Antonio Gramsci între trecut și prezent

Clase subordonate, Intelectuale, Populare-Naționale în viziunea lui Antonio Gramsci

(foto: Editura Meridiane Publishing)

Baricada preia cu permisiune o serie de articole, publicate originar pe revista Orizonturi culturale româno-italiane. E vorba e recenziile caietelor lui Antonio Gramsci, care au fost traduse şi editate în limba română datorită eforturilor lui Sabin Drăgulin, Angelo Chielli, Ioanei Cristea Drăgulin și a Editurii Meridiane Publishing. Aceste Caiete au fost publicate cu ajutorul financiar atribuit de Ministerul Afacerilor Externe și a Cooperării Internaționale Italiene, prin intermediul Institutului Italian de Cultură din București.

Caietul 3 este alcătuit din 166 de paragrafe. În ediția critică a Caietelor din închisoare editată de Valentino Gerratana, notele au fost împărțite în trei categorii numite A, B și C. Textele A sunt cele din prima versiune, pe care Gramsci sau le-a copiat integral în alte Caiete sau le-a reprelucrat și apoi rescris, în alte locuri decât unde au apărut inițial. Textele B sunt cele care apar într-un singur text și nu mai sunt copiate sau reprelucrate. În fine, textele C derivă din reelaborarea sau simpla copiere a textelor A. În Caietul 3 există 71 de texte A și 95 de texte B. Nu există texte C, așa cum nu au fost prezente în precedentele Caiete 1 și 2. În ceea ce privește datarea Caietului 3, teoreticianul sard trebuie să fi început să‑l redacteze în primele luni ale anului 1930.

Asemenea celor două caiete anterioare, și cel de-al treilea este o miscelanee de texte cu conținut diferit, rezultând mai ales din lecturarea unor articole din reviste și volume pe care Gramsci a reușit să le recupereze cu dificultate, bucurându-se mai ales de ajutorul prietenului său Piero Sraffa; desigur, consultarea acelor materiale a fost posibilă sub controlul strict al autorității penitenciare. Deși notele conținute în Caietul 3 nu converg în jurul unui singur subiect (așa cum se întâmplă în cazul așa-numitelor Caiete Speciale) reținem totuși că unele subiecte se repetă cu o frecvență mai mare. Temele scrise de Gramsci în deschiderea Caietului 1 alcătuiesc un prim plan de lucru. Putem distinge trei grupe mari de note care, alături de multe alte texte, deschid sau constituie o bază pentru citirea articolelor în viitor sau idei pentru cercetări ulterioare. Primele două grupe de note au ca numitor comun subiectele Trecut și prezent și Nepoțeii părintelui Bresciani. Un al treilea grup poate fi identificat prin tema lor comună, deși nu au un titlu uniform. Aceste note privesc în principal tema relației dintre grupurile conducătoare și grupurile subordonate, rolul dintre cele două grupuri jucat de intelectuali și în cele din urmă procesul laborios de formare a unei elaborări ideologice autonome de către clasele subordonate.

Cu titlul Nepoțeii părintelui Bresciani există 18 paragrafe. Cu termenul de „brescianism”, Gramsci elaborează o categorie inspirată de un personaj istoric, iezuitul Antonio Bresciani. Acesta a fost un romancier prolific, purtător de standarde al unei literaturi post-risorgimentale de larg consum și lipsită de valoare artistică, dar mânată de un spirit caustic, clerical-reacționar, ce se împotrivea unității Italiei. În romanele sale, iezuitul se adresează în principal burgheziei mici și mijlocii (cel mai cunoscut este Evreul din Verona, publicat în 1872), oferind o narațiune evident deformată a evenimentelor din Risorgimento, cu scopul de a răsfrânge o lumină proastă asupra carbonarilor, care au fost de altfel inițiatorii procesului de unificare națională, și de a furniza o reprezentare nostalgică, patriarhală, a lumii trecute, devalorizând și sărăcind tot ce putea avea legătură cu modernitatea și cu idealurile ei republicane și democratice.

Părintele Bresciani și brescianismul dobândesc pentru Gramsci valoarea unui arhetip care depășea cu mult figura istorică și timpul în care acesta din urmă a trăit, conotând, pe un plan mai general, acel fenomen literar în care unii autori, susținători și protejați ai regimului fascist, orbiți de prejudecata politică, manipulau realitatea descrisă în romane, urmărind anumite scopuri propagandistice. În aceste romane, socialiștii și comuniștii erau descriși ca fiind oameni abjecți și răi, fiind caracterizați de defecte fizice și psihologice, robiți de vicii și desfrâu.

Printre principalii autori pe care Gramsci îi include în această categorie (adică Nepoțeii părintelui Bresciani), îi amintim pe Luca Beltrami, Ugo Ojetti, Salvator Gotta, Alfredo Panzini, Francesco Perri, Umberto Fracchia, Margherita Sarfatti, Mario Sobrero. La autorii menționați este ușor de identificat elemental ideologic-propagandistic și, în unele cazuri chiar apologetic, având în vedere slaba calitate artistico-literară a scrierilor. Cu toate acestea, chiar și unii din marii scriitori italieni nu sunt străini de păcatul brescianismului în unele aspecte ale producției lor literare. Este cazul lui Luigi Capuana acuzat de Gramsci că folosește „fraze specifice gazetelor provinciale”; și marele Manzoni nu a rămas imun, căci în autorul romanului I promessi sposi „s-ar putea găsi urme importante de brescianism”.

Nu lipsesc, în notele dedicate Nepoțeilor părintelui Bresciani, reflecții interesante asupra absenței foiletonului (feuilleton) în Italia (expresie tradusă în italiană prin romanzi d’appendice), un gen literar care s-a răspândit în Franța la sfârșitul secolului al XIX-lea, definite astfel pentru că acele romane erau publicate în episoade, în ziare cotidiene sau săptămânale, cu scopul comercial de a capta atenția cititorului și de a crește tirajul. În paragraul 73, Gramsci observa că în Italia erau publicate în ziare, repurtând de un succes considerabil, mai ales romanele franceze, în vreme ce nu existau autori italieni care să se îndeletnicească cu acest tip de literatură pentru mase. Motivul dat de Gramsci pentru a explica acest fenomen este că în Italia a existat o distanțare între intelectuali și popor pe care nu o găsim, cel puțin în dimensiunile cu care s-a produs în peninsulă, în alte țări europene. Acest aspect determină îndepărtarea intelectualilor cu privire la nevoile, aspirațiile și dorințele unor largi pături populare; de aceea, producția literară nu corespunde gustului publicului italian, gata în schimb să accepte literatura provenind din alte contexte naționale, în care această distanțare nu exista sau era mult mai redusă. Nici măcar literatura romanelor polițiste, notează Gramsci în paragraful 78, ce avea un mare succes atât în restul continentului cât și în Statele Unite, nu a putut găsi acasă reprezentanți de valoarea celor străini.

Legat de tema brescianismului (un sinonim pe care Gramsci îl va folosi adesea este „iezuitismul literar”), teoreticianul sard începe o reflecție asupra relației intelectual-mase care va fi una dintre temele centrale și cele mai originale ale întregii opere publicate în închisoare. Incapacitatea intelectualilor de a deveni interpreți și purtători ai cerințelor claselor inferioare este vădită tocmai de faptul că în Italia nu există literatură „național-populară”. Absența caracterului național-popular e răul care afectează viața culturală și artistică a țării, un neajuns cu o pondere negativă mai mare în comparație cu experiența franceză unde, dimpotrivă, intelectualii și marea masă a cetăților simt a fi „participanți la un proces comun, în cadrul căruia atât spiritul național, cât și apartenența de clasă se puteau maturiza”. Într-o fază în care clasa conducătoare își epuizase din punct de vedere economic forța expansivă – singura capabilă să genereze o hegemonie durabilă –, îndeplinind o funcție pur represivă, ei bine, în această situație, intelectualii legați culturalmente de grupurile dominante, se exprimă prin forme de literatură iezuită: brescianismul este, în fond, forma de artă specifică perioadelor de restaurație urmând unei perioade intense de inovație și expansiune (epoca post-Risorgimento ce a urmat speranțelor generate de unificarea națională și fascismul ce a urmat celor doi ani roșii).

Trecut și prezent

Un număr mare din notele Caietului 3, în total douăzeci, aparțin argumentului intitulat: Trecut și prezent. E titlul unui text ce apare pentru prima dată în Caietul 1. Dar el nu se regăsește în planul de lucru ce deschide Caietul 1, întocmit de Gramsci la 8 februarie 1929. Găsim în schimb expresia Trecut și Prezent în textul Reorganizarea materiei de la punctul 6: Miscelanee de note diferite despre erudiție (trecut și prezent) în Diverse note de erudiție (trecut și prezent), în Însemnări și note răzlețe pentru o istorie a intelectualilor de la începutul Caietului 8.

Rubrica Trecut și Prezent nu va forma niciodată un caiet special, regăsindu-se într-o măsură semnificativă doar în caietele miscelanee. Punctul de plecare pentru această serie de note (coloane) este declarat explicit de Gramsci. În paragraful 139 din Caietul 3 este scris: „Pentru a completa această coloană, recitiți Amintirile politice și civile ale lui Francesco Guicciardini. Sunt pline de indicii morale sarcastice, dar adecvate”.

Francesco Guicciardini a fost alături de prietenul și coregionalul său Niccolò Machiavelli, unul dintre cei mai mari exponenți ai umanismului renascentist florentin. După ce a studiat dreptul, a desfășurat o activitate politică intensă. Ambasador în Spania între 1512 și 1514, a exercitat ulterior funcții guvernamentale în favoarea papalității timp de aproape douăzeci de ani. Datorită bunăvoinței Papei Leon al X-lea, a fost guvernator al Modenei, cu titlul de comisar (1516-1524), iar mai târziu — al întregii Romagna (1524-1526). Odată cu alegerea pe tronul papal a lui Clement al VII-lea, Guicciardini a fost chemat la Roma pentru a îndeplini sarcina de consilier al Papei. Susținător al reducerii influenței împăratului Carol al V-lea în Italia, a fost arhitectul unei alianțe între statele italiene și Franța (Liga de la Cognac). După înfrângerea Ligii de către trupele imperiale, Guicciardini a fost eliminat din funcție și, de asemenea, forțat să se exileze din Florența natală, care între timp se întorsese sub un regim republican. Odată cu căderea republicii la Florența (în 1530) și revenirea la guvernare a familiei Medici, Guicciardini a fost numit membru al magistraților Otto di pratica. El a mai îndeplinit și unele funcții administrative în Romagna, dar influența sa asupra familiei Medici a fost pierdută definitiv.
Guicciardini a desfășurat și o intensă activitate literară. Dintre lucrările sale majore ne amintim de
Storia d’Italia (Istoria Italiei) – referitoare la evenimentele petrecute între moartea lui Lorenzo Magnificul (1492) și alegerea pentru pontificat pe Paul al III-lea (1534) – care l-a angajat din 1536 până la moartea sa, și Considerații deasupra discursurilor lui Machiavelli. Cu toate acestea, lucrarea de care numele lui Guicciardini este indisolubil legat este Amintirile. Nu a fost realizată cu scopul de a fi publicată, autorul propunându-și să ajungă la o clarificare interioară și, mai presus de toate, scrierea ei a fost determinată de un conflict între rolul public al personajului și credințele sale personale. Textul este alcătuit din 221 de reflecții scurte, eseuri condensate în aforisme rapide și fulgere. Stilul de scriere a acestui text subliniază viziunea teoretică a lui Guicciardini, convins peste măsură de imposibilitatea unei priviri istorice sistematice și atotcuprinzătoare.

Amintirile se mișcă de-a lungul unei linii fine pe care autobiografia, care nu a fost folosită niciodată ca un scop în sine, se transformă în singurul spațiu în care poate avea loc o reflecție teoretică, anunțând de la bun început o abordare sistematică completă. În această lucrare stratificată și fascinantă, „autobiografia nu este niciodată central memoriei, ci mai degrabă, tocmai una dintre funcțiile sale […] o autobiografie transformată în experiență, din discursul despre sine în cunoștințe absolute, universale și generale”. De ce Gramsci, un machiavellian convins, un avocat al funcției motrice a rolului voinței politice, este atras de un autor pe care tradiția istoriografică, puternic influențată de judecata marelui istoric al literaturii italiene Francesco De Sanctis, ne-a predat-o ca fiind conservator, complet dedicate „particularului”, sau mai bine zis apărării intereselor individuale chiar și în detrimentul celor generale? Gramsci, care deși nu se sfiește să aibă replici tocmai binevoitoare față de Guicciardini, apreciază totuși acea scriere capabilă să îmbine autobiografia și a judecata istorică dând viață, de fapt, amintirilor care nu trebuie înțelese în sensul restrâns al evocării evenimentelor, ci mai degrabă ca sfat și avertisment. Deci nu o teorie ce organizează și sistematizează experiența, ci cunoașterea înțelepciunii care aderă profund de viață, fără să se separe vreodată de ea.
Identificându-și propriul model în
Amintiri, Gramsci îl recunoaște pe Guicciardini drept fondatorul unui gen literar în care doar conexiunea dintre experiență și munca continuă a rațiunii permite înțelegerea unei ordini în desfășurarea istoriei. Totuși, e o ordine care nu se traduce niciodată într-o reprezentare organizată normativ, căci „este o mare greșeală să vorbești despre lucrurile lumii indistinct și, ca să spunem așa, fără regulă; căci aproape toate se disting și reprezintă o excepție pentru diversitatea circumstanțelor (…)”.

Scrierea Caietelor din închisoare își asumă o funcție similară cu cea pe care o are experiența biografică în Guicciardini, anume să arate procesele în desfășurare în mișcarea lor lentă și imperceptibilă. Originala scriere guicciardiniană îi apare lui Gramsci ca un instrument extraordinar pentru analiza prezentului. Cu toate acestea, în vreme ce din cauza prezenței unui număr mare de elemente accidentale, la Guicciardini nu este posibil să se desprindă din istorie orice învățătură absolut valabilă, pentru Gramsci, care recunoaște unicitatea faptelor ce nu se mai repetă, în istorie acționează întotdeauna elemental subiectiv al voinței care, în fața elementelor contradictorii ce converg spre prezent, învață din istorie că este totdeauna necesar să se direcționeze cursul evenimentelor, asociindu-se celor mai progresiste forțe prezente într-o societate, dar păstrându-și autonomia față de ele.

Această viziune mai complexă a temporalității apare în Gramsci încă din Caietul 1. La nota 156, apare pentru prima dată titlul Trecut și prezent: „Prezentul este o critică a trecutului, dincolo de faptul că este o «depășire» a acestuia. Dar trecutul trebuie prin aceasta să fie aruncat la coșul istoriei? Trebuie să aruncăm tot ceea ce prezentul a criticat, dar care face parte din noi, în mod «intrinsec»? Ce înseamnă asta? Că trebuie să fim pe deplin conștienți de această critică reală și să îi oferim nu numai o expresie teoretică, ci și politică. Adică trebuie să fim mai apropiați de prezentul pe care l-am creat prin contribuția noastră, fiind conștienți de trecut și de continuarea acestuia”.

Ce înseamnă prezentul ca o critică a trecutului? Înseamnă că prezentul este rezultatul a ceea ce în trecut a fost depășit sau care în trecut a existat doar în potențialitate și totuși nu a ajuns niciodată la act. În acest sens, prezentul este o critică a trecutului, în măsura în care nu își arată propria necesitate ci propria parțialitate. Prezentul este doar una dintre multele posibilități inerente prezentului, prin urmare, posibilitatea concretizată revelează deficiențele a ceea ce nu a ajuns la înălțimea prezentului. În acest mod, prezentul critică trecutul și în același timp își demonstrează parțialitatea.

Pe de altă parte, acea parte din trecut care nu se regăsește în prezent trebuie uitat, neluat în considerare? Extrapolând această idee, acea parte din noi care este legată de ceea ce nu a fost realizat în trecut, adică nu a devenit prezent, trebuie să fie exclusă, uitată, aruncată? Nu. Acea parte din trecut care nu a devenit prezent nu trebuie aruncat. Acest reziduu are o funcție pedagogică foarte importantă: ne face să înțelegem că prezentul este o posibilitate și nu o necesitate. Dacă prezentul ar fi o necesitate, ar fi neschimbat.

Acest mod de a înțelege dialectica trecut-prezent este abordat într-un mod polemic cu privire la interpretarea dată de Nikolai Ivanovici Buharin, în Manualul popular de sociologie marxistă. Aici, întregul trecut este condamnat ca fiind irațional. În schimb, prezentul asumă caracterele raționale; ca urmare, prezentul se transformă în adevăr și deci nu este criticabil. Cu alte cuvinte, nu poate fi transformat.

Ei bine, pentru Gramsci este necesar să depășim relația necritică cu prezentul, să fim conștienți de legătura trecut-prezent și de implicațiile sale. Pentru Gramsci, a fi conștient înseamnă în primul rând elaborarea critică a sedimentărilor pe care procesul istoric le depune în individ, într-o manieră necritică. În existența conștientă, legătura trecut-prezent este decisivă. De fapt nu este suficient să cunoaștem relațiile sociale și economice existente în momentul în care se acționează și se operează. E necesar ca aceste relații să fie cunoscute din punct de vedere genetic, la fel și procesul lor de formare, „întrucât individual nu este doar sinteza relațiilor existente, ci și istoria acestor raporturi, adică sinteza întregului trecut”. Prin urmare, pentru a transforma prezentul trebuie să cunoaștem trecutul pentru care prezentul este o sinteză a sa și să-l criticăm; cu alte cuvinte, să scăpăm de acele reziduuri care tind să persiste prin inerție, împiedicând noul să se afirme. Mai mult, conștientizarea prezentului ca fiind o critic a trecutului trebuie să ia nu numai o formă teoretică (cunoaștere), ci și o formă politică. Adică să fie conștient de efectele asupra oamenilor, individual și ca grupuri, ale activității de transformare care conduce trecutul în prezent (activitate transformatoare ce este voluntară, subiectivă).

Tot sub titlul Trecut și prezent găsim o notă interesantă, numărul 46, în care Gramsci se concentrează pe conceptul de subversivism. Înțelegem prin aceasta o concepție limitată din partea grupurilor subordonate, a propriei funcții istorice, o concepție a clasei, încă de tip feudal, în care conștiința de clasă este absentă sau se regăsește într-o măsură elementară și conflictuală. Suntem încă în faza de elaborare negativă a conștiinței de grup, deoarece aceasta este deocamdată doar o consecință a contrastului cu personalitatea adversarului și nu rezultatul unei specificații conștiente și autonome.

Subversivismul nu este legat numai de clasele subordonate, ci și de alte două categorii pe care Gramsci le numește „înfometate”. Acest grup include atât muncitorii agricoli zilieri (masa de muncitori agricoli incapabili să se transforme în mici proprietari sau negustori, caracterizați printr-o hărnicie redusă și un nivel moral foarte scăzut), cât și intelectualii mediocri. Aceștia din urmă nu au o origine rurală, ci provin din clasa micii burghezii; sunt consecința fragmentării proprietății agrare. Din punct de vedere psihologic, acești indivizi sunt percepuți ca fiind nobili decăzuți, forțați să lucreze într-un domeniu mai degrabă ca o pedeapsă și se aciuează, în principal, în administrațiile municipale.

Gramsci consideră că subversivismul acestor grupuri este foarte periculos deoarece tind să se alieze cu burghezia rurală împotriva țăranilor. Sunt disponibili la tot felul de aventuri din care speră să le fie restabilit acel prestigiu mai degrabă social decât economic, de care cred că au a fost deposedați pe nedrept.

Clase subordonate, Intelectuale, Populare-Naționale

Strâns legată de tema subversivismului este cea a spontaneității, care de fapt exprimă o etapă în care conștiința politică a grupurilor subordonate este încă primitivă și imatură. Reflecția asupra spontaneității din nota 42 se regăsește în cadrul unei critici a voluntarismului ineficient al partidului socialist. Voluntarismul acestuia din urmă a semnalat distanța care a rămas între aspirațiile bazei sociale a partidului și grupurile sale de conducere. Exaltarea voluntarismului ar trebui să ducă, dimpotrivă, la condamnarea mișcărilor spontane. Cu toate acestea, subliniază Gramsci (paragraful 48), spontaneitatea în formă pură nu a existat niciodată, deoarece elementele direcției conștiente – deși elementare și nu foarte elaborate – sunt întotdeauna prezente.
Într-adevăr, mai ales în clasele subordonate putem observa fenomene spontane care denotă modul în care acestea nu au ajuns de fapt la o conștiință de clasă matură; nu sunt încă capabile să depășească viziunea rolului lor istoric dominat de tradiție și bun simț. O fază istorică în care a avut loc unirea direcției conștiente și a spontaneității a fost cea cunoscută sub numele de „bienul roșu” în care „acest element de «spontaneitate» nu a fost neglijat și cu atât mai puțin disprețuit: a fost cultivat, dirijat, purificat de tot ceea ce era străin și l-ar fi putut polua, astfel încât să fie omogen, dar într-un mod viu, eficient din punct de vedere istoric, cu teoria modernă”.
Disprețul față de mișcările spontane poate avea consecințe grave. Mai exact, dacă spontaneitatea maselor nu este readusă la nivelul conștientizării politice, pot apărea unele reacții din partea celor mai întârziate grupuri ale claselor dominante.

La Gramsci, conceptul de spontan este întotdeauna legat de conceptul „subordonat” sau de „clase subordonate”. În Caietul 3 găsim începutul reflecției asupra acestei teme, care va fi reluat într-un mod mai larg în Caietul 25 [un Caiet special, intitulat Pe marginea istoriei (Istoria grupurilor sociale subordonate)]. Notele din Caietul 3, dedicate acestui aspect (14, 16, 90), au un caracter preponderent metodologic. Cu alte cuvinte, încearcă să stabilească o abordare corectă a unei teme despre care cel mai adesea, nu avem material istoric direct. De fapt, dezintegrarea și lipsa de organizare fac ca aceste grupuri să tacă, fiind incapabile să formuleze nevoi și aspirații
Într-un proiect politic și singurul mod în care reușesc să se exprime – adică rebeliunea – nu lasă deseori nici o urmă.

Programul de lucru detaliat, specificat la nota 90, rezultă din aceste nevoi și va fi dezvoltat ulterior în Caietul 25. O altă problemă pe care Gramsci o abordează în acest Caiet, legată de tema subordonării, se referă la un aspect tipic italian: și anume ruptura dintre intelectual și masă. Această ruptură are o explicație istorică: intelectualul din Italia a fost întotdeauna legat de Biserică iar aceasta, prin natura sa, are o viziune cosmopolită, nicidecum națională. Mai mult, două momente mărețe din istoria culturală a țării, Renașterea și Contrareforma, au sporit caracterul internațional al intelectualilor italieni. Vocația cosmopolită a intelectualilor a avut ca rezultat o slabă aderare a acestora din urmă la masa oamenilor, incapacitatea lor de a interpreta nevoile și cerințele unor largi straturi populare. Gramsci va aborda această temă într-o manieră detaliată, pe parcursul altor caiete.

Efectul cel mai evident al acestei detașări la nivelul producției literare este că în Italia lipsește cu desăvârșire cultura național-populară. Nu la fel se desfășoară lucrurile în Franța, unde aderența dintre intelectuali și masă a produs o asemenea literatură populară. Iar într-o și mai mare măsură, răspunzând solicitărilor acesteia din urmă, această literatură a găsit o răspândire largă și în Italia, doar că aici nu a luat niciodată acest caracter popular.
În consecință, maselor li s-a interzis să participe la viața spirituală a țării. Trebuie subliniat faptul că tema absenței unei literaturi naționale și populare în același timp, este strâns legată de tema brescianismului, la care ne-am referit în paginile anterioare. Prin termenul popular-național, Gramsci desemnează acea literatură capabilă să satisfacă atât gustul elitei educate, cât și al straturilor mai largi de cititori. Scriitorul ar trebui să fie capabil să unească nevoile ambelor grupuri din interiorul societății și, în acest fel, să extindă hegemonia grupurilor dominante unde intelectualul este expresia. În opinia lui Gramsci, lipsa unei clase de scriitori care au această capacitate se datorează slăbiciunii burgheziei italiene care nu a reușit niciodată să‑și dezvolte propriul grup de intelectuali capabili să o transforme într‑o clasă conducătoare.
Din această trecere în revistă a principalelor teme abordate de Gramsci în 
Caietul 3, putem trage concluzia că este locul în care unele concepte originale găsesc o primă elaborare. Inclusiv printre elementele menite să dea un caracter fragmentar caietului (pe care inițial Gramsci l-a calificat mai mult decât o serie de idei derivate din dezbrăcarea învelișului), identificăm teme de o importanță fundamentală pentru întreaga cultură europeană și mondială a secolului al XX-lea, exact ca niște pietre prețioase alate într‑o stâncă umilă

Text publicat în Orizonturi Culturale (nr. 9, septembrie 2021, anul XI)

Baricada este o publicaţie independentă, care este sprijinită financiar de către cititorii săi. Dacă acest articol ţi-a plăcut, sprijină existenţa Baricadei! Vezi cum ne poţi ajuta – aici!

Baricada România dezvoltă un canal din Telegram cu conţinut inedit, axat pe luptele muncitoreşti din România şi din lume. Baricada România mai poate fi urmărită pe Twitter: şi are mai multe video interviuri pe canalul său din YouTube. Vă puteţi şi abona pentru newsletter-ul Baricadei România!

Angelo Chielli - Ioana Cristea Drăgulin

Angelo Chielli - Ioana Cristea Drăgulin

Angelo Chielli este profesor de filosofie politică la Departamentul de Științe Politice al Universității „Aldo Moro” din Bari şi membru fondator al colecției „Biblioteca Gramsciană” de la Editura Adenium din Iași.
Ioana Cristea Drăgulin este primul doctor în științe politice, de gen feminin, din România, cu o teză despre gândirea politică a lui Antonio Gramsci. Actualmente este parte a proiectului cultural ce își propune să traducă opera fundamentală a teoreticianului italian Antonio Gramsci (Caietele din închisoare) în România.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *