Antonio Gramsci: Catolici integrali, iezuiți și moderniști

Recenzia Caietului 5 al lui Antonio Gramsci cu ocazia traducerii în limba română

(foto: Editura Meridiane Publishing)

Baricada preia cu permisiune o serie de articole, publicate originar pe revista Orizonturi culturale româno-italiane. E vorba e recenziile caietelor lui Antonio Gramsci, care au fost traduse şi editate în limba română datorită eforturilor lui Sabin Drăgulin, Angelo Chielli, Ioanei Cristea Drăgulin și a Editurii Meridiane Publishing. Aceste Caiete au fost publicate cu ajutorul financiar atribuit de Ministerul Afacerilor Externe și a Cooperării Internaționale Italiene, prin intermediul Institutului Italian de Cultură din București.

Caietul 5 a fost scris între octombrie 1930 și sfârșitul anului 1931 – începutul anului 1932. Este un caiet care abordează subiecte diferite și, la fel ca primele patru caiete anterioare, conține o muncă lungă și constantă de examinare și adnotare a ideilor considerate a fi cele mai interesante, fructul lecturii mai multor reviste, în special Civiltà Cattolica și Nuova Antologia.

Caietul 5 este alcătuit din 161 de paragrafe. Dintre acestea, 16 sunt texte care, în ediția Caietelor de închisoare editate de Valentino Gerratana, sunt clasificate ca A, constituind o primă versiune, pe care Gramsci le copiază în întregime sau le reelaborează prin includerea lor în Caietele Speciale; 186, pe de altă parte, sunt textele indicate ca B, adică note scrise într-o singură versiune. Multe paragrafe abordează subiecte deja studiate și analizate în caietele anterioare. Note, de exemplu, referitoare la Nepoțeii părintelui Bresciani, literature națională și populară, americanismul, intelectualii sunt de asemenea prezente în acest caiet.

Pe de altă parte, se remarcă un număr mare de note dedicate analizei Bisericii Catolice. Cele mai multe dintre ele sunt grupate la rubrica Catolici integrali, iezuiți și moderniști. Interesul lui Gramsci pentru Biserica Catolică este bine cunoscut. Abordarea sa este legată, în principal, de perspectiva sa asupra Bisericii, ca intelectual, pe care Gramsci îl plasează într-o evaluare mai largă a istoriei intelectualilor italieni.

În aceste note, Gramsci se ocupă de Acțiunea Catolică, de fundamentaliști, iezuiți și moderniști. Fiecare dintre curente au, scrie Gramsci, „semnificații mai largi decât cele strict religioase: sunt „partide” în „imperiul internațional absolut” care este Biserica Romană și nu pot evita punerea problemelor într-o formă religioasă, adesea pur lumească, de „dominație”.

Acțiunea Catolică s-a născut în 1905, ca urmare a efortului realizat de Papa Pius al X-lea, sprijinindu-se pe asociațiile catolice preexistente. În enciclica Il fermo proposito, emisă la 11 iunie aceluiași an, Papa sancționează nașterea noii organizații laice catolice. În intențiile lui Pius al X-lea, ea ar fi trebuit să servească drept principal instrument de luptă împotriva modernismului. În perioada postbelică, nașterea Partidului Popular Italian s-a datorat activității lui Don Luigi Sturzo, care a impus o revizuire și o redefinire a sarcinilor Acțiunii Catolice. Asociația laică catolică a supraviețuit chiar și politicii fasciste, care a abolit organizațiile non-fasciste, cu excepția, de fapt, a Acțiunii Catolice, care a fost chiar recunoscută în mod oficial ca urmare a articolului 43 din Concordatul dintre Biserică și Statul italian.

Interesul lui Gramsci pentru Acțiunea Catolică trebuie să fie legat de domeniul mai larg de analiză dedicat intelectualilor italieni. Un spațiu destul de mare este dedicate în caiete Acțiunii Catolice (există note care abordează această temă și în afara Caietului 5, mai ales în caietele 6 și 20). Acțiunea Catolică este, pentru Gramsci, o organizație al cărei scop principal este acela de a reconstrui – după Revoluția Franceză și procesele de secularizare, care au caracterizat întregul secol al XIX-lea la nivel continental – hegemonia Bisericii Catolice. Înființarea acestei organizații marchează o cumpănă a apelor în interiorul Bisericii Catolice față de realitatea politico-socială. Odată cu scăderea prestigiului la nivel internațional și italian pe care credincioșii o simt, Biserica Catolică încetează să mai fie percepută ca o totalitate ce încorporează în ea fiecare particularitate. Se dovedește a fi o parte, adică un partid care este obligat să accepte câmpul de luptă, metodele de organizare și instrumentele prozelitismului, tipice structurilor politice pe care, după fermentele revoluționare de la mijlocul secolului al XIX-lea, le-au construit treptat.

Biserica Catolică sar putea lăuda în acest sector cu un punct de plecare mult mai avansat decât celelalte partide. Cu alte cuvinte, s-ar putea baza pe o prezență articulată la scară europeană, o legătură care a fost consolidată, ulterior, cu mari părți ale populației, provenită mai ales din rândul populației rurale, împreună cu o gamă largă de instituții de mediere culturală, în primul rând și o clasă intelectuală larg răspândită și structurată ierarhic, în al doilea rând.

Acțiunea Catolică reprezintă o altă piesă a acestei mari lucrări de recucerire ideologică, prin care episcopatul se angajează să se opună decreștinării societăților europene. Într-o primă fază, Acțiunea Catolică a avut rolul de campion al Bisericii, catolicii fundamentaliști fiind aliații săi. Acest grup de orientare ultraconservatoare s-a opus puternic curentelor moderniste catolice, fiind galvanizat de acțiunea lui Pius al X-lea, care în enciclica Pascendi Dominici Gregis, condamnase mișcarea modernistă, considerând-o eretică, și s-a coagulat în jurul activității desfășurate de monseniorul Umberto Benigni. Acesta a dat naștere unei organizații secrete numită Sodalitium Pianum, alcătuită dintr-o rețea de cenzori, și a avut scopul de a contracara răspândirea ideilor moderniste în rândul clerului. În ciuda dezacordurilor pe care le-a stârnit în curia romană, organizația s-a răspândit în Europa și mai ales în Franța, unde a fost sprijinită adeseori de l’Action française.

Celălalt mare curent ideologic luat în considerare este cel iezuit. Ordinul iezuiților din cadrul Bisericii a jucat, în opinia lui Gramsci, o funcție „centristă” în raport cu tendințele reacționare ale fundamentaliștilor și cu cerințele democratice și populare ale moderniștilor. Gramsci evidențiază, din ordinul iezuit, rolul intelectual jucat pentru asigurarea hegemoniei Bisericii asupra societății, lupta pentru cucerirea spațiilor excluse până acum de la răspândirea creștinismului, precum în continentul asiatic, activitatea de mediere între cultură înaltă, în special cea științifică, sfera și doctrina oficială a Bisericii, fără a renunța însă la o atitudine de respingere intransigentă a modernismului.

O caracteristică comună a curentelor examinate până acum este respingerea clară a modernității, percepută de Biserică ca un atac distructiv asupra credinței. Cu toate acestea, procesul istoric a continuat necontenit în direcția unei secularizări continue și constante a societății. Unele grupuri s-au confruntat curând cu problema adecvării culturii și a modelelor predominante în cadrul Bisericii. Această reflecție a condus la o mișcare de reînnoire ce respingea opoziția rigidă față de lumea laică, postulând o nouă abordare a problemelor urgente ale societăților contemporane. Aceste mișcări care s-au opus viziunii intransigente au apărut în Germania, Franța și Statele Unite încă de la sfârșitul secolului al XIX-lea și au găsit adepți în Italia la începutul secolului al XX-lea.

Figuri de prim nivel intelectual precum E. Buonaiuti, S. Minocchi, P. G. Genocchi au dat naștere așa numitului Modernism, mișcare fluidă și articulată care a stat la baza acestei mișcări de reînnoire în domeniul studiilor religioase și istorico-religioase. Fructele acestei reînnoiri nu au întârziat să se răspândească în domeniul politico-social, datorită muncii lui R. Murri care, în revista sa Cultura Sociale, a devenit interpretul cererilor de transformare în sens creștin-democratic a prezenței catolicilor în instituții reprezentative, căutând să elibereze organizațiile catolice angajate în viața politică de controlul rigid al ierarhiei ecleziastice.

Această încercare de adaptare a Bisericii Catolice la cultura contemporană a produs, curând, o reacție care a culminat cu enciclica Pascendi din 1907, în care Modernismul era acuzat că reprezintă o sinteză a tuturor ereziilor. Pius al X-lea, în această enciclică, a întărit politicile intransigente ale Vaticanului, stabilindu-se pe poziții puternic anti-moderniste. Gramsci privește cu atenție la modernism, considerându-l mișcarea liberal-catolică din secolul al XX-lea. El a urmărit cu un interes tot mai mare mișcarea Democrazia Cristiana, fondată de Murri, care s-a răspândit mai ales printre țărani, distanțând o parte considerabilă dintre ei de pozițiile conservatoare și apropiindu-i de bătăliile sociale și revendicative din lumea rurală, apropiate de Partidul Socialist.

În ciuda condamnării puternice a ierarhiei ecleziastice, Gramsci consideră că mișcarea modernistă a funcționat în adâncurile Bisericii și a contribuit la reînnoirea ei, prin atenuarea influenței curenților reacționari din sânul ei, în special a iezuiților.

Text publicat în Orizonturi Culturale (nr. 9, septembrie 2021, anul XI)

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Angelo Chielli - Ioana Cristea Drăgulin

Angelo Chielli - Ioana Cristea Drăgulin

Angelo Chielli este profesor de filosofie politică la Departamentul de Științe Politice al Universității „Aldo Moro” din Bari şi membru fondator al colecției „Biblioteca Gramsciană” de la Editura Adenium din Iași.
Ioana Cristea Drăgulin este primul doctor în științe politice, de gen feminin, din România, cu o teză despre gândirea politică a lui Antonio Gramsci. Actualmente este parte a proiectului cultural ce își propune să traducă opera fundamentală a teoreticianului italian Antonio Gramsci (Caietele din închisoare) în România.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *