Incursiuni în iudaism

Recenzia cărţii lui Andrei Marga ”Fraţii mai mari”

(foto: Emanuel Copilaş)

Andrei Marga, Fraţii mai mari. Întâlniri cu iudaismul, Editura Hasefer, Bucureşti, 2009

Într-o perioadă în care antisemitismul este în creştere în Europa, amintind astfel de premisele uneia dintre cele mai nefaste epoci din istoria bătrânului continent, merită să readucem în discuţie punctele tari ale culturii iudaice şi influenţa constitutivă a acesteia asupra nu numai a creştinismului, ci şi a islamului şi, în general, asupra lumii moderne.

O oportunitate în această direcţie o reprezintă lucrarea filosofului Andrei Marga, un periplu sinoptic prin moştenirea evreiască a modernităţii, periplu articulat pe baza unor analize succinte ale operelor unor intelectuali evrei de anvergură, pe analiza unor lucrări importante despre teologia iudaică sau despre relaţiile româno-iudaice în contexte tensionate, printre altele, respectiv pe adunarea unor interviuri cu personalităţi evreieşti de prim rang. La final, secţiunea anexe include documente privitoare la constituirea Holocaustului ca obiect de studiu de sine stătător în şcolile gimnaziale şi licee, dar şi documente privind înfiinţarea sau extinderea unor institute de studii iudaice, toate aceste iniţiative concretizându-se în perioada în care autorul a deţinut funcţia de ministru al culturii.

Cartea începe cu abordarea filosofiei politice a celebrei gânditoare Hannah Arendt. Sunt avute în vedere aici contribuţia acesteia la elaborarea conceptelor de totalitarism, vita activa şi banalitate a răului. Pentru Arendt, totalitarismul nu a reprezentat un accident regretabil al istoriei europene, ci a fost antrenat de către o serie de factori imanenţi culturii şi practicii politice specifice bătrânului continent, dintre care ar fi de amintit ascensiunea în secolul XIX a unor mişcări politice militante şi entuziaste ca panslavismul sau pangermanismul, respectiv degradarea vieţii publice în interiorul statelor europene şi detaşarea accentuată de fenomenul politic, ba chiar respingerea integrală a acestuia în prezumtivul beneficiu al unei vieţi contemplative, autentice. Dar numai recuperând dimensiunea publică şi implicată a vieţii politice putem ieşi din marasmul forţelor şi intereselor private care o copleşesc şi o transformă în ceva tot mai puţin reprezentativ pentru noi toţi, ceva ce se poate transforma pe nesimţite în totalitarism.

Deşi distinge fascismul de comunism şi observă că, spre deosebire de primul, ultimul reprezintă totuşi un produs care îşi are originile în iluminismul francez fiind, în esenţă, un proiect emancipator – Arendt se grăbeşte să echivaleze ambele ideologii, la pachet cu democraţia liberală modernă, ca variante ale tehnicii a cărei dezvoltare de neoprit pune sub semnul întrebării autenticitatea fiinţării noastre contemporane. Aici, influenţa mentorului său Martin Heidegger este decisivă. În ciuda puseelor ocazionale de optimism istoric, Arent rămâne totuşi pesimistă pe termen lung considerând, pe urmele lui Friedrich Nietzsche, că „deşertul se extinde”, în special datorită banalităţii răului, a răului mecanic, repetitiv şi birocratic exacerbat în cadrul ideologiei naziste dar prezent, în diferite dozaje, şi în democraţiile liberale. Acest rău, deloc metafizic sau consistent sub aspect intelectual, reprezintă însuşi adevărul tehnicii moderne, devenită pentru noi ontologie. Această înstăpânire a cantitativului care nu se poate produce decât pe sine la nesfârşit compromite posibilităţile unei veritabile emancipări în modernitate.

Dincolo de cât de discutabilă este această concluzie, de conservatorismul şi defetismul ei, Arendt pare prea grăbită să renunţe la ideile emancipatoare ale iluminismului, subsumându-le unui pesimism istoric steril şi lipsit de perspective. Din punct de vedere intelectual, modernitatea a oferit bunuri incalculabile umanităţii: raţiunea critică, idealul emancipării politice, sociale şi culturale, încrederea în progres şi în înţelegerea lumii pe flieră teleologică. Din acest punct de vedere, modernitatea nu poate fi superpozabilă integral nici capitalismului, aşa cum se afirmă uneori dinspre stânga, nici tehnicii despiritualizante a nihilismului contemporan aflat în inerţia consecinţelor care ar decurge firesc din esenţa sa, aşa cum consideră dreapta conservatoare şi reacţionară. Ne place sau nu, ne aflăm încă în siajul modernităţii, iar provocările cărora trebuie să le facem faţă pot fi abordate mai fructuos cu ajutorul instrumentarului conceptual al acesteia decât în absenţa lui.

Alte nume cu puternică rezonanţă intelectuală abordate în volum sunt cele ale lui Theodor Herzl şi Moise Maimonide. Primul a încercat emanciparea politică şi intelectuală a evreilor europeni începând cu sfârşitul secolului XIX, aflat fiind sub înrâurirea ideilor de emancipare naţională izvorâte din revoluţia franceză. Al doilea, un intelectual evreu egiptean din secolul al XII-lea, a căutat să menţină distanţa dintre lumea mundană şi cea spirituală, considerând că cele două nu se pot întrepătrunde, aşa cum au considerat mai târziu panteiştii sau spinoziştii. Dumnezeu rămâne, pentru Maimonide, un ceva metafizic permanent inaccesibil şi în acelaşi timp un îndemn pentru lumea prezentă la autoperfecţionare. Din acest punct de vedere, Maimonide a fost, considerat, peste veacuri, un fel de replică evreiască la Hegel, pentru care Dumnezeu şi raţiunea, divinul şi teluricul urmau să devină, pe plan istoric, dar niciodată integral, o singură entitate.

Rămânând la Hegel, Marga consideră că, dincolo de anumite clişee antisemite de natură teologică ale celebrului filosof german identificabile în scrierile sale din tinereţe, Hegel a fost un categoric apărător al emancipării evreilor, subsumată emancipării umanităţii la modul general. Dacă ar fi să concentrăm această umanitate într-o singură persoană, aceasta ar fi cu siguranţă Isus, pe care Hegel l-a perceput drept continuare şi în acelaşi timp universalizare a iudaismului sub forma creştinismului. Isus nu este altceva decât omul nou, universal, în a cărui aspiraţie emancipatorie se poate regăsi oricine şi în interiorul căruia inegalităţile dintre oameni şi categorii sociale dispar, transformându-se în egalitate în faţa unui Dumnezeu devenit om, un adevărat punct de legătură între mundaneitate şi divinitate. Acest Isus este mult mai iudaic decât au încercat să îl prezinte anumite Evanghelii în care cuvintele personajului istoric Isus au fost răstălmăcite şi uneori pur şi simplu inventate cu scopul de a crea ostilitate între evrei şi noile comunităţi creştine, şi în acelaşi timp mai mult decât iudaic.

În sfârşit, după o trecere în revistă a pericolelor sincretismului religios în cadrul lumii globalizate, care ameninţă să dilueze nepermis sau chiar irecuperabil de mult identitatea fiecărei religii în parte, volumul se încheie cu o pledoarie pentru statul Israel şi condiţiile politice şi geopolitice vitrege în care aceste este constrâns să acţioneze. Iată ce afrimă Robert S. Wistrich, un interlocutor al autorului în cadrul unui dialog purtat la Cluj cu aproximativ un deceniu în urmă: „probabil că nu există nicio altă ţară din lume care să se confrunte, cu aceeaşi intensitate, cu provocarea existenţială şi cu pericolul, precum se confruntă Israelul, din cauza problemelor nerezolvate care au deurs din Shoah. Israelul în sine, stabilitatea sa, a fost, desigur, legată de Holocaust. Nu în felul declarat, convenţional, cum că ar fi un fel de compensaţie oferită de Naţiunile Unite. Nu este adevărat. Nu s-a întâmplat astfel. Israelul a fost creat, asemenea majorităţii naţiunilor, prin luptă şi vărsare de sânge. Nu într-un război ales de acesta, ci într-unul care i-a fost impus. Aşadar, până astăzi, şaizeci de ani mai târziu, Israelul este singura societate din lume care s-a confruntat zilnic, de-a lungul existenţei sale, cu provoarea la adresa dreptului său de a exista şi a trebuit să etaleze disponibilitate de a acţiona la ncidente, atacuri cu bombă, ameninţări. Aceasta este o condiţie unică. Este, de fapt, un stat care se află într-o permanentă stare de alertă. Desigur că situaţia afectează viaţa şi atitudinea israelienilor, precum şi mentalitatea lor” (p. 238).

Cu siguranţă că volumul ar fi avut de câştigat dacă era adusă în discuţie şi perspectiva palestiniană asupra problemei, respectiv diminuarea constantă a teritoriilor palestiniene în ultimele decenii şi abuzurile permanente la care sunt supuşi arabii palestinieni de către forţele militare israeliene şi statul israelian, în primul rând prin negarea dreptului constituirii unui stat palestinian independent. Evident, ne confruntăm cu un cerc vicios: arabii palestinieni sunt radicalizaţi, deseori din exterior, şi mulţi nu recunosc, alături de statele arabe, nici existenţa Holocaustului, nici legitimitatea Israelului, considerându-l un cap de pod geopolitic al Ocidentului, o prezenţă imperială care să le amintească permanent de statutul lor subordonat, colonial; în acelaşi timp, într-un climat de ostilitate generalizată la care acţiunile sale au contribuit în mod direct şi substanţial, Israelul este nevoit să-şi sporească securitatea acţionând şi mai asertiv. Un caz clasic de dilemă a securităţii. Şi mai dramatic este faptul că ambele tabere au în ultimă instanţă dreptate. Iar aceasta este, conform deja menţionatului Hegel, reţeta unei autentice tragedii istorice.

Emanuel Copilaș

Emanuel Copilaș (1983) este lector doctor la departamentul de Științe Politice din cadrul Universității de Vest, Timișoara. Este autorul lucrărilor Geneza leninismului romantic. O perspectivă teoretică asupra orientării internaționale a comunismului românesc, 1948-1989, Iași, Institutul European, 2012; Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX, Iași, Adenium, 2014; Națiunea socialistă. Politica identității în Epoca de Aur, Iași, Polirom, 2015; Cetățenii și revoluția. Contradicții între partid și stat în Epoca de Aur, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. Cărți coordonate: Marele jaf postcomunist. Spectacolul mărfii și revanșa capitalismului, Iași, Adenium, 2017; Liberalismul: pro și contra. O idee ce refuză să moară, deși nu știe ce o ține în viață (împreună cu Sorin Adam Matei și Caius Dobrescu), Iași, Adenium, 2017; Sfârșitul istoriei se amână. O radiografie a postcomunismului românesc, Târgoviște, Cetatea de Scaun, 2017. A publicat articole în diferite volume colective și reviste de specialitate: East European Politics and Societies, Sfera Politicii, Studia Europaea, Revista de Stiinte Politice, Revista Romana de Geografie Politica, Impact Strategic, Geopolitica, Annales Universitatis Apulensis Series Historica, Anuarul Institutului de Istorie George Baritiu Series Historica, Valahian Journal of Historical Studies, Romanian Review of International Studies, Political Studies Forum, Geographica Timisensis, Colloquium Politicum, South East European Journal of Political Science, Colocviu Strategic, Symposion. Colaborator ocazional al revistelor Observator Cultural, Cultura, Timpul, și al platformei Criticatac. Domenii majore de interes: teoria relațiilor internaționale, ideologii politice, economie politică, sociologie politică, istorie politică, radicalism politic.

Postări asemănătoare


Lasă un răspuns

(*) Obligatoriu, E-mail adresa Dvs. nu va fi publicat