a unor persoane din rândul minorităților, servind, în primul rând, celor care fac cooptarea – la locul de muncă, în instituții etc. –, respectiv să semnalizeze faptul că sprijină diversitatea și că, iată, discriminarea e o falsă problemă în acel context. Conceptul a fost folosit și pentru a discuta pătrunderea dificilă a femeilor în munca salariată și profesionalizată, frecvent însoțită de stabilirea unor funcții și specializări considerate „potrivite” din punctul de vedere al genului. Cu alte cuvinte, dacă chiar trebuie să angajăm femei sau persoane din grupuri minoritare – eventual , pentru că ne costă mai puțin –, să le dăm de făcut ceva la care se presupune că se pricep, să se facă utile și, dacă se poate, să preia munca aia care oricum nu prea ne place. În jurnalism, femeilor, pe lângă traduceri și muncă administrativă, le-au fost „cedate” așa-numitele subiecte soft – în esență, informații de „interes uman”, adesea legate de practicile de consum, menite să atragă publicitate. Subiectele hard sunt cele considerate a fi de interes public și stau sub semnul acoperii urgente, al relaționării cu surse care au putere, multă vreme fiind considerate adecvate doar pentru bărbați. Pe măsură ce în redacții a crescut numărul femeilor, a devenit tot mai acceptabil – sau contingent necesar – ca ele să acopere subiecte hard, însă a persistat ideea că, de fapt, se pricep la alte lucruri și că bărbații sunt cei calificați să facă jurnalism „adevărat”. Jurnalistele au fost puse situația să să își adjudece intrarea în clubul select al „băieților”, să se solidarizeze cu ei și să le preia comportamentele. O altă regulă nescrisă este că nu trebuie să uite că de fapt sunt „femei” și, atunci când e cazul, să performeze comportamente feminine, să nu fie agresive sau prea exigente.
Una dintre cele mai revoltătoare situații este aceea în care, din interviurile pe care tu le-ai făcut, jurnalistele însele desconsideră ceea ce e feminin – vocea feminină la radio, ținuta feminină, emoțiile și exprimarea lor. Mai mult, multe dintre cele intervievate tind să culpabilizeze tot femeile pentru hărțuirea sexuală. Cum comentezi?
Atunci când vine vorba de blamarea femeilor și a victimelor, în general, pentru situațiile de hărțuire sexuală și abuz pe care le întâmpină ar trebui insistat asupra responsabilității presei la fel de mult cum se întâmplă în cazul subiectelor politice. Rolul exercitat de ocupație este fundamental tocmai pentru că îi revine funcția mediatizării, selectarea și verificarea informațiilor, dar și furnizarea unei logici de interpretare a vieții cotidiene. Cursurile de perfecționare, pe care angajatorii ar trebui să le ofere cel puțin o dată la 2 sau 3 ani, ar fi o soluție accesibilă pentru a pregăti jurnaliștii/ele să gestioneze ceea ce, în sens larg, putem numi „cazuri sensibile”, însă din păcate formarea profesională este obligatorie doar pe hârtie. Desigur, problema nu este stringentă doar pentru ocupația jurnalistică și de bază ar fi să avem educație sexuală în învățământul preuniversitar, care să accentueze importanța consimțământului, iar la nivel universitar cursuri prin care să se deprindă o perspectivă critică asupra multitudinii de relații de putere.
O idee absurdă, dar persistentă este aceea că la nivelul pozițiilor înalte de management trebuie să nu ai emoții deloc. Tu ce părere ai despre această ”castrare emoțională” a managerului de succes?
Părerea mea este că nu emoțiile în sine sunt problema, ci crearea unui mediu în care persoanele se simt rușinate pentru emoțiile pe care le experimentează, fără a avea ocazia să discute ceea ce simt și, deci, să treacă mai ușor prin respectiva stare emoțională. Pattern-ul feminizării emoțiilor este foarte puternic în cercetarea pe care am realizat-o. Femeilor le sunt asociate stări afective considerate negative – în special, le este reproșat excesul de sensibilitate. Afectivitatea negativă este invocată pentru a se a explica de ce nu sunt potrivite în poziții de conducere. În schimb, reacțiile bărbaților sunt justificate sau naturalizate, chiar dacă trădează ostilitate sau constrângere și, ca atare, sunt cât se poate de toxice. Cel puțin în organizațiile media, managerul este de succes în măsura în care se abține să afișeze emoții considerate feminine și este o persoană dispusă să își sacrifice angajamentele și preocupările personale.
Am lăsat la final o întrebare care, iată, ține tot de ceea ce suntem învățate să devalorizăm: propria implicare personală în proiectele noastre. Cum ai ajuns tu să scrii această teză de doctorat și cum te-a ajutat ea să te dezvolți?
Mulțumesc pentru această întrebare care îmi permite să adresez – parțial – un lucru important din punct de vedere feminist, adică schițarea unei genealogii a femeilor care au contribuit la formarea mea. Mă voi limita strict la teza de doctorat, ca să nu scriu un poem. Imboldul de a face cercetare a venit după ce în perioada studenției am urmat, în mod întâmplător, un curs opțional, excelent, întitulat „Gen și publicitate”, pe care Theodora-Eliza Văcărescu îl ținea la Universitatea din București. Cursul mi-a relevat o lume care îmi era complet necunoscută și m-a ghidat pe traiectoria gândirii critice. Subiectul cercetării s-a conturat în urma unei discuții cu profesoara Daniela Rovența-Frumușani, coordonatoarea tezei. Am pornit de la constatarea că știm puține lucruri despre condițiile în care jurnalistele din România își desfășoară activitatea profesională și a fost sugestia dumneaei să mă concentrez pe metoda interviului calitativ. Aici, aș vrea să menționez faptul că sunt recunoscătoare jurnalistelor care mi-au răspuns la întrebări, oferindu-mi cu generozitate parte din timpul lor. Munca la teza de doctorat m-a învățat să fiu riguroasă, să încrucișez cât mai multe surse și să fiu nuanțată atunci când mă poziționez asupra unui lucru. De asemenea, am câștigat un nou interes de cercetare, respectiv aspectele legate de muncă plătită, care se adaugă preocupării pentru munca neremunerată, specifică tradiției feministe.
