Învățământul online, cu bune și rele, poate deveni o resursă extraordinară de democratizare a accesului la educație, dar tehnologia prin ea însăși nu poate să garanteze acest lucru
Acest articol a fost publicat originar pe 5 iunie 2020 pe site-ul moldovenesc Platzforma.
Cum afecteaza actuala pandemie educația? În ce măsură educația online poate fi un substituent al pedagogiei tradiționale centrate pe contact direct între discipoli și învățător, pe comunitatea fizică și spirituală ce apare în sala de clasă? În ce fel universitatea se va transforma (ori va rămâne aceeași) după pandemie?
Sînt întrebări pe care le-am adresat unor cititori și citititoare ale Platzformei.
Azi prezentăm reflecția Mariei Cernat.
Cognitariatul este o nouă formă de tehnocrație care ține să monopolizeze dezbaterile pe anumite subiecte. În învățământ, de pildă, cognitariatul se manifestă ca primat al deținătorului de expertiză care este chemat să își dea cu părerea cu privire la acest subiect.
O universitate celebră, o diplomă cu ștaif sau, de ce nu, patronarea unei școli private te propulsează din rândul muritorilor de rând care predau și scriu despre educație de ani de zile în rândul unei elite deținătoare de mult căutata expertiză care poate să exprime puncte de vedere cu privire la această chestiune care, totuși, ne cam doare pe toți. E și aceasta o formă de a ucide dezbaterea și de a izola tot mai mult specialiștii în științe socio-umane în arii de expertiză mici și cât mai înguste din care să nu îndrăznească să iasă prea curând.
Salut inițiativa de a avea o dezbatere mai largă asupra problemei învățământului online care să cuprindă voci cât mai diverse. Evident, nu fac parte din cognitariat. N-am diplome de renume internațional. Ceva publicații s-or mai găsi, dar nu știu cât de vandabile sunt pe piața academică actuală. Dar am predat online acest semestru pe care îl consider cel mai dificil din cariera mea didactică ce a început acum vreo 19 ani pentru mai bine de 300 de studenți de la două universități diferite – una privată și una de stat.
Concluziile mele la cald aduc în lumină lucrurile bune și lucrurile rele ale acestei experiențe inedite.
Posibilitatea de a-ți înregistra prelegerile este un avantaj deosebit al noilor tehnologii care, iată, îți oferă această șansă. Totuși, a vorbi cu orele în fața camerei în lipsa unei interacțiuni reale te pune într-o situație extrem de bizară în care cumva faci bani performând video (orice aluzie la activități similare de făcut bani din video-performance este impur întâmplătoare).
Mai mult, sigur, sigur în orele de discuții pe care le înregistrezi și le pui online se pot găsi lucruri discutabile pe care să le spui și binevoitorii le pot lua pentru a le folosi în scopul de a-ți distruge imaginea, de a creea deep fake-uri cu tine sau, mai grav, poți să te trezești actor pe cine știe ce site-uri interesante și provocatoare.
Tehnologia prin ea însăși nu înseamnă nimic. Fără un cadru clar de reglementare și utilizare etică nu există nicio garanție că acest instrument nu este unul ce va fi folosit împotriva ta. E o chestiune foarte spinoasă aceasta. Am văzut profesoare de română care au încercat să țină cursuri înregistrate și au devenit ținta ironiilor pe Facebook. Acum, nu-i vorbă, că furnizau destul material, însă trebuie să luăm în calcul și faptul că trăim într-o eră a rețelelor sociale care funcționează pentru narcisim sau denunț și înfierare. Partea bună este că, dacă treci de stresul enorm de a vorbi de nebun singur într-o cameră, măcar materialele rămân acolo și nu trebuie să te repeți la nesfârșit. E oricum preferabil situației în care țineam cursul într-un amfiteatru cu 250 de studenți într-o rumoare permanentă în care fie țipam cât mă țineau bojocii să mă fac auzită, fie interpretam șlagărul – adică prelegerea din ziua respectivă – la microfon, ceea ce era uneori și mai ridicol.
Lucrul online cu studenții este și el o provocare în sine. Asemănarea cu imaginea din Muppets Show nu e chiar deplasată. Am predat multor câini și pisici în acest semestru, rudelor studenților și oricui se mai nimerea prin preajmă la ceasul întâlnirii virtuale. M-am familiarizat cu multe spații domestice eu insistând ca studenții să pornească de regulă camera ca să fie o situație echitabilă. Altminteri, vedeam ecrane mici și negre, eventual cu numele lor trecute pe ele.
Cel mai dificil mi s-a părut lipsa suportului tehnic rapid și însemnat. Luate prin surprindere, universitățile au făcut tot efortul să se adapteze rapid, însă e cert că pentru desfășurarea constantă pe viitor unei asemenea activități departamentul IT trebuie sporit numeric și remunerat cât mai bine. Altminteri eu simt câ mi-am câștigat toți banii până la ultimul leu încercând să învăț mai întâi eu platforma și apoi căutând să explic studenților – mi-a luat două ore odată să transfer studenții cu care mă întâlnisem pe o platforma, pe o altă platformă și să îi familiarizez cu noul mediu. Poate pentru cine lucrează în domeniu pare intuitiv și banal, dar, firește, nu toată lumea se află în această situație.
Evaluarea online este și ea o problemă în sine. Firește, dacă ai puțini studenți se poate opta pentru întâlniri directe înregistrate. Asta pune însă iar o problemă de securizare a datelor în genere și a datelor personale în particular. De pildă, studenții care emit perle se pot trezi și ei online în văzul tuturor. E clar că lucrurile trebuie reglementate atent prin semnarea unui acord prin care cadrele didactice își asumă să nu difuzeze aceste informații. Dincolo de evaluarea prin proble orale administrate prin intermediul platformelor de comunicare, se poate opta pentru evaluare prin teste grilă. Evaluarea prin teste grilă – așa cum se știe – nu se potrivește pentru toate tipurile de conținut și prezintă neajunsuri la rândul ei. Totuși testele online administrate rapid pe părți din curs sunt foarte utile în sensul în care procesul este foarte rapid, rezultatele se colectează pe loc, se pot face mediile imediat.
O problemă la fel de importantă este legată de înlocuirea activităților de seminar prin teme. E clar că profesorii de la un an universitar trebuie să se coordoneze cumva să nu dea prea puține teme, dar nici să sufoce studenții cu cerințe. Ele trebuie date, probabil, cu timp de lucru și centralizate cumva ca să vedem dacă este fezabil ca studentul să le poată realiza într-un interval rezonabil. Apoi, temele nu sunt o corvoadă doar pentru studenți. Eu am calculat, de pildă, la unul dintre cursuri cam câte teme ar fi necesare pentru ca studenții să își însușească la nivel minimal cunoștințele și abilitățile practice specifice acelei discipline. Nu m-am gândit deloc la confortul personal și, uite-așa, având peste 300 de studenți, am ajuns să evalues peste 1300 de teme!
Dincolo de predare și evaluare rămâne învățarea. Se pot organiza, firește consultații online. Eu am făcut greșeala să nu îmi stabilesc de la început un orar în așa fel încât vorbeam cu studenții sâmbăta, duminica, seara, dimineața, pe messenger, pe whatsapp, pe teams, pe mail – totul devenise un continuum în așa fel încât am impresia că am ieșit dintr-un mic infern. Spun mic pentru că trebuie să încercăm, atât cât putem și ne pricepem, să vorbim cu studenții. Un orar al acestor discuții este clar o necesitate.
Ceea ce am descris aici este situația ideală a unor studenți silitori cu acces la tehnologie care sunt stimulați de cadrele didactice să învețe. Avem și situația în care studenții au acces la tehnologie însă indulgența și cerințele prea laxe îi pot face și pe ei delăsători. Și avem, desigur, situația foarte grea a celor care nu au calculatoare performante sau nu le au deloc!
Învățământul online poate fi o resursă nemaipomenită. Tot timpul pierdut în trafic și reperând obsesiv aceleași conținuturi cu fiecare grupă în parte este economisit pentru a face lucruri mai interesante și interactive. Dar, doar dacă avem studenți silitori, colegi implicați și, mai ales, acces la tehnologie! Altminteri, toate problemele din offline se transferă în online. E drept, studenții nu mai trebuie să plătească niște chirii exorbitante, transport și mâncare pentru a rămâne în orașele universitare. Însă trebuie să își procure calculatoare, acces la Internet, softuri pe care să le folosească. E clar că ministerul ar face bine să asigure accesul la aceste mijloace nu doar pentru elevi, ci și pentru studenți. Și așa aveam tot mai puțini elevi care proveneau din mediul rural. Probabil că acum numărul lor, deși, teoretic, ar putea să crească, o să se diminueze și mai mult.
În concluzie, învățământul online, cu bune și rele, poate deveni o resursă extraordinară de democratizare a accesului la educație, dar tehnologia prin ea însăși nu poate să garanteze acest lucru. Pentru asta, dincolo de tehnologie, e nevoie de voință politică și de viziune!
