Anticomunism, rețeta noastră secretă

O călătorie în non-sensul postcomunist lipsit de sfârşit

Cât comunism mai există în noi? (foto: Pixabay, CC0)

Nu mai nutresc de mult speranța ca, la trei decenii de la revoluție, să aud un discurs public articulat, coerent și lucid despre comunism. Atâtea câte există, acestea din urmă sunt marginalizate și ridiculizate – când nu se marginalizează și ridiculizează singure, dintr-un exces de zel părtinitor – pentru că sfidează direct ideologia occidentalistă dominantă în câmpul discursiv românesc. Dar – și acesta nu e puțin lucru – măcar nu mai pot fi ignorate.

Cu riscul de a fi redundant în raport cu ce am scris anterior despre această temă, am să o aduc totuși în prim plan, de centenar, dintr-un motiv simplu: o expoziție la Timișoara, organizată de către o instituție de stat axată pe studierea istoriei recente, desfășurată zilele trecute și având ca temă o istorie a comunismului în imagini, expoziție în cadrul căreia s-au exprimat mai mulți intelectuali publici locali, având însă o notorietate profesională cu mult peste nivelul local. Notorietate binemeritată, în domenii ca literatura și istoria orală, printre altele. Totuși, ceea ce au spus cu această ocazie (și nu numai) despre comunism nu s-a ridicat, din păcate, la ținuta măcar culturală, dacă nu științifică, cu care ne-au obișnuit.

Aș începe cu problema răului pe care ar fi reprezentat-o comunismul, un rău absolut, metafizic, îngrozitor, incomensurabil. O astfel de abordare emotivă, ca să nu spun isterică, pe alocuri, compromite din start orice inițiativă lucidă, echilibrată, ce să mai vorbim de științifică – pe scurt, orice tentativă onestă de a aborda problema. Ca o paralelă, la pachet cu acest anticomunism metafizic găsim deseori problema excepționalismului românesc, expusă bombastic și sentențios și ornamentată cu citate din scrierile lui Petre Țuțea sau ale lui Nae Ionescu. Aceeași concentrare unilaterală, de rău augur, asupra unui „straw-man” convenabil, care ne scutește, prin de-contextualizare, de efortul de a analiza lucrurile în plenitudinea lor conjuncturală, economică, politică, socială, culturală și, mai ales, internațională. Aceeași îndârjire neobosită asupra unei himere în definitiv, pentru că anticomunismul metafizic postcomunist are un rol cât se poate de prezent și de racordat la mizele culturale contemporane, la fel cum eroismul istoric din perioada lui Ceaușescu, alături de „continuitatea și unitatea multimilenară a poporului român”, nu făcea decât să sublinieze poziția rebelă a României relativ la Uniunea Sovietică. Alte artificii retorice, alte mize, același procedeu discursiv: logica echivalenței. În plus, așa cum insista Adrian Paul-Iliescu într-o lucrare mai veche și pe nedrept ignorată – Anatomia răului politic – „Intelectualul exaltat, acaparat de idei radicale, vede răul pretutindeni în jurul său – dar acest Rău nu este decât o proiecţie a propriului său cadru de vedere, a propriului extremism” (Iliescu, 2006, 20). Mai mult decât atât, „Obsesia pentru combaterea răului conduce la cea mai intensă propagare a Răului” (Iliescu, 2006, 164).

Dar cum rămâne cu represiunea comunistă, reeducarea de la Pitești, poliția politică etc.? Acestea sunt probleme dureros de concrete. Sigur că da, numai că a gândi concret înseamnă a gândi contextual, nu unilateral, absolutizând o latură a problemei în detrimentul celorlalte. Acesta este concretul autentic, plenar, concretul universal, hegelian, în ultimă instanță. Nu încerc să relativizez nimic, ci doar să ofer o înțelegere mai cuprinzătoare și astfel mai adecvată a subiectului discutat. Oricât de regretabilă și de inumană a fost reeducarea de la Pitești, ea nu poate constitui o „metaforă” generală pentru comunismul românesc, nici măcar pentru regimul Gheorghi-Dej. Atrocitățile comise acolo reprezintă un caz izolat, pe care liderii comuniști l-au utilizat abil pentru a se disocia de „elementele” legionare infiltrate în partid – mă refer desigur la Eugen Țurcanu – dar pe care nu l-au ordonat cu bună știință și pe care l-au cunoscut în bună măsură retrospectiv. Cât despre legionarii din partid, aceasta reprezintă o cu totul altă poveste, una care i-a ajutat pe comuniști să-și sporească efectivul numeric minuscul, respectiv să intimideze și să țină sub control nemulțumirile unei populații greu încercate de război, de daunele plătite Uniunii Sovietice (exagerate categoric, dar având o bază istorică reală), și de foametea anilor 1946-1947, deosebit de secetoși, foamete amplificată de dezorganizarea administrativă generalizată.

S-a vorbit apoi despre represivitatea regimului comunist, despre cenzură și încălcările repetate ale drepturilor omului. La fel, nimic nou sub soare. Problema apare când lucrurile nu sunt văzute în continuitatea lor istorică. Atunci putem discuta nonșalant de paradisul interbelic, de virtuțile neasemuite ale monarhiei, de câte și mai câte. Însă încă din 1859, de la așa-numita „unire mică” (Muntenia și Moldova), România a profesat un autoritarism și o cenzură politică de toată frumusețea. Sigur, ele nu au atins intensitatea „obsedantului deceniu”, perfect adevărat, dar nici nu au picat din cer pe un teren gol sau organizat anterior conform unei democrații ingenue, pe nedrept curmată de vicisitudinile istoriei. La fel și duplicitatea „cadrelor” comuniste, anecdotic punctată de către unii dintre participanți. De când duplicitatea reprezintă o trăsătură specifică doar a comunismului, nu și a funcționarilor și politicienilor interbelici, respectiv postcomuniști? Duplicitari au existat și vor exista întotdeauna; fiecare dintre noi a fost măcar odată duplicitar, să fim serioși. Au existat în comunism și profesioniști cinstiți, care și-au văzut de treabă fără să facă prea multe compromisuri, cel puțin nu atât de mari ca unii dintre anticomuniștii publici de astăzi, care au impresia că apăsând pedala moralismului steril anticomunist își vor face uitate vechile păcate. Au existat desigur și duplicitari. Oare astăzi stăm mai bine, avem mai mulți profesioniști decât duplicitari? Mă tem că nu. Ba dimpotrivă, s-ar putea să stăm chiar mai rău. Ne face o astfel de constatare factuală comuniști „reziduali”, nostalgici după un regim pe care nu l-am cunoscut în toată „splendoarea” lui represivă? În ochii anticomuniștilor metafizici, da, fără îndoială.

În continuare a fost atinsă episodic și problema colectivizării. Din nou, corul bocitoarelor profesioniste s-a reactivat spectaculos. Ideologie, violența, capricii personale ale liderilor naționali, imitație servilă a Moscovei. Niciun cuvânt despre izolarea internațională a României postbelice, ca a întregului lagăr socialist, de altfel, masiv afectat de război, și despre necesitatea de a stabili o economie autarhică, într-o primă fază, centrată pe emergența unei piețe interne. Așa cum arată sociologul Norbert Petrovici, construcțiile au fost privilegiate în cadrul acestui demers, în faza inițială cel puțin, deoarece antrenează o gamă largă de servicii conexe, din sfera industriei grele și a industriei ușoare deopotrivă (Petrovici, 2017). În condiții de penurie accentuată și de izolare internațională drastică, niciun regim politic nu și-ar fi permis să nu reglementeze prețul alimentelor, riscând astfel o destabilizare totală. Mai ales că vorbim de un regim politic impus din exterior, acționând în cadrul unei societăți în general ostile. De aici și colectivizarea, cu întreaga cohortă de abuzuri, violențe inutile și răfuieli personale care au însoțit-o. Sigur că, retrospectiv, lucrurile ar fi putut fi făcute altfel, mult mai bine, mai eficient, mai uman, mai onest. Însă contextul respectiv cerea anumite măsuri imperative, în absența cărora situația ar fi scăpat probabil de sub control, urmând a fi readusă sub controlul Moscovei cu asupra de măsură. Cazul Ungariei în 1956 o demonstrează cu prisosință. Sau, altfel spus, e mai ușor să voci fotbal din tribună decât pe teren.

Din tot acest registru inchizitorial nu putea lipsi, desigur, penuria economică produsă de regimul comunist. Chiar dacă unul dintre participanți a nuanțat totuși afirmația, consemnând că mai degrabă ultimul deceniu al regimului s-a remarcat din acest punct de vedere, nu este suficient. După primul deceniu postbelic, deosebit de greu și pentru statele occidentale, nu numai pentru cele comuniste, pentru care a fost și mai greu – anii 1960 și 1970 au reprezentat un fel de încercare est-europeană de a edifica ceea ce în Occident era cunoscut sub numele de statul bunăstării. Evident, cu toate limitările economice, politice și birocratice aferente. Criza din deceniul următor își are originile în criza mondială a petrolului din anii 1970, care a afectat incomparabil mai mult statele în curs de dezvoltare decât statele dezvoltate, în decizia Statelor Unite de a renunța la convertibilitatea dolarului în aur, care a declanșat scumpirea accelerată a petrolului în anii următori, statele arabe nedorind să fie plătite cu dolari drastic devalorizați (ca cu 30%), în regândirea împrumuturilor internaționale (dobânzi mai mari, scadențe mai mici) – și de abia în ultimul rând în incompetența și rigiditatea birocratică a regimului Ceaușescu. Pe lângă acestea, obtuzitatea comunismului românesc în ceea ce privește drepturile omului, pe care l-a perceput numai ca pe un instrument discursiv occidental, separat de propriile abuzuri umanitare, a antrenat o reacție ostilă din partea Occidentului. Alte state comuniste au acumulat datorii mult mai mari decât România (Polonia, de exemplu), dar nu au fost constrânse să le ramburseze atât de repede, tocmai pentru că erau mai flexibile în probleme umanitare și pentru că beneficiau, evident, de o puternică influență în politica internă americană prin intermediul comunității poloneze naturalizate.

Nu au lipsit nici criticile la adresa „tinerilor profesori marxiști”, care omit să le spună studenților că Manifestul Partidului Comunist scris de Karl Marx și de Friedrich Engels conține instigări la crimă și este de o violență insuportabilă, sintagma „dictatura proletariatului” fiind un exemplu elocvent în acest sens. Ba le spun, cum să nu. Le mai spun însă și că dictatura proletariatului, conform chiar unor politologi de dreapta, pe linie din punct de vedere ideologic, cum ar fi Kenneth Jowitt sau Robert Tucker, printre alții – înseamnă mai degrabă o stare de excepție, tranzitorie, nu una bazată pe și care ar necesita constitutiv violență per se. Da, manifestul conține anumite îndemnuri la violență de clasă, dar acestea sunt mai degrabă retorice. Trebuie să distingem întotdeauna între lucrările de propagandă, cu aplicabilitate politică directă (manifestul a fost scris în contextul revoluțiilor europene din 1848), și lucrările științifice sistematice de genul Capitalului. Sigur, pentru a opera o atare distincție este nevoie să le citim și pe cele din urmă, nu numai pe primele. Apoi, capitalismul de la jumătatea secolului XIX și capitalismul contemporan sunt foarte diferite. Capitalismul cunoscut de Marx și Engels în tinerețea lor a fost infinit mai violent și mai opresiv decât cel de astăzi, care, pentru a divaga puțin de la subiect, dă semne tot mai îngrijorătoare că democrația îl împiedică să se dezvolte cu adevărat, în toată plenitudinea sa tehnic-consumeristă. Capitalismul (încă) îmblânzit de astăzi este o consecință directă a Capitalului, a manifestului și a fricilor elitelor oligarhice europene de revoluție și, după 1917, de bolșevism. Hai să mai vedem ce scrie manifestul, dincolo de ce nu ne convine: vot universal, inclusiv pentru femei, sindicate, pensii, ajutoare sociale. Toate acestea există astăzi – deși amenințate – fapt care conduce la concluzia că, într-o bună măsură, manifestul și-a făcut treaba.

În sfârșit, întrebarea care a subîntins întreaga întâlnire, întregul monolog, de fapt, mi-a sugerat, vorba celebrului personaj Pavel Puiuț din Filantropica, interpretat excelent de către regretatul Gheorghe Dinică, o emoționantă perspicacitate: cât comunism mai există în noi? Altfel spus, de ce nu reușim să ne schimbăm odată pentru totdeauna mentalitatea și să scăpăm în mod miraculos de comunism? Aș reformula-o în felul următor: cât discernământ mai există în noi? câtă probitate deontologică mai există în noi? câtă dorință de a ne raporta onest și lucid la trecutul recent, chiar și după trei decenii de la dispariția regimului comunist? câtă dorință de a înțelege, și câtă dorință de a ne păstra neștirbită poziția culturală confortabilă, pe care ne-am consolidat-o din plin cu ajutorul mantrei atotputernice a anticomunismului postcomunist, a luptei cu morile de vânt, a eludării neajunsurilor prezentului prin raportarea lor la un trecut trunchiat, menit să legitimeze perpetuu un prezent cel puțin la fel de trunchiat?

Anticomunismul, ingredientul principal al rețetei ideologice postcomuniste, umple în continuare cămările intelectualilor noștri publici. Ingredientul este cu atât mai secret cu cât este ascuns în public și aparent demonetizat prin repetare excesivă. La fel ca „scrisoarea sustrasă” a lui Edgar Allan Poe, pe care Jacques Lacan o interpretează superb în cheie psihanalitică. E vorba despre o prezumtivă scrisoare de amor a unei regine către amantul său care este sustrasă de pe biroul acesteia și antrenează astfel un lung șir de șantaje, bănuieli și comploturi printre oamenii politici de la curtea respectivă. Scrisoarea respectivă, ne spune Lacan, este marele semnificant care își creează un șir de echivalențe simbolice foarte eficiente și care ne semnifică în mai mare măsură de cât o semnificăm noi, lăsându-ne să întrezărim, dincolo de ea, prezența perpetuu inaccesibilă a Celuilalt, a inconștientului (Lacan, 2006, 6-48).

Anticomunismul metafizic postcomunist joacă, în povestea noastră, rolul scrisorii reginei de mai sus. Atâta timp cât ne vor interesa cu asupra de măsură intrigile politice meschine și vom reduce problemele structurale, concrete în sensul hegelian al termenului, la probleme individuale, personale, unilaterale, atâta timp cât vom refuza să vedem, cu o indignare morală demnă de direcții mai bune, pădurea de copaci – vom rămâne cu toții în postura politicienilor de la curtea regală mai sus menționați. Sau în postura impenitentului Don Quijote, care luptă abitir împotriva comunismului omniprezent, mirat, dezamăgit și ulterior resemnat că lumea nu se schimbă în conformitate cu nobilul său exemplu.

 


Bibliografie generală

ILIESCU, A. P. (2006) Anatomia răului politic. București: Ideea Europeană.

LACAN, J. (2006) Ècrits. The First Complete Edition in English. New York: W.W. Norton & Company, Inc.

PETROVICI, N. (2017) Zona urbană. O economie politică a socialismului românesc. Cluj-Napoca: Tact, Presa Universitară Clujeană.

Postări asemănătoare

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.


2 Comments

  1. Discursul anticomunist de după 1990 are trei trăsături :
    1) E anistoric și fără conținut.
    Totalitarismul anilor 1948-1965 e simplă ocupație sovietică.
    E o ocupație militară străină, în urma pierderii războiului.
    Au ajuns la închisoare și au murit în închisoare numeroși politicieni corupți care o meritau pe deplin – Mihai Popovici, fost ministru țărănist al justiției, absolut corupt ; generalul Macici, criminal de război.
    E ușor să deplîngi soarta celor închiși, dacă taci crimele pe care le-au făcut.
    2) Discursul anticomunist dintre 1996-2000 al țărăniștilor a avut scopul de a ascunde completa incapacitate a gerontocrației țărăniste de a guverna țara.
    3) Niciodată cei care au ținut discursul anticomunist nu au ținut seamă de sondaje, care arată o atitudine a populației mult mai nuanțată, ba chiar predominant favorabilă perioadei comuniste, NICI nu au cerut părerea persoanelor în vîrstă, care și-au petrecut viața activă în perioada comunismului.
    4) Nu a fost comparat comunismul din România cu cel din Cehoslovacia, Polonia sau Germania de est, de exemplu.

Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat