Maternitatea: oportunitate ideală de marketing

Copilul a devenit proprietate de lux și investiție pe termen lung

Cine a cui este vasal în societatea de piaţă? (foto: Pixabay, CC0)

Ni se vinde iluzia că acum e mai ușor să crești un copil. Că e mai simplu pentru că ai la dispoziție o mulțime de facilități tehnice – scutece, în primul rând – care îți fac viața mai ușoară.

Pe lângă dezastrul ecologic pe care îl presupun, scutecele, ca mai toate dispozitivele moderne de creștere a copilului (leagăne, caruseluri, muzicuțe, pernuțe anti-colici, bavețici, lingurițe de silicon, sterilizatoare, scaune pentru mașină, scaune pentru alăptat, scaune pentru hrănit, etc), vin cu costuri ascunse.

În primul rând, este vorba despre faptul că fiecare dintre aceste obiecte sunt vândute folosind aceeași strategie de marketing: tu, ca mamă, nu ești destul, nu ești suficient de bună, dacă nu îi cumperi copilului tău ultimul răcnet de scutece, scaune, jucării, hăinuțe, etc. Industria de marketing se străduiește din răsputeri să te țină în această stare de teamă permanentă ca să îți vâre cât mai ușor produse pe gât. Nicicând n-am cumpărat mai irațional decât în acea perioadă. Copilul țipa de la colici. Aoleu, să cumpărăm ; medicamente, atunci existau niște picături magice care nu puteau fi procurate decât de la cineva din Marea Britanie; pernuțe anti-colici, legănele cu vibrații anti-colici. Înnebunit în toiul nopții de țipetele copilului devii ziua următoare cel mai obedient consumator!

Cred că nu există echivalent al cinismului și comportamentului anti-social de care dau dovadă oamenii de publicitate care au drept public țintă proaspetele mămici. Hrănindu-se cu teama, cu nesiguranța lor fac miliarde din asta fără ca nimeni și nimic să-i împiedice.

Avem industria scutecului. O fetiță destul de mare, cam patru ani, încă folosea scutece. Era o tendință din ce în ce mai des întâlnită de a vedea copii de 4,5 sau chiar mai mult folosind noaptea scutece. Când mergi la supermarket înțelegi de ce. Este produsul care ocupă cel mai mult spațiu: rafturi gigantice cu scutece! Te întrebi, de ce nu renunță mamele mai repede? Pentru că unul dintre cele mai insidioase costuri ale acestor produse minune este că ele sunt produse de companii care vor să vândă cât mai mult. Prin urmare, nu au nicio problemă să se dea în lături când vine vorba despre a plăti o armată de psihologi care să îți explice cât de traumatizant va fi pentru copil dacă îl pui prea repede la oliță. Lucru testat: de cum le-am împărtășit colegelor de suferință, proaspete mămici, ideea de a renunța la scutece de la opt luni, am primit condescendent materiale despre cât de periculos este ceea ce fac! Despre faptul că trebuie să încerc abia peste șase luni dacă la prima încercare de renunțare la scutec nu-mi iese. Mămicile se temeau că vor traumatiza copilul. Ideea de traumă revenea obsesiv. Ar trebui întreprinse studii serioase despre cultivarea acestei frici de propriul copil și de catastrofele care ar putea rezulta dacă nu urmezi pașii siguri pe care ți-i dictează industria de publicitate.

Avem apoi industria dezvoltării personale. Cursuri de înot, dansuri, joacă organizată, pshihoterapie. Orice, câtă vreme se fac bani din asta. E una dintre cele mai importante afaceri. Cursuri de engleză, cursuri de parenting, cursuri de dans și introspecție, cursuri de muzică, cd-uri cu muzică clasică pentru copii, opționale de balet, de călărie, de pian: toate îți vând iluzia unor soluții geniale. Ideea că poți face din copil orice și că destinul lui de geniu depinde doar de capacitatea ta de a investi în el.

Supravegherea, siguranța, securitatea copilului e o altă industrie profitabilă. Camere și sisteme de supraveghere video, jucării smart cu camere încorporate. Firme de pază private specializate. Câte și mai câte.

Toate astea amplifică până la paroxism anxietățile părinților și îi întrețin într-o permanentă stare de vinovăție. Presiunile cărora trebuie să le facă față acum o mamă sunt incomensurabile cu cele care apăsau pe umerii mamelor noasre. Ce câștigăm în termeni de confort material, pierdem în termeni de confort psihic. Judecățile și exigențele de a fi mama perfectă care niciodată nu țipă, care niciodată nu se enervează, care nu obosește niciodată sunt aproape imposibil de atins. Nu-i de mirare că multe mame sunt tot mai deprimate. Standardele actuale sunt setate de publicitatea mereu avidă de anxietatea care îi asigură drum lin și drept către portofelul tău.

Toată industria aceasta înfloritoare se bazează și are drept consecință alienarea și îndepărtarea de propriul copil. Ideea că totul trebuie să fie organizat de specialiști și timpul copiilor trebuie să fie dictat în cele mai mici amănunte de aceștia ne-a adus în situația în care ne creștem copiii în boluri de sticlă extrem de temători de mediul înconjurător. În plus, e dăunător și pentru copii. Înlocuirea educației tradiționale și negarea ei vehementă nu conduce din oficiu la ceva bun. Copilul nu datorează nimănui nimic. Puerocenrtismul acesta are drept rezultat ideea că părinții trebuie să se ocupe non-stop să întrețină și să distreze copilul. Mama îmi povestea ceea ce acum mi se pare o barbarie: eu petreceam ca bebeluș destul de multe ore în pătuț fără ca cineva să simtă nevoia să-mi facă program artistic. Azi ești înfierat și pus la colțul infamiei pentru mai puțin. Copilul nu trebuie să plângă, copilul nu trebuie să stea singur, și, cel mai important, copilul nu trebuie să se plictisească. Menținut într-o stare de excitație permenentă, sufocat cu atenție protectivă, îndepărtat de orice formă de constrângere, îngropat în jucării, copilul de azi este un mic tiran narcisist cu toleranță zero la frustrare. Obișnuit să i se cuvină totul știe că urletul și șantajul sunt cele mai bune moduri prin care poate obține aproape tot ce poftește.

Mergând lunile trecute cu fetița în mașină l-am ascultat pe Caragiale în tălmăcirea actorilor teatrului radiofonic. Am ascultat ceea ce era și lectură obligatorie: ”Domnul Goe” și ”Vizită”. Ambele scrieri conțin descrieri pline de tâlc ale unor copii nu tocmai model. Ceva m-a frapat: asemănarea cu cei de azi. Ce să fie? Cred că o posibilă explicație ar fi legată de clasa noastră de proaspăt îmbogățiți care seamănă leit ca apucături și snobism cu cea descrisă de Caragiale. Același parvenitism, aceleași aere, aceeași idee că educațiunea de calitate se face cu multe parale. Ceea ce e nou e clasa publicitarilor care se hrănesc atât de bine din aceste apucături numai bune de exploatat ale noii noastre burghezii în formare.

Ca un cântec de sirenă ne întâmpină sloganurile publicitare de peste tot. Mai ciudat e că sărmanele educatoare și învățătoare intrate pe piață le repetă cu sârg. Gâdilând orgoliul părinților ei repetă în cor: ”fiecare copil este special și și nimeni nu înțelege asta mai bine. Noi, aici în, creșa/grădinița/firma noastră suntem atenți la fiecare micuț și încercăm să venim în întâmpinarea nevoilor fiecăruia”. Mai lingușitori decât vulpea din Pinocchio, publicitarii se întrec în artificii pentru lingușirea părinților. A celor cu bani, firește. Pentru că tot acest carnaval care se desfășoară având în fundal clinchetul banilor e pentru cei cu dare de mână. Orice copil e special atâta timp cât părinții au bani. Dincolo de asta, copilul care nu proprietate de lux sau proiect în care se investește masiv încetează să mai conteze.

Ceva mă face să mă tem de lumea acestor copii alienați și îndopați cu bunuri de consum. Sunt copii în raport cu care părinții se află într-o umilă relație de vasalitate din care mai răbufnesc uneori aberant sub forma unor agresivități de moment pe care se grăbesc apoi să le șteargă din propria lor conștiință vinovată cu noi și noi obiecte investiții financiare în jucării, cursuri, excursii, tabere sau călătorii.


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat