Un spectacol despre supraviețuirea celor diferiţi in spaţii nesigure
Finalul săptămânii ce tocmai a trecut a coincis cu premiera spectacolului ,,Negreșită”. Un spectacol dur, emoționant despre cât de bine e să fii puțin altfel într-o țară în care cuvântul homosexualitate trezește monștri periculoși. Timp de o oră și douăzeci de minute pășești alături de personajele interpretate cu maximă pasiune și dăruire de Mădălina Brândușe, Alina Medoia și Ioana Chițu în înfricoșătoarea lume heteronormativă, populată de masculi disperați să conserve lumea formată din bărbați și femei, din inși în uniformă, precari și umiliți, a căror singură armă e puterea. Puterea de a disciplina corpurile care nu intră în categoriile pe care ei le consideră corecte. Un spectacol care te răscolește prin modul foarte inspirat în care reușește să transmită frica, teroarea și umilința pe care persoanele queer o experimentează zilnic, ceas de ceas, secundă de secundă. Pentru mine, ca militantă pentru drepturile omului, a fost cu atât mai emoționant să văd suferința, chinul și absurdul situațiilor cu care aceste persoane trebuie să se confrunte. Discuția, care pentru mine era una principială și rațională, s-a prezentat deodată în ipostaza ei atât de umană, cu carne, sânge și lacrimi, cu o dimensiune izbitoare a oprimării pe care nici măcar nu o bănuiam.
Cu maximă sensibilitate și umor, spectacolul urmărește traseul de viață al unei persoane queer care se îndrăgostește. Până aici nimic neobișnuit. Doar că, ce să vezi?, fata noastră se îndrăgostește uneori… de câte o altă fată. Sentimentele sincere de iubire adevărată se ciocnesc de un zid de prostie și bigotism atât de mare, de o mentalitate atât de retrogradă și de comportamente atât de violente încât singura variantă este să ascundă aceste sentimente, să le îngroape și să creadă despre ea însăși că e ,,doar puțin greșită”. O fetiță de opt ca toate celelalte, într-un sat din Moldova, se împrietenește cu o altă fetiță. Și, spre exasperarea tatălui, o sărută pe fetița cu care se înțelege bine. Destul cât să se aprindă beculețele tatălui, bine hrănit cu propaganda religioasă, împrăștiată de preotul din sat, despre pericolul care s-a abătut de curând asupra cinstitelor plaiuri moldovenești, pericolul lesbianismului! Tabloul familial clasic: tatăl se teme de pericolele prezentate de preot și o trimite pe mamă să rezolve problema. Care mamă îi livrează sentința că, de acum încolo, nu va mai primi vizitele prietenei ei și că există un pericol de care trebuie să se teamă. Noroc cu vânzătoarea din sat care o iluminează pe fetiță în chestiuni sexuale. Părinții sunt absenți din aceste discuții rușinoase.
Fata noastră participă, în Moldova de peste Prut, la un marș gay, la care vine însuși ambasadorul Americii. Spectacolul nu ratează ocazia de a sublinia ipocrizia acestei mari puteri, care, cu o mână pare că îți dă drepturi politice și îți ține lecții de progresism, și cu alta te sugrumă economic și te distruge financiar. Tensiunea marșului, teama permanentă de bandele de băieți rusofili, care abia așteaptă să se abată, cu toată furia pumnilor și a mușchilor bine antrenați la sală, împotriva acestor corpuri neconforme, care nu iubesc așa cum le-a spus lor Biserica și eroii neamului că trebuie să te iubești. Acesta este punctul în care calitatea textului își spune cuvântul. Pășim pe bulevardul din Chișinău alături de o fată oarecare, o fată care mănâncă judicios dulciurile delicioase, care trebuie să îi ajungă de la un capăt la altul al străzii pe care o traversează liniștită. Deodată, la marș, același spațiu se transformă într-un coșmar. Spațiul e dominat de credincioșii normali, care urlă din toți bojocii ,,Spurcăciune!”, de băieții normali îmbrăcați în negru care amenință cu bătaia și violul, și câteva zeci de manifestanți LGBTQ în această mare de normalitate!
Fata noastră fuge la București. Își imaginează că aici va găsi un loc în care corpul ei atipic și iubirea ei atipică vor fi mai lesne acceptate. Finalmente găsește o fată dispusă să își asume riscul de a se afișa cu ea în public. Știe exact, de unde până unde, s-au ținut de mână și cât de violent au fost întâmpinate de un grup de băieți de bine, care doreau cu tot dinadinsul să le explice, prin viol, evident, că lesbianismul e doar rezultatul faptului că nu i-au întâlnit pe ei mai devreme. E o fantezie pe cât de absurdă, pe atât de persistentă în capul bărbatului macho. O prietenă de-a mea queer era terorizată de un profesor la care a avut proasta inspirație să se înscrie la coordonare pentru lucrarea de licență. Profesorul era ferm convins că, dacă se va culca cu el, sigur, sigur o să renunțe la lesbianism. Lucru sigur: doar neșansa ratării întâlnirii biblice cu falocrații neamului te pot face queer!
Cu mijloace scenice minime, spectacolul reușește să te prindă și să te țină captiv alături de actrițele care îți vorbesc despre aceste lucruri atât de dureroase de lângă tine. Pentru că personajele pe care ele le interpretează sunt acolo, lângă tine. Și au fost mereu. N-a trebuit să vină nici Europa, nici SUA și nici organizațiile pentru drepturile omului ca ele să existe lângă noi.
Cât durează ca un spațiu sigur să devină un spațiu nesigur? E întrebarea care revine obsesiv pe parcursul spectacolului. Este totuși trist că au trebuit să treacă aproape trei decenii de la revoluție ca să avem aceste meditații dure, dar necesare pe tema spațiilor sigure. E trist că întreaga discuție despre spațiile sigure este expediată din încheietura mâinii ca expresie a super-sensibilității unor minorități care vor să ne sugă seva normalității din prea-cinstitele vine naționale. Așa normali cum ne-a lăsat Domnul nostru, ne manifestăm adesea în toată splendoarea acestei normalități terorizând, amenințând cu bătaia, cu violul. Este momentul să spunem poveștile oprimării, ale discriminării, ale terorii în care, cu ajutorul instituțiilor noastre și al intelectualilor noștri conservatori, atâția oameni trăiesc!
Negreșită
Un spectacol de/cu: Mădălina Brândușe, Alina Medoia, Ioana Chițu, Carolina Vozian, Maria Sgârcitu, Alex Horghidan, Mișa Dumitriu, Paula Dunker.
