Manualul unic – abordări principiale

Discutii teoretice si practice despre afacerea manualelor

Inițiativa guvernului de a reveni la manualul unic a suscitat vii dezbateri. Mulți s-au grăbit să clameze pericolul reîntoarcerii la odioasa perioadă comunistă. Intelectuali de vază ca Dana Papadima[1] s-au exprimat vehement împotriva acestei măsuri. În acest articol îmi propun să discut mai nuanțat despre ideea manualului unic. Doresc să aduc în lumină și argumentele pro și argumentele contra întrucât eu nu cred că această problema poate fi tranșată propagandistic clamând reflexe ceaușite, ciuma roșie care ne invadează și alte metafore emoționale care ascund frustrările noastre, nu informații sau argumente.

Așadar, manual unic. Ceea ce mulți nu înțeleg este filosofia care stă la baza manualelor alternative. Cred că în cazul manualelor alternative sau multiple este vorba despre personalizarea parcursului școlar, despre diversificarea conținuturilor și a metodelor de evaluare. Pare foarte seducător într-o societate ca a noastră în care exaltăm virtuțile individualității în detrimentul celor care țin de comunitate și solidaritate. E atât de plăcut, nu-i așa, să auzi, ca părinte, că ai un copil special și minunat, că el este unic și că școala va face tot ce poate ca să găsească acele conținuturi curriculare și acele metode de evaluare care i se potrivesc cel mai bine. Din capul locului puerocentrismul – concepția pedagogică ce pune copilul în centru – devine principiu absolut care ghidează eforturile școlii. Școala trebuie să se ”muleze” cu orice chip pe nevoile copilului.

Care ar fi oare acele nevoi? Există ele ca un dat imuabil dincolo de condiționările sociale? Vorba lui Baudrillard ”homo economicus s-a întâlnit cu societatea de consum și au avut împreună o mulțime de nevoi”(Baudrillard, Societatea de consum)! O întreagă armată de specialiști roiește în jurul copiilor și se întrece în a determina cu precizie matematică natura și calitatea acestor nevoi care trebuie să-i ghideze pe părinți și pe profesori. Copiii sunt, metafizic vorbind, niște indivizi fundamentali care trebuie studiați îndeaproape pentru a vedea apoi cum facem să le răspundem cât mai bine trebuințelor pe care le au. Dimensiunea socială și condiționările culturale lipsesc aproape cu desăvârșire din aceste eforturi.

Psihologia cognitivistă e regina nevoilor determinate științific. Atitudinile și nevoile noastre sunt precum boabele de struguri într-un tort – individualizate și individualizabile ele trebuiesc doar studiate și catalogate ca atare (Jorgensen, Discourse Analysis). Această perspectivă mecanicistă asupra creierului uman care conține niște atitudini, nevoi sau comportamente este ea însăși subminată de presupoziții metafizice pe care nici măcar nu le conștientizează. Anume că indivizii sunt entități fundamentale care posedă atitudini, nevoi care determină comportamentele. E o concepție statică și mecanicistă în care omul este o substanță cu atribute esențiale care determină niște comportamente. Să tot fie vreo câteva mii de ani de când această concepție oarecum naivă asupra existenței a fost propusă. Un scurt curs de introducere în filosofie le-ar fi atât de util absolvenților de psihologie! Dar să nu divagăm. Ceea ce se opune psihologiei cognitiviste este psihologia socială, care, prin contrast, atrage atenția că atitudinile sau nevoile sunt dinamice, că ele sunt rezultatul unui proces de interacțiune socială și că sunt într-o permanentă schimbare în funcție de determinațiile sociale, culturale, economice, istorice. Prin urmare, ele nu există de sine stătătoare undeva ascunse în interiorul creierului copilului așteptându-l pe psihologul cognitivist să le identifice și apoi pe profesor să facă manualele în funcție de ele! Nevoile sunt determinate de societatea în care te dezvolți. Or, așa stând lucrurile, povestea asta cu școala care ”se mulează” precum mănușa pe nevoile copilului este doar o altă formă de propagandă menită să gâdile orgoliul părinților, nu să transmită informații utile. E un abandon al școlii din instituție formatoare în prestatoare de servicii. Metafora lui Vasile Ernu cu bușteanul care iese din instituțiile formative precum Pinocchio e puțin depășită, deci. Instituțiile formative se pliază pe nevoile ”bușteanului” pretinzând că ele doar răspund acestor nevoi! Și apoi mai e și chestiunea portofelului: dacă ai unul mai gros bușteanul va fi, chipurile, mai bine șlefuit!

Individualism verus Solidaritate

Manualele alternative oferă copiilor posibiliatea de a avea un parcurs școlar diferit. Totuși, ceea ce ține o comunitate școlară laolaltă, ați fi surprinși, nu sunt conținuturile cognitive demne de a fi asimilate. Un studiu foarte interesant arăta că oamenii care optau pentru învățământul la distanță erau mult mai predispuși să abandoneze școala, deși profesorii se străduiau din răsputeri să conceapă materiale de studiu cât mai potrivite nevoilor lor. Dar ceea ce a constatat și studiul și ceea ce cred că am putut simți noi toți aceia care am trecut împreună prin școală este că  ceea ce ne ține laolaltă la școală nu e neapărat cartea, cât experiențele comune de învățare. În obsesia individualismului am uitat că școala e, înainte de toate, o împărtășire a traseului formativ. Or, în cazul celor care optau pentru învățământul la distanță, tocmai conexiunile emoționale și parcursul formativ comun le lipsea și îi făcea să se îndepărteze. Este deci vital să avem, ca membri ai unei societăți, experiențe comune de învățare. Cu toții ne amintim de celebra povestire a lui Ioan Alexandru Bratescu–Voinesti, Puiul. Câți n-am vărsat lacrimi amare de mila puiului neascultător? Eu, recunosc, am făcut-o. Se făcuse o liniște de mormânt în clasă când ne-a citit tovarășa povestea. Și țoți ne străduiam din răsputeri să nu se vadă că dăm apă la șoricei. O comunitate, ca să fie funcțională, are nevoie de acest tip de experiențe comune de învățare. Pentru că Darwin n-a prezis doar supraviețuirea celui mai puternic. El a prezis și faptul că cei mai rezistenți pui vor fi ai comunităților celor mai solidare! Asta, din păcate, se trece prea lesne cu vederea în această societate în care școala și profesorul sunt niște bone umile în fața atotputerniciei banilor părinților!

Acestea fiind spuse, din acest punct de vedere, cred că e foarte util să avem manuale unice. Experiențele comune de învățare contribuie decisiv la construirea unor comunități solidare, iar solidariteatea e o valoare foarte importantă pe care obsesia pentru individualism și competiție tinde să o minimalizele.

Spinoasa chestiune a banilor

Nu știu alții cum sunt, dar eu venit zilele trecute acasă cu 14 manuale pentru fetița mea de clasa a II-a. Ați auzit bine: 14 manuale la clasa a II-a. La care o să se adauge caietele de lucru tipărite – încă mă rog cu ardoare să scăpăm anul acesta – culegeri mii și mii, cărți, CD-uri, jocuri educative. Pentru folosul cui, stai și te întrebi. Și lucrurile stau așa. Limba română s-a ”rebrenduit”. Nu mai e ”cool” demult să-i zici ”Limba Română”. Nu! Acum e ”Comunicare în Limba Maternă”. Engleza nu mai e ”Engleză” e ”Comunicare în Limba Modernă”. Matematica de una singură săraca e fără sex-appeal comercial, așa că a devenit ”Matematică și Explorarea Mediului”. Ambele discipline au manual pentru semestrul I și manual pentru semestrul II. Iar sărmanul, onestul ”Desen” a devenit, țineți-vă bine, ”Arte Vizuale și Activități Practice”! Ca tabloul să fie complet nu putea să lipsească o disciplină care să se opupe cu psihicul copiilor. Cred că inițiatorii mișcării de dezvoltare personală din anii `80 ai Statelor Unite se îngrașă de bucurie în mormânt că a ajuns programul lor utopic de progres individual dincolo de orice cadru social disciplină obligatorie. Avem așadar manual de ”Dezvoltare Personală”!

Profesorii atrag atenția de ani de zile că școala e subfinanțată, că în zonele urbane avem peste 30 de copii într-o clasă și dacă vrem calitate ar trebui să fie maxim 20. Că ar trebui construite săli de clase pentru after-school gratuit și pentru ca toți copiii să învețe de dimineață. Dar se preferă aceste spoieli, aceste imitații ieftine ale modernizării învățământului. Modernizare fără investiții masive nu se poate. Dar noi continuăm să ne îmbătăm cu apă rece și să facem din desen și matematică te miri ce discipline avangardiste cu numele!

Și apoi mai e chestiunea foarte spinoasă a banilor. Cine produce manualele va fi interesat să le bage pe gât cât mai multor profesori. Se va iniția un sistem de șpagă foarte greu de controlat. E un proces asemănător cu acela al firmelor de medicamente care fac presiuni asupra medicilor să le prescrie pe ale lor nu pe ale concurenței. S-a ajuns la un moment în care competiția și șpaga decid ce manuale se cumpără. Nu, manualele alternative, în această formulă nu sunt o soluție viabilă. Dacă, de pildă, o mare editură ar dori să se implice în viața comunității și ar propune GRATUIT în variantă online manuale redactate de profesori pe care ea îi alege pe crieteriul competenței, am ieși, poate din această bulă a speculațiilor și a comerțului cu manuale care atinge cote grotești! Manualele trebuie să fie cât mai accesibile și să fie construite pe principiul solidarității. Ele, în varianta actuală, s-au transformat în într-o afacere și asta nu e deloc de bun augur. Sigur că ele ar fi interesante și de dorit pentru că, într-adevăr, oferă posibilitatea de a prezenta diferit aceleași conținuturi. Totul este ca cei care le propun să le propună gratuit. Altminteri ne afundăm în tot soiul de afaceri care nu au nimic cu ideea școlii ca vector al progresului social.

Concluzie

Am încercat să aduc câteva argumente care să contrabalanseze panica morală ce a explodat în jurul ideii de manual unic. Menționez că nu am pretenția că am epuizat toate argumentele și sunt convinsă că sunt multe aspecte care mi-au scăpat. Doresc însă să avem o dezbatere echilibrată în bazată pe argumente.

[1] http://www.catavencii.ro/dana-papadima-revenirea-la-manualul-unic-inseamna-readucerea-societatii-la-o-singura-sursa-de-informatie-la-controlul-asupra-informatiei/