Iran şi lumea: criză şi rezistenţă

După alegerile parlamentare din februarie 2020, elita politică a Republicii Islamice Iran se omogenizează, curentul reformatorilor fiind practic exclus din parlament. Răspândirea coronavirusului a întărit însă din nou contradicţiile dintre elita ţării şi oamenii de rând, cei pentru care Iranul face parte din statele lumii şi nu este doar sponsorul ”axei rezistenţei” din Orientul Mijlociu

Oraşul Qom – o localitate sacră, a fost şi centrul originar al epidemiei de coronavirus în Iran (foto: Pixabay, CC0)

Acest articol a fost publicat în numărul 3-4 din anul 2020 al revistei bulgare ”Timpuri noi”. 

Anul 2020 a început cu fricile legate de posibilitatea începerii unui nou război mondial, care au urmat uciderii generalului iranian Ghassem Soleimani. Şi a continuat cu isteria în jurul răspândirii coronavirusului, care a provocat introducerea unei stări de urgenţă în Bulgaria, România şi alte ţări europene. Acum politicienii de rând înalt şi experţii fac afirmații de presă conform cărora ne-am afla într-un război cu arme biologice.

Pentru noi în Bulgaria astfel de frici legate de război şi de distrugere sunt ceva nou în ultimii 30 de ani, timp în care am trecut prin multe zguduiri şi crize sociale, fără a intra într-un conflict militar deschis cu vreun vecin sau factor internaţional. Dar cum ne-am fi simţit oare dacă am fi locuit într-una dintre ţările cheie în Orientul Mijlociu – Iran, şi ne-ar fi pândit permanent pericolul – indiferent dacă aparţineam elitei acestei ţări sau ne simţeam mai degrabă ca făcând parte din rândul oamenilor obișnuiți? Cum privesc elitele şi poporul iranian  rolul lor în Orientul Mijlociu, acolo unde cel puţin din anul 2001 se produce o rearanjare a forţelor?

Iran: Idealul unui destin  propriu în perioada 1979-2019

Începând cu Revoluţia Islamică (1979) Iran a încercat să meargă pe un drum propriu în ciuda intereselor internaţionale puternice, concentrate asupra sa. În zorii Republicii Islamice principiul ”Nici Vest, nici Est” a fost un far călăuzitor pentru direcția de politică externă a ţării, care făcea parte din mişcarea ţărilor nealiniate.

Urmează o perioadă în care conceptele de politică externă se vor schimba într-o direcţie sau într-alta, dar aceste schimbări vor fi mereu formulate în termeni raționali. În timpul preşedintelui Ali Akbar Haşemi Rafsanjani (1989-1997) a fost urmărită o direcție pragmatică în politica internă şi externă. În timpul mandatului său sunt îmbunătăţite relaţiile cu oponentul tradiţional Arabia Saudită. În timpul lui Mohammad Khatami (1997-2005) Iranul s-a opus principiului de ”ciocnire a civilizaţiilor”, apelând la conceptul de ”dialog al civilizaţiilor”.

Conducerea lui Mahmoud Ahmadinejad (2005-2013) este însoţită de întărirea Gărzii Revoluţionare în plan intern şi extern şi de construirea aşa-numitei ”axe a rezitenţei” – alături de alte patru țări (Liban, Siria, Irak, Yemen) unde există populaţii şiite sau conducători şiiţi, care se opun viziunii unor ideologi americani privind descompunerea statelor naţionale din Orientul Mijlociu şi construirea unor state mai mici, care să fie omogene în sens religios sau etnic.

Hassan Rouhani (2013-2021), președinte care își va încheia la anul cel de-al doilea mandat, a avut de asemenea propria sa viziune asupra politicii externe a Iranului. El este un reprezentant al moderaţiei ca principiu în plan intern şi extern. Guvernul său a semnat acordul nuclear cu grupul celor şase (SUA, Marea Britanie, Franţa, Germania, Rusia şi China), care trebuia să integreze Republica Islamică în economia mondială după o perioadă de sancţiuni puternice împotriva ei, în schimbul limitării programului nuclear iranian. Se aştepta ca reducerea sancţiunilor să dea vitalitate societăţii şi economiei iraniene şi să întărească ţara în plan regional. Iran a limitat programul său nuclear.

Dar beneficiile din acordul nuclear n-au ajuns la Tehran, în special după ce Donald Trump a ajuns la Casa Albă, a scos Statele Unite din acord şi a reimpus sancţiunile împotriva sistemului financiar iranian. În final Republica Islamică a început singura să se retragă din diferite clauze ale acordului nuclear, acuzând ţările europene că nu fac ceea ce este necesar pentru a apăra beneficiile comune ale acordului semnat.

Alegerile din februarie 2020 şi noile perspectivele

Putem judeca tendinţele gândirii elitelor politice iraniene așa cum reies ele din rezultatele alegerilor parlamentare care au avut loc pe 21 februarie 2020. Consiliul Gardienilor – instituţia care permite candidaţilor la funcția de deputaţi să fie admişi sau nu pe listele electorale, a blocat calea de intrare în cursa electorală multor reformatori şi susținători ai preşedintelui Rouhani. Astfel marile grupări conservatoare vor domina în viitorul parlament, având 221 deputaţi din 290 locuri în parlament. Reformatorii sunt numai 20, în timp ce în legislatura trecută numărul lor a fost de 121.

Parlamentul iranian nu are un rol decisiv pentru stabilirea politicii externe, dar o poate influenţa în anumite limite. Iată de ce politologii iranieni susțin în presa internaţională că Rouhani va traversa o perioadă de aproximativ un an, în care acțiunile sale în ceea ce privește politica externă vor avea sprijin redus în parlament. În opinia lui Rouhani în parlament s-a consolidat una dintre aripile politice din Republica Islamică şi această aripă nu-i aparţine.

Conservatorii înşiși nu sunt omogeni. Între ei există şi adepți ai pragmatismului  şi idealişti. Există oameni care susţin acordul nuclear şi negocierile cu SUA. Există şi alţi, care se opun vehement. Unii analişti precum observatorul de politică externă Farzad Ramezani Bonesh afirmă că actualul parlament alături un nou preşedinte ar putea ajunge la nou acord nuclear cu administraţia lui Donald Trump în eventualitatea realegerii sale.

Alţi accentuează faptul că drumul închis către Vest din ultimii ani împinge Iranul către Rusia şi China. La sfârşitul anului 2019 pentru prima dată flotele militare ale celor trei ţări au făcut manevre navale în Oceanul Indian şi Golful Oman. De aici provine şi perspectiva că noul parlament şi un viitor preşedinte conservator ar putea face Iranul chiar mai categoric şi lipsit de compromisuri în direcția politicii externe privitoare la țările vestice (SUA) şi aliaţii tradiţionali în regiune precum Israelul şi Arabia Saudită. Însă mulţi analişti din diferite curente subliniază faptul că politica externă a Iranului evită mişcările şi schimbările rapide, aşa că elementele de noutate în următoarele luni vor fi, în opinia lor, nu atât strategiile, cât tacticile folosite.

Chiar dacă schimbările nu sunt descrise ca fundamentale, în societatea iraniană au loc contradicţii dincolo de aparenta linişte care domină la suprafaţă. De ani buni se observă un decalaj între interesele elitei Republicii Islamice şi acea parte a societății care nu se simte ataşată emoţional de clerici sau de Garda Revoluţionară. Momente precum doborârea avionului ucrainean de către Garda Revoluţionară la începutul anului şi protestele care au urmat sunt semne ale acestei diviziuni. Există şi alte semne – mulţi iranieni din clasa de mijloc se întreabă de ce politica externă trebuie să pună accentul pe relaţiile cu musulmanii sau cu ţările arabe, și nu pe legăturile dintre Iran şi UE.

Conducerea lui Rouhani a ilustrat de la sine această diviziune, pentru că guvernele lui au avut multe momente în care relaţiile cu Occidentul a fost excelente, iar în interiorul ţării s-a observat existența unui conflict de interese cu Garda Revoluţionară. Această contradicţie a fost exprimată şi prin conturarea celor doi vectori diferiți din politica externă a Iranului. Primul, întruchipat de Rouhani şi de ministrul de externe Javad Zarif – a fost aşa-numita politica mondială, în care Iranul căuta integrare în economia internaţională şi relaţii prin care să scoată poporul din stagnarea cauzată de sancţiuni. Iranul are elita tehnocrată care este bine văzută în Vest şi în lume. Pentru această elită este important ca ţara să nu se autoizoleze de procesele economice, culturale şi tehnologice ale lumii, pentru că în era globalizării este mai important să fii integrat, decât să fii exclus.

Al doilea vector este reprezentat de politica regională de care s-a ocupat Garda Revoluţionară şi generalul Soleimani. Ea punea accentul pe solidaritatea şiită şi pe contracararea pozițiilor oponenţilor doctrinari ai Republicii Islamice în regiune. Combaterea Statului Islamic în afara graniţelor Iranului este un considerent ce conduce la evitarea unui asemenea conflict religios şi militar în interiorul ţării, cred aceștia. Pe de altă parte, se pare că lupta complexă între aceste două tendinţe din politica externă a Iranului va continua şi după guvernarea lui Rouhani. Iranul nu se poate baza numai pe unul din acești doi mari vectori, pentru că este punctul de intersecţie al mai multor interese. În circumstanţele actuale este evident că în condiţiile unei lipse de interes din partea Vestului de a accepta Iranul ca partener economic, Teheran nu are altă opţiune decât să adâncească poziţiile actuale şi să dezvolte ”economia rezistenţei” – dezvoltare economică în condiţiile unor sancţiuni şi pe baza autosuficienţei. Această linie politico-economică de regulă presupune legături strânse cu Rusia şi China. Iranul se străduiește să elimine din Orientul Mijlociu trupele ţărilor din afara regiunii. Prezenţa lor, evident, este considerată un pericol pentru securitatea iraniană.

În acest spirit în septembrie 2019 la summit-ul ONU preşedintele Hassan Rouhani a prezentat perspectiva iraniană privind securitatea Orientului Mijlociu, în care ţările din regiune răspund pe cont propriu de siguranţa acesteia. Există şi o iniţiativă rusă de securitate colectivă în regiune cu tentă similară. Începând cu mijlocul anului 2019 însă SUA a început o misiune navală americană de securitate în Golful Persic. În plus, începând cu luna ianuarie a anului 2020, forţele navale europene, conduse de Franţa, şi-au început activitatea în aceeaşi regiune. Iată de ce perspectivele în faţa viziunii iraniene de securitate în Orientul Mijlociu nu sunt prea strălucite în prezent.

În această situaţie se observă că Garda Revoluţionară se întăreşte și mai mult. Pentru Iran accentul în viitorul apropiat va cădea asupra susţinerii şi dezvoltării ”axei rezistenţei”. Miliţiile şiite din regiune nu-şi opresc activitatea, în spatele obiectivelor lor stând întotdeauna un mister – oare ordinele de atac sunt date de Iran sau activează ele mai degrabă autonom și atrag Teheranul în conflictele lor cu comunitatea internaţională. La începutul lunii martie grupuri şiite au ucis militari americani şi britanici după un atac cu rachetă asupra unei bazei militare din Irak. Scopul este evident – dacă adversarul înregistrează victime sau cheltuieli foarte mari, el se va retrage din Orientul Mijlociu. A urmat un răspuns militar american, însoțit de anunțul, că o parte dintre trupele americane din regiune (care se ridică la 90 000 de soldaţi după uciderea lui Soleimani) vor fi retraşi. Pe de altă parte două transportoare de aeronave şi trupele navale şi aeriene corespunzătoare sunt active în zona Golfului Persic. Astfel este încă prea devreme să întrevedem sfârşitul acestui război de uzură.

Garda Revoluţionară şi aliaţii săi locali  înregistrează la rândul lor pierderi. Dar pentru Iran, ca centrul ”axei rezistenţei” dilema privind comportamentul de politică externă face parte din eternul conflict între elitele legate de puterea islamică (inclusiv Garda Revoluţionară) şi o parte din populaţia țării  care are mai degrabă o orientare tehnocrată.

Amprenta virusului corona

Acum, în contextul răspândirii coronavirusului, acuzaţia la adresa elitelor iraniene este că n-au oprit la timp zborurile către şi dinspre China, iar apoi când virusul deja ajunsese în oraşul sfânt Qom, nu a fost impusă carantina asupra oraşului, permitând acestuia să se împrăștie în toate provinciile ţării.

Situaţia din Iran este tensionată, inclusiv din pricina faptului că din rândul cadrelor de rang înalt precum vicepreşedinte, ministru-adjunct al sănătăţii, consilier de securitate naţională al ayatollahului Ali Khamenei s-au îmbolnăvit sau sunt puşi sub carantină. Există reprezentanţi ai elitei politice de rang înalt care au decedat. Dacă elitele sunt lovite atât de grav, ce se poate întâmpla cu restul poporului? În media occidentale au apărut articole conform cărora statisticile iraniene pentru răspândirea bolii ascund adevăratele dimensiuni ale epidemiei. Dar, pe de altă parte, la începutul lunii martie Organizaţia Mondială a Sănătății a afirmat că nu vede probleme în statisticile iraniene….

De bine sau de rău Iranul, pentru prima dată după zeci de ani, a cerut ajutor financiar de la Fondul Monetar Internaţional (în valoare de 5 miliarde de dolari). Ministrul de externe Mohammad Javad Zarif a solicitat ca ONU şi comunitatea internaţională să ajute la eliminarea sancţiunilor împotriva Iranului, astfel încât Republica Islamică să-şi poată trata bolnavii la un preţ acceptabil pentru economia lovită de sancţiuni.

Secretarul general al ONU Antonio Guterres şi-a exprimat deja sprijinul față de cerinţele iraniene, dar în prezent poziția Statelor Uinte  este pentru menținerea unei presiuni maxime asupra Republicii Islamice, fără să se întrevadă o posibilă eliminare a acestor sancţiuni. Astfel coronavirusul devine o armă împotriva conducerii ţării. Iar acest factor sporește desigur tensiunile în interiorul societății iraniene.

Iranienii nu doresc că ţara lor să devină o nouă Sirie, în care forţele externe să declanșeze conflicte, și să divizeze țara pentru a o jefui. Iranienii sunt un popor mândru, care trăiește cu conştiinţa că are un loc special pe scena internaţională şi merită un destin mai bun decât cel care îi este acordat de actualele relaţii internaţionale. Aşa că o parte din nemulţumirea societăţii iraniene este îndreptată spre exterior – către Vestul ”arogant” . Dar o altă parte a nemulţumirilor este adresată instituţiilor iraniene. Aceste nemulţumiri sunt și mai mult întărite de problemele sociale din ţară – din cauza coronavirusului, şomajul în rândul tinerilor, scumpirea mărfurilor de bază, inclusiv a combustibililor sau lipsa de alternativă la alegeri (din motivul căreia prezenţa la vor a fost numai 42% la nivel naţional şi 25% în Tehran) şamd.

În alte condiţii probabil printre încercările prin care trece Iranul se va număra şi preţul redus la petrolului. Dar în februarie 2020 exportul de petrol a fost de numai 250 000 barili pe zi, în condiţiile în care capacitatea de producţie este 3,7 milioane de barili pe zi, din care 2 milioane ar fi putut fi exportate. De fapt, Iranul a dezvoltat un export considerabil de produse nepetroliere în perioada sancţiunilor. În prezent însă tranzacţiile financiare cu Iran sunt imposibile şi asta face foarte grea viaţa iranienilor ….

Politica externă a Iranului a demonstrat o stabilitate crescută în ultimii ani, chiar dacă ţinem cont de faptul că guvernul a fost condus de un tehnocrat care cauta relaţii mai bune cu Vestul. Se pare că, în condiţiile actuale, Garda Revoluţionară, care şi-a mărit considerabil puterea în ultimii zece ani va domina politica externă.

Dar statul iranian va continua să caute noi moduri de a depăşi izolarea şi autosuficienţa. Iar societatea iraniană, care a suferit mult de pe urma sancţiunilor şi a pericolelor existenţiale eterne, va continua să caute dreptatea. Locul Iranului în plan regional şi internaţional va fi stabilit în funcţie de aceste contradicţii interne şi de situaţia internaţională în care războiul a devenit o parte a vieții de zi cu zi.

traducere: Vladimir Mitev, editare: Maria Cernat

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Devino unul dintre ei! Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Avem nevoie de tine! Vezi cum ne poţi ajuta – aici! 

Vladimir Mitev

Vladimir Mitev

Jurnalist de știri și analize internaționale. A lucrat pentru revista săptămânală bulgară ”Tema” între 2008 și 2015. Fondatorul blogului bilingv româno-bulgar ”Podul prieteniei”. Articolele și traducerile lui au aparut în agenția BGNES, revistele ”A-specto”, ”Economie”, blogul ”Bulgaria Solidară”, și altele. A publicat şi în revistele românești Decât o Revista și Q Magazine, în revistele culturale Vatra şi Poesis, ca și pe site-ul românеsc de stânga Critic Atac. În prezent face doctorantură de literatură iraniană la Unversitatea din Sofia. Începând cu iunie 2020 dezvoltă în limba română, limba bulgară, limba engleză şi alte limbi blogul ”Podul persan al prieteniei”.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *