Un interviu cu britanicul Paul Smith, fondatorul Aternatywa Socjalista – filiala poloneză a organizației Committee for a Workers’ International, despre rezultatele alegerilor europarlamentare din Marea Britanie și despre demisia Theresei May
Ca de obicei există foarte puțină cultură critică în privința evenimentelor de politică internațională. Considerată de intelectualii români drept o nobilă servitoare a Marii Britanii, Theresa May se bucură de respect și admirație. Mai mult, feministele liberale sar să o apere pe May spunând că ea apărut în peisaj când situația era atât de proastă încât niciun bărbat nu s-ar fi murdărit pe mâini și nu și-ar fi riscat reputația. Jurnaliștii de la The Guardian au fost însă teribil de duri cu evaluarea guvernării lui May. E timpul ca unele dintre lucrurile mai puțin spectaculoase care țin de Marea Britanie să ajungă și în presa din România. Și nu mă refer aici la elemente triviale, ci la lucruri cât se poate de grave care țin de iresponsabilitatea unei guvernări conservatoare dușmană declarată a propriilor concetățeni vulnerabili și prietena la fel de asumată a marilor afaceriști. Am stat de vorbă cu Paul Smith – socialist, activist și membru al Militant Tendency în anii ʼ80 din Marea Britanie. Implicat în foarte multe dintre luptele împotriva politicilor lui Margareth Thatcher, greve ale studenților, ocuparea de spații publice și lupta împotriva taxei unice individuale în anii 1988-1991, Paul Smith trăiește și este implicat în viața politică din Polonia din anul 1991. Este fondatorul Aternatywa Socjalista, care este filiala poloneză a organizației Committee for a Workers’ International. Putem să nu fim de acord cu soluțiile avansate de el, însă alternativele, cum el însuși afirmă, par și mai utopice. Un Brexit fără niciun acord și o variantă britanică a lui Trump în persoana lui Boris Johnson sunt spectrele unei evoluții foarte periculoase către un viitor sumbru.
Theresa May și-a anunțat demisia într-un mesaj emoțional. Vă așteptați la acest gest din partea ei?
Da și nu. Nu, pentru că ea s-a dovedit a fi așa de încăpățânată și dispusă să țină de putere cu orice preț, încât părea că nu va demisiona în veci. Da, dacă e ceva surprinzător este că a reușit să stea la putere atât de mult. Anul 2017 Theresa May a greșit calculele când a declanșat alegeri anticipate pentru a-și lărgi majoritatea din parlament. În loc să își întărească poziția, a pierdut majoritatea parlamentară și a fost forțată să intre într-o alianță cu Unioniștii din Irlanda de Nord pentru a-și menține puterea. Din acel moment a fost clar că guvernul lui May va fi extrem de slab și instabil, incapabil să construiască o majoritate care să treacă Brexit-ul prin parlament. Motivul pentru care a putut să supraviețuiască doi ani după acest eșec a fost încăpățânarea cu care a refuzat să înfrunte adevărul, lipsa ei de contact cu realitatea și teama de faptul că miniștrii Partidului Conservator și-ar pierde locurile dacă ar urma o nouă rundă de alegeri. O altă problemă a fost legată de slăbiciunea mișcării laburistă, care nu au fost capabili să dea jos acest guvern putred.
Care credeți că au fost principalele motive pentru care May nu a fost capabilă să ducă Brexit-ul la bun sfârșit?
Putem explica acest eșec analizând trăsăturile ei psihologice și minusurile personalității ei. A fi încă prea puțin să spunem că nu are deloc inteligență emoțională în interacțiunea cu oamenii. De fapt, pare să fie lipsită de personalitate, semănând mai degrabă cu un robot decât cu o ființă umană dotată cu sentimente și compasiune. Nu este capabilă să negocieze și să construiască nicio coaliție – nici măcar în propriul ei partid – și este este incapabilă să facă vreo concesie sau vreun compromis. Unii ar fi de părere că o plantă are mai multă personalitate decât May, dar asta ar fi o explicație insuficientă și superficială a eșecului ei.
Slăbiciunile Theresei May sunt de fapt o reflecție a slăbiciunilor clasei conducătoare actuale și a poziției în care aceasta se găsește. În primul rând și cel mai important lucru, Brexit reprezintă o criză majoră pentru clasa conducătoare britanică divizată cu privire la calea de urmat. Clasa conducătoare este divizată nu doar între cei care doresc să rămână în Uniunea Europeană și cei care doresc să plece – chiar și printre oficialii conservatori care sprijină Brexit-ul nu este o înțelegere cu privire la ce tip de Brexit se dorește. Unii adepți ai Brexit-ului sprijină un fel de acord vamal cu UE, în timp ce alții, la celălalt capăt al opțiunilor, sprijină un Brexit dur fără nicio înțelegere. Dar, mai presus de toate, principala problemă este că sunt incapabili să găsească o soluție care să prevină fie restabilirea unei ”granițe dure” înte Irlanda de Nord și Republica Irlanda sau o înțelegere specifică ce ar putea fi percepută ca o încorporare graduală a Irlandei de Nord în Republica Irlanda. Fiecare dintre aceste opțiuni ar distruge acordul ”Good Friday Agreement” (Acordul din Vinerea Mare) din anul 1998 care a adus acalmia și o perioadă de relativă pace. Ca rezultat al încălcării acestui acord, tensiunile din Irlanda de Nord ar putea crește, mai ales că asistăm la o creștere a atacurilor extremiste.
Pe de altă parte, dacă ar fi să renunțe la Brexit și să stea în Uniunea Europeană, asta ar provoca un resentiment puternic al votanților Brexit-ului. Rezultatul alegerilor europarlamentare în care partidul pro-Brexit al lui Farage a câștigat 32% din voturi este un grav avertisment pentru lucrurile rele care urmează să se petreacă dacă vor urma acest traseu. Aceasta pentru că referendumul Brexit a declanșat o nemulțumire uriașă a clasei muncitoare împotriva establishement-ului și a austerității, nemulțumire care s-a acumulat de-a lungul multor ani. Din păcate, dată fiind slăbiciunea Partidului Laburist, chiar și sub conducerea lui Jeremy Corbyn, nemulțumirea a fost parțial canalizată și exprimată într-o direcție rasistă și naționalistă.
În ciuda opoziției istorice a lui Corbyn față de Uniunea Europeană, dintr-un punct de vedere socialist, în timpul referendumului el a cedat presiunii aripii de dreapta din partidul său și a militat pentru un vot de rămânere în UE. Asta le-a dat naționaliștilor și adepților conservatori ai Brexit-ului un monopol în campania pentru părăsirea UE și cauza unui Brexit pe criterii socialiste nu s-a mai auzit.
Orice soluție care este percepută ca o retragere de la ideea originală de Brexit o să declanșeze un resentiment puternic în rândul populației care votat pentru Brexit. May a fost pusă în fața acestei sarcini imposibile, aceea de a găsi o soluție care să mulțumească pe toată lumea.
Jurnaliștii de la The Guardian au fost foarte duri cu Theresa May, acuzând-o de politici anti-imigranți, de vânzări de armament către Arabia Saudită și Turcia. Cum ați evalua prestația ei ca prim-ministră?
Au toată dreptatea să fie duri. Aș merge chiar mai departe decât cei de la The Guardian. Theresa May a fost probabil cel mai slab prim ministru din istoria Marii Britaii. Și-a depășit în acest trist record până și modelul, Margareth Thatcher, care a fost atât de urâtă încât s-au făcut petreceri pe stradă în ”cinstea” morții ei în multe dintre orașele care au fost lovite de politicile adoptate de ea. Înainte de a fi prim ministră, Theresa May a fost ministru de interne, timp în care a pierdut ”cu succes” toate dosarele care îi priveau pe miniștri pedofili din guvernul lui Thatcher și a împiedicat urmărirea lor penală. Așa cum au arătat cei de la The Guardian, May a fost responsabilă de politici anti-imigrație atât ca ministru de interne cât și ca prim ministru. Dar în cazul scandalului Windrush, politicile sale rasiste s-au tradus prin faptul că mulți cetățeni britanici au fost ”deportați” înapoi în Caraibe după ce au trăit în UK din 1950, aici incluzându-i pe mulți cetățeni care au fost născuți în UK. May a continuat măsurile dure de austeritate ale guvernului conservator, tăind beneficiile și sprijinul financiar pentru cei care erau incapabili de muncă, lucru care a condus la moartea prematură și adesea la sinuciderea a mii de oameni în fiecare an. Excepționala peliculă în regia lui Ken Loach ”I Daniel Blake” reprezintă o descriere foarte fidelă a realității politicilor lui May. Sub guvernul May am asistat la o creștere însemnată a numărului de ajutoare alimentare (food banks) lucru care este o reflecție a creșterii sărăciei din societatea noastră. Am văzut, de asemenea, o creștere a numărului oamenilor care lucrau pe contracte fără beneficii (contracte fără număr fix de ore – zero hours contracts), ceea ce reprezintă o întoarcere la epoca victoriană a relațiilor salariale. Reacția lui May la dezastrul de la Grenfell – în care au pierit 72 de oameni înghițiți de un incendiu infernal care a cuprins un bloc de locuințe din Londra – este o altă crimă de care ea și partidul ei sunt responsabili. Extinderea rapidă a focului a fost rezultatul direct al politicii de dereglementare pe care ea și guvernul conservator au susținut-o. Este incredibil că a considerat reacția guvernului la incendiul Grenfell ca unul dintre succesele guvernului ei. Ancheta pe care a declanșat-o a fost un exercițiu de spălare a imaginii și de deresponsabilizare a tuturor celor vinovați de tragedie – în principal conservatorii și partenerii lor de afaceri.
Într-un editorial recent feministele liberale au susținut că femeile lider apar în peisaj când situația este atât de disperată încât bărbații nu doresc să se implicice. Credeți că Theresa May a fost sacrificată pentru că este femeie?
Nu, nu cred că a apărut în peisaj în acest moment pentru că este femeie. Theresa May a apărut după șocul referendumului și a rerezentat un compromis între adepții Brexit și adversarii acestuia care se aflau în partidul ei. La acel moment strategia a fost să adopte un Brexit moderat, dar asta s-a dovedit a fi imposibil. Nu aș spune că a fost sarificată. Theresa May a acceptat de bunăvoie acest rol și a refuzat să plece când era deja clar pentru toată lumea că este depășită de situație. A fost mânată de o ambiție bolnăvicioasă, nu de un simț al datoriei, pentru că dacă avea vreun simț al datoriei și-ar fi dat demult demisia.
O altă problemă legată de demisia premierei May este legată de faptul că oamenii o să se bucure că a plecat și nu vor înțelege că ea este rezultatul politicilor conservatoare, a unui întreg sistem economic și politic falimentar. Care este perspectiva dumneavoastră?
Da, oamenii o să se bucure că au scăpat de ea și au dreptate. Dar cred că oamenii realizează de asemenea că nu e vorba doar de personalitatea unui singur individ, ci de întreaga politică a partidului conservator așa cum bine ai observat, a unui întreg sistem politic și economic falimentar. Desigur, oamenii nu dispun de o analiză în profunzime, de cele mai multe ori e doar un instinct, dar oamenii nu sunt atât de naivi încât să creadă că dacă a plecat May totul va fi bine odată de succesorul ei va prelua conducerea.
Se pare că ceea ce va urma va fi și mai rău. Boris Johnson, un fel de echivalent al lui Donald Trump, se pregătește să devină noul prim ministru. În aceste condiții, crezi că vom ajunge să plângem nu de mila, ci după Theresa May?
Boris Johnson este cu siguranță unul dintre favoriții candidați care să-i ia locul lui May ca lider al partidului conservator, dar nu ar trebui să să acceptăm status-quo-ul (i.e. Theresa May sau alt ”rău mai mic”) pentru că ne temem că o să vină un Trump în versiune britanică la putere. Boris Johnson sau cine va câștiga conducerea partidului conservator nu trebuie automat să devină prim ministru. De fapt, oricare ar fi primul ministru o să aibă și mai puțină legitimitate decât May și politicile sale vor fi extrem de nepopulare. Dacă, de pildă, Boris Johnson adoptă un Brexit fără nici un acord, așa cum a sugerat de curând, va fi pus în fața unor atacuri dure din partea oamenilor muncii. În această situație, sprijinul pentru el se va scufunda și mai mult decât în prezent, cu posibilitatea unor importante mișcări de stradă.
Dar demisia lui May nu trebuie să însemne neapărat venirea la putere a unui prim ministru conservator. Clasa conducătoare și partidul lor, conservatorii, experimentează cea mai serioasă criză politică de la cel de-al doilea război mondial. Sprijinul lor a scăzut la niveluri record. Dacă stânga este incapabilă să profite de această situație și să-i scoată pe conservatori de la putere, atunci care mai e rostul stângii?
Corbyn cere alegeri anticipate, totuși, asta nu e de ajuns. Singura cale pentru a forța alegerile anticipate este mobilizarea sindicatelor – în primul rând prin organizarea unei demonstrații naționale sindicale și prin cererea de alegeri generale lucru care va conveni tuturor celor care se opun conservatorilor. O asemenea mobilizare generală a clasei muncitoare ar putea fi folosită în scopul de a promova ideea unei greve generale și a forța alegeri anticipate În fața unei asemenea opoziții, Johnson sau oricine câștigă acum conducerea guvernului va fi silit să declanșeze alegerile anticipate.
Totuși, alegerile recente pentru Parlamentul European indică un pericol serios pentru Corbyn și Partidul Laburist. Așa cum am menționat deja, partidul pro-Brexit al lui Farage a câștigat 32% din voturi, în timp ce Partidul Laburist a suferit o înfrângere masivă, ei fiind de asemenea pedepsiți de electori. De ce oare? Pentru că laburiștii ar trebui să ia inițiativa de a prelua puterea? Poblema este că Partidul Laburist este în fapt două partide în unul Pe de o parte, îl avem pe Corbyn și baza alegătorilor lor care este de stânga, și, pe de altă parte, este tabăra blairistă, care este de dreapta și care este mai apropiată, de fapt, de partidul conservator, decât de valorile tradiționale ale laburiștilor. Corbyn nu a reușit să preia cu totul Partidul Laburist pentru stânga pentru că nu a reușit să-i îndepărteze pe cei de dreapta din pozițiile influente din partid. În loc să facă asta s-a angajat pe o politică de înțelegere și compromis. Asta a rezultat într-o poziție slabă în privința Brexit-ului, prin încercarea de a-i împăca pe toți, în loc să prezinte o alternativă socialistă la Uniunea Europeană. În încercarea de a-i mulțumi pe toți există riscul de a nu plăcea nimănui.
În ultimele alegeri, am văzut cea mai mare înclinare către laburiști din 1945, am văzut la ce am putea ajunge dacă s-ar prezenta o alternativă socialistă. Corbyn a avut o campanie care a entuziasmat zeci de mii de tineri și totuși politicile pe care el le propune sunt de fapt chiar moderate în raport cu politicile radicale ale partidului din 1970. Dacă politicile lui Corbyn par radicale azi, este doar pentru că avem de-a face cu o victorie uriașă a neoliberalismului în aceste ultime decenii. Corbyn ar trebui să înceapă să promită naționalizarea industriei grele și a altor industrii care sunt amenințate cu închiderea. Dar ar trebui să fie o altă naționalizare decât cea care a existat în trecut. Ar tebui să fie democratică și sub controlul democratic al muncitorilor, o naționalizare în care muncitorii și reprezentanții societății ca întreg ar conduce fabrica, cu o implicare masivă a forței de muncă (și nu a birocraților sau a politicienilor de carieră din partidul de guvernare). Ar trebui să propună renaționalizarea tuturor industriilor privatizate de conservatori, incluzând aici părți din sistemul de sănătate, care sunt acum private, precum și căile ferate. Totuși, ar trebui să meargă mai departe și să avertizeze că asemenea măsuri ar pune guvernul său în conflict direct cu UE și că asemenea măsuri nu ar fi posibile decât dacă părăsește această uniune. Mai mult, ar trebui să recunoască faptul că dacă un guvern de stânga va veni la putere în Marea Britanie (sau oriunde, de altminteri) o să fie o deplasare, o retragere capitalului. Pentru a preveni acest lucru, guverul ar trebui să fie pregătit să naționalizeze imediat întregul sistem bancar și să introducă niște controale stricte ale capitalului pentru a preveni retragerea sa. Dacă butoanele cheie ale economiei vor fi luate din mâinile unor proprietari privați, un plan democratic de producție implicând întreaga societate ar putea să fie gândit. Asta ar permite planificarea resurselor țării în funcție de necesiățile sociale și nu doar pentru profitul corporațiilor. Ar permite un program de construcție a louințelor sociale la scară masivă și să rezolve criza acută a sistemului locativ din Marea Britanie pentru ca viitoarele generații să nu mai fie împovărate de credite pentru tot restul vieții lor. Un asemenea guvern ar trebui să fie internaționalist. În timp ce, pe de o parte, ar trebui să renunțe la UE, pe de altă parte ar fi atrăgător pentru clasa muncitoare din Europa care s-ar putea gândi la un proiect de State Unite Socialiste ale Europei. Sunt convins că pentru mulți asta ar putea părea o pură utopie în acest moment, dar cred că alternativele sunt și mai utopice. Sunt convins că o asemenea abordare și un asemenea program, dacă ar fi explicat cum trebuie, ar avea un suport masiv.
