Farshad Golzari: Relaţiile turco-iraniene nu vor fi afectate de tensiunile din Caucaz

Rusia şi Statele Unite sunt actorii principali în confilctul din Nagorno Karabakh, Turcia fiind un jucător de rang al doilea, iar Israel încă nealegând o poziţia în tensiunile dintre Yerevan şi Baku, crede analistul iranian de politică externă

Expertul iranian Farshad Golzari (sursă: Farshad Golzari)

Farshad Golzari lucrează ca jurnalist în domeniul politicii şi securităţii internaționale, din anul 2013 încoace. El a obţinut o licenţă în drept penal şi masterat în criminologie. A petrecut mulți ani cercetând natura şi activităţile unor grupuri teroriste diferite precum Al-Qaeda, Statul Islamic şi talibanii, pe lânga publicarea unor analize şi rapoarte analitice. Alături de analiza evenimentelor internaţionale, el se ocupă de studiul conflictelor militare şi nonmilitare din lume. El mai studiază evoluțiile politice şi de securitate în Orientul Mijlociu, Asia de Sud-Est, Golful Persic, precum şi politica externă americană.

Baricada l-a abordat pe Golzari la începutul lui octombrie 2020 pentru a obţine un punct de vedere iranian despre conflictul din Caucaz. 

Domnule Golzari, care sunt pricinile pentru repornirea conflictului militar din Nagorno Karabakh din această vară şi toamnă? În ce măsură este ceva intern (legat de cele două ţări, Republica Armenia şi Republica Azerbaidjan) şi în ce măsură sunt ceva regional şi internaţional? 

În primul rând, conflictul din Nagorno Karabakh este vechi. El are peste 100 de ani de vechime. Nu vreau să intru în subiectele istorice. Dar el a fost discutat imediat după prăbuşirea Imperiului Rus în 1917. Apoi Armenia şi Azerbaidjan au devenit republici sovietice. La sfârşitul anilor ‘80, când republicile au realizat că Uniunea Sovietică va dezintegra în curând, criza a repornit. În anul 1991, regiunea Nagorno Karabakh a avut un referendum, prin care a cerut fie să devină independentă, fie să fie condusă de Armenia. Aceste conflicte au fost sporadice în anii ‘80. După prăbuşirea Uniuii Sovietice în 1991, rana veche s-a redeschis. Cele două republici Azerbaidjan şi Armenia s-au luptat pentru Nagorno Karabakh. În cele din urmă, Armenia a ocupat nu doar regiunea lui Nagorno Karabakh, ci şi câteva provincii din Republica Azerbaidjan. 

Apoi, Grupul de la Minsk a fost format în anul 1993, şi activităţile acestei instituţii sunt bine cunoscute. Dacă lăsăm deoparte chestiile istorice, vom vedea că în anul 1993, când Heydar Aliyev (fostul preşedinte şi tatăl lui Ilham Aliyev) a venit la putere, el a înființat un minister, numit ”Ministerul Evenimentelor Neaşteptate”, care a fost responsabil pentru gestionarea cazului Nagorno-Karabakh. Dvs. şi cititorii Baricadei ați putea fi interesați de ce a fost înființat acest minister. Răspunsul trebuie căutat în consolidarea puterii de către familia Aliyev. Familia Aliyev utilizează unealta Nagorno-Karabakh pentru a-şi consolida puterea în Baku. În timpul celor 17 de ani din 2003 încoace (când Ilham Aliyev a devenit preşedintele din Azerbaidjan), el a utilizat într-un mod repetat pericolul Nagorno-Karabah şi chiar a ţinut armata în stare de alertă. Asta înseamnă că a păstrat umbra războiului asupra poporului din Azerbaidjan şi oponenţilor săi, având naţionalismul azer ca bază.

Iată de ce o parte din noua rundă de ciocniri este legată de eforturile lui Aliyev să prevină pierderea puterii sale. Există zvonuri că Aliyev îşi doreşte să o înlocuiască pe soţia sa şi prim-vicepreședinte, Mehriban Aliyeva, cu fiul său până la momentul în care fiul va fi gata de a intra în politică. Eliberarea regiunii Karabah ar putea fi considerată un efort de a acoperi acest subiect. Cu alte cuvinte, în numele eliberării regiunii, ei pregătesc opinia publică în beneficiul lor. Azerbaidjan este iniţiatorul acestui conflict. Iată de ce Armenia nu poate fi blamată. Cred însă că aceste tensiuni sunt rezultatul conflictelor internaţionale. 

În opinia mea, conflictul din Caucaz are doi protagonişti de bază – Rusia şi Statele Unite. Turcia are un rol secundar. Iar Israelul joacă rolul unui element ascuns şi complementar, care încă nu şi-a luat o poziţie în aceste tensiuni dintre Erevan şi Baku. Dacă amintiţi, când Nikol Pashinyan a devenit premierul armean, el a luat poziţii antiruse sau cel puţin a căutat o reducere a influenţei ruse în Armenia. Fără îndoială Moscova își aminteşte cuvintele lui. Pe de altă parte, dacă privim la situaţia lui Aliyev, vom vedea că guvernul lui a fost sub presiune de oamenii şi de refugiaţii azeri şi chiar de către partidele politice. 

De exemplu, membrii partidului Musavat – cel mai vechi partid politic din Azerbaidjan (infiinţat în anul 1911), l-au presat pe Aliyev pe subiectul acţiunilor lui pentru eliberarea regiunii Nagorno-Karabah, o zonă care reprezintă 20% din teritoriul ţării. Figuri din partidul Azerbaidjan Nou, care sunt numiţi de către Ilham Aliyev, au încercat să-l apere, dar pare că presiunea din partea Statelor Unite şi Israel a fost eficientă. Tel Aviv şi Washington au interese militare şi energetice semnificative în Azerbaidjan şi încearcă să integreze Baku chiar mai mult înainte de trecut. De notat este că 20% din petrolul din Baku merge către Israel, iar Statele Unite au nevoie de Baku pentru a dezvolta NATO împotriva Moscovei. Iată de ce cred că lumina verde de la Statele Unite şi Israel l-a motivat pe Aliyev să ordone imediat atacul împotriva poziţiilor armene şi să comande eliberarea regiunii Karabah.

În Erevan, Pashinyan s-a confruntat cu tăcerea ruşilor. Cred că acum Kremlinul rezolvă chestiunile cu Pashinyan şi i-a comunicat clar că trebuie să-şi modereze poziţiile antiruse. Ruşii îl vor folosi pe Pashinyan pentru a sprijini Armenia. Pe această bază, Washington şi Tel Aviv i-au permis pe Aliyev să-şi consolideze legitimitatea şi poziţiile politice prin acest atac, iar în schimb Pashinyan să caute sprijin la Moscova. Desigur, nu trebuie să uităm că Biserica Ortodoxă Armeană are legături cu Statele Unite şi Rusia. 

În cazul Turciei, cred că probabil s-a ajuns la un blocaj temporar în Siria şi Libia. Oraşul Idlib este singurul loc din Siria care este plin de terorişti, iar teroriştii acolo sunt instruiți de Turcia. Recep Tayyip Erdogan şi serviciul turcesc de informaţii (MIT) ştiu bine că aceşti mercenari vor fi un pericol pentru siguranţa naţională americană, dacă se întorc la Turcia. Aceste elemente teroriste au personalităţi şi credințe diferite, dar tipologia lor este periculoasă pentru Turcia, Statele Unite şi chiar pentru Europa. Transferul acestor elemente de către Turcia înseamnă că pericolul este evitat. Dar astfel Ankara încearcă să provoacă noi conflicte pe baza moştenirii sale otomano-islamice. Puteţi vedea asta în schimbarea bruscă a trecerea muzeului Sfânta Sophia spre moschee! Aceste fapte demonstrează că actualul conflict este mai mult internaţional decât regional şi intern. 

Care este importanţa Armeniei şi a Republicii Azerbaidjan pentru Iran şi a Iranului pentru ele în termeni economici şi geopolitici?

Profesorii de istorie şi ştiinţe politice din Iran cred că Azerbaidjan şi Armenia nu sunt simpli parteneri geopolitici pentru Iran, ci şi copii, separaţi de mama lor. Legăturile culturale, religioase, istorice şi sociale între Teheran, Baku şi Yerevan au existat timp de  mai multe secole. Chiar dacă armenii sunt creştini, ei au cetăţenie iraniană în Iran şi sunt recunoscuţi în articolul 13 al Constituţiei Iraniene. Conform articolul 64 al Constituţiei Iraniene, creştini armeni din sud şi din nord au câte un reprezentant în parlament. Azerii sunt de asemenea prezenţi în cele mai înalte poziţii ale guvernului, statului, în instituţiile religioase şi fac parte din figurile politice şi de securitate. În domeniul economiei există mulţi oameni de afaceri azeri. 

Aceste împletiri sunt foarte importante. Dar cred că Republica Azerbaidjan vede Iranul ca un pericol mare din trei motive:

  1. Un teritoriu mai mare
  2. Forţe militare mai mari
  3. Populaţie mai mare şi etnic diversă

Aceste trei motive sunt cele mai probabile  care au determinat guvernul din Baku să se îndrepte spre Israel, Statele Unite, Turcia şi unele ţări europene. Următorul punct este că Azerbaijan percepe pericolul Iranului mai puternic decât Rusia, din cauza hegemoniei religioase şi sociale a Iranului asupra oamenilor din Republica Azerbaidjan.

Însă, conform documentelor istorice, precum şi datelor contemporane, Armenia nu face parte din strategia iraniană de securitate şi nu reprezintă un mare pericol pentru Teheran. Erevan este legat de Iran prin punctul de frontieră Norduz pe râul Aras, care este o piaţă de frontieră de 8 hectare şi care defineşte o mică parte din relaţiile comerciale între ambele ţări. Pe de altă parte, Iranul este un pod între Azerbaidjan şi Republica Nakhichevan. Dar aceste fapte sunt numai o parte din importanţa Iranului pentru ambele ţări şi vice versa. Teheran este fidel rezoluţiilor Consiliului de Securitate al ONU 822 şi 884 (care prevăd retragerea forţelor armene şi condamnă ocuparea unor bucăți din Azerbaidjan – nota traducătorului) şi altor documente şi rezoluţii.  

Turcia este un important susţinător al Republicii Azerbaidjan, în timp ce Rusia vinde arme ambelor ţări şi este interesată în a media între ele. Și Iranul a propus să fie mediator, dar acum câteva zile a trebuit să respingă acuzaţiile de la Baku, că ar fi livrat arme Armeniei. Ce schimbă această escaladare a conflictului militar între Azerbaidjan şi Armenia pentru cooperarea geopolitică între Rusia, Turcia şi Iran, care se vede în formatul trilateral din Astana privind Siria?

Întrebarea are câteva elemente. Privind Turcia, trebuie să spun că Ankara joacă un rol dublu între Armenia şi Republica Azerbaidjan. O să vă dau un exemplu. Dacă vă uitaţi pe piețele armene veţi vedea că mare parte dintre aceste pieţe sunt pline de mărfuri importate din Turcia şi că comercianţi armeni sunt în contact cu Turcia. Când vedeţi asta şi îi întrebaţi pe autorităţile turceşti de ce sprijină Republica Azerbaidjan împotriva Armeniei, veţi primi acest răspuns: politica e un lucru, economia e alt lucru! 

Aveţi completă dreptate în privința Rusiei. Moscova vinde arme ambelor părţi. Dar religia ruşilor e că cea a armenilor. În acelaşi timp, Kremlinul nu doreşte să schimbe echilibrul regional din Caucaz împotriva sa. Ea mereu se va putea baza pe Erevan.

Pe subiectul livrării armelor din Iran în Armenia, cred că Azerbaidjan aplică un război psihologic pentru a-şi gestiona echilibrul intern. Regula războiului psihologic este că prezentați un subiect, justificând slăbiciunea sa. Este ceva important în acest sens. Împotriva Iranului a fost introdusă această ştire – că Iranul ar fi adversarul numărul unu al poporului azer. Este o pregătire psihologică. Dacă Statele Unite sau Israel iau o acţiune periculoasă împotriva Teheranului în viitor, opinia publică din Azerbaidjan va fi pregătită în avans şi nu se va opune. Media din Israel aproape crede că centrul nuclear din Natanz (Iran) ar fi bombardat de avioane de luptă israeliene dinspre teritoriul Azerbaidjan, dar Baku respinge acest fapt. Este aceeaşi planificare psihologică şi politică.  

În acelaşi timp, în unele cercuri se spune că ministrul-adjunct al apărării din Azerbaidjan a cerut la o vizită recentă în Iran să cumpere unele rachete din Teheran. Din cauza apropierii israeliene de Republica Azerbaidjan, Iranul a refuzat s-o facă. Nu cred că Iran este gata să-şi distrugă relaţiile cu Armenia de dragul Azerbaidjan-ului, pentru că Teheranul îi consideră pe azeri iranieni. La fel, nu este gata să facă acest lucru cu Azerbaidjan. În orice caz, nu cred că aceste tensiuni vor schimba colaborarea iraniană cu Turcia şi Rusia pe modelul Astana. În acelaşi timp, în situaţia actuală din Orientul Mijlociu şi din Africa de Nord, nu este în interesul Turciei să se mişte dincolo de Astana. 

Aţi cercetat şi aţi scris despre curentele politice teroriste, precum Al-Qaeda şi Statul Islamic. Cum transferul mercenarilor afiliați Turciei din Siria în Nagorno Karabah schimbă relaţiile internaționale şi de securitate în zona Caucazului?

Ştirile despre asta sunt încă neconfirmate, dar conform datelor disponibile, o parte din PKK activează pe teritoriul armean împotriva forţelor azere. Pe de altă parte, se crede că cele mai multe dintre elementele Armatei Libere Siriene, precum si Al-Qaeda au fost transferate de Turcia în Azerbaidjan. La începutul lui octobrie 2020, Ahmed al-Mesmari, purtător de cuvânt al Armatei Naţionale Libiene, care operează sub conducerea lui Khalifa Haftar, a anunţat că Turcia a transferat terorişti libieni și sirieni din Libia în Azerbaidjan. Ankara poate spune că echipa lui Haftar distribuie știri false din cauza adversităţii sale cu Erdogan, dar un purtător de cuvânt al ministrului iranian al afacerilor externe a tot menţionat că Teheran n-ar permite grupurilor teroriste să opereze în zonele apropiate graniţelor lui de nord, pentru că sunt o ameninţare pentru securitatea naţională. Nu există confirmare, de la purtătorul de cuvânt al ministrului iranian al afacerilor externe, că acest transfer s-a întâmplat, dar se poate judeca din cuvintele lui că aceste elemente sunt plasate în zona râului Aras.

Bazat pe datele existente, cred că elementele din Brigada Sultan Murad, care aparţine Frontului Nusra (ramura Al-Qaeda din Siria) au fost transferate în Azerbaijdan prin Turkish Airlines. Zborurile n-au fost directe din Libia sau Siria. Probabil mercenarii au intrat în Azerbaidjan dinspre Turcia. De notat că ramura siriană a Al-Qaeda, care este plasată în Idlib sub denumirea Haras al-Din, este de origine arabă şi consiliul central este de origine irakiană sau iordaniană, nedorind să plece din Siria. Dar alţi membri lui Al-Qaeda de origina caucaziană, care au venit în Siria din zone precum Cecenia, Ingușetia, Daghestan, Turkestan de Est şi chiar Uzbekistan şi Tajikistan, îşi doresc să fie în Azerbaijdan şi să lupte în Caucazul de Sud. Potenţialul uman al acestor grupuri Al-Qaeda este în jur de 3300-4700 de oameni şi transferul acestui număr şi chiar al unei jumătăți din numărul acesta în Azerbaijan ar transforma regiunea Caucaz dincolo de graniţele Iranului într-o bombă cu ceas. 

Multe ţări din lume, în forma unei coaliţii anti-Statul Islamic sau individual, luptă împotriva teroriştilor din Siria prin aer şi la la sol. Acum Turcia transferă această ameninţare în Caucazul de Sud. Fără îndoială, pericolul pentru securitate va fi costisitor nu doar pentru Iran, ci şi pentru Rusia, Georgia, Armenia şi chiar Azerbaidjan. În Azerbaidjan, în ciuda luptei guvernului cu extremiștii şi inchiderea moscheelor wahhabite, construite de saudiţi, mai există pericole şi chiar moschei underground. Mai există urme secrete ale ”Emiratului Islamic din Caucaz” în Cecenia şi wahhabiți extremişti sunt activi în Georgia. Însă dacă Ankara eşuează în a-şi realiza ţelurile, probabil va exporta unele elemente ale Statului Islamic din lagărul Orfa din Turcia de Sud-Est în Azerbaidjan. Rusia şi Iran au experienţă în abordarea cu teroriştii din Sofia, dar nu cred că alte ţări din Caucazul de Sud se vor descurca cu aceste elemente. Deci aceste ţări ar trebui să ţină Turcia responsabilă pe acest subiect

Care este viitorul relaţiilor bilaterale turco-iraniene după escaladarea conflictului din Nagorno-Karabah? Ambele ţări au relaţii economice foarte bune, dar unii azeri din Tabriz au protestat, solidarizându-se cu Baku şi dorind închiderea graniţei Iran-Armenia…

Nu cred că aceste tensiuni vor afecta relaţiile între Ankara şi Tehran. În Siria, am asistat la aceste tensiuni, care au fost înrădăcinate în diferențe de opinii și diferențe în politicile macro ale celor două părți, dar nu s-a ajuns la întreruperea relațiilor dintre cele două părți. În ceea ce privește problema identificării azerilor drept iranieni, trebuie să spun că protestatarii sunt din același curent al „pan-turcilor” care se numesc Lupii Cenușii. Acest grup este considerat o parte a comunității vorbitoare de azeră, dar statisticile interne arată că numărul lor nu este mare și, conform documentelor, provocarea mass-media condusă de Serviciul de informații azer (MTN) a fost eficientă.

Asistăm la această tendință și în cazul kurzilor. Când Turcia a atacat kurzii sirieni pe uscat și aerian, kurzii irakieni au reacționat la fel ca și kurzii iranieni, și chiar și regiunile kurde din Turcia s-au opus acțiunii militare turcești. Pe de altă parte, musulmanii din Baku sunt, de asemenea, influențați de probleme religioase și etnice în provinciile Ardabil, Tabriz și Urmia. Aceste probleme sunt evidente în țările în care diversitatea etnică este prezentă. Pe lângă oficialii politici iranieni, personalități religioase au apărat dreptul Azerbaidjanului la Nagorno-Karabah. Sprijinul lor se bazează nu doar pe punctele comune etnice și lingvistice, ci și pe considerente ideologice centrate pe islam. Desigur, o parte din sprijinul Iranului poate fi considerată un fel de apărare împotriva propagandei anti-iraniene a presei azere. Rețineți că populația Iranului este 

între 5 şi 6 ori mai mare decât cea a Republicii Azerbaidjan, dar structura demografică a acesteia nu este uniformă. Pe de altă parte, cetățenii Republicii Azerbaidjan intră în Iran cu ușurință și fără viză pentru tratament, turism și comerț, dar iranienii trebuie să obțină o viză pentru a călători în această țară. Pare a fi o caracterizare greșită dacă se spune că Azerbaidjanul și-a definit relațiile cu Iranul foarte strâns și destul de clar.

Conflictul Armenia-Azerbaidjan creează alinieri geopolitice neașteptate. Turcia și Israelul, aflate în conflict pentru Palestina și se alătură unor aliați diferiți din Orientul Mijlociu, susțin Baku. Pakistanul este o altă putere regională, care și-a declarat sprijinul pentru Republica Azerbaidjan, chiar dacă nu a recunoscut statul Israel. În același timp, Armenia are o uriașă diaspora în Statele Unite, Franța, Rusia și peste tot în lume. Cât de mare este pericolul unei escaladări ulterioare a conflictului și a implicării militare directe a Rusiei, Turciei și a altor țări într-o manieră care se desfășoară deja în Siria?

Contrar opiniei populare, actuala dispută israeliano-turcă nu este asupra Palestinei. Trebuie să ne amintim că în 2009, Erdogan, prim-ministrul Turciei de atunci, l-a atacat pe președintele israelian Shimon Peres la Summitul Economic de la Davos și l-a acuzat că a ucis palestinieni în Gaza. La scurt timp după aceea, comandourile israeliene au confiscat nava turcească Marmara, care transporta ajutor umanitar oamenilor din Gaza și a ucis aproximativ nouă pasageri. Abdullah Gul era președintele Turciei la acea vreme și cred că el și Erdogan știau care este reacția armatei israeliene, dar au încercat să o folosească în avantajul lor în opinia publică musulmană. La scurt timp după aceea, relațiile israeliano-turce au fost readuse la vechea lor amiabilitate, după scuze și despăgubiri.

Chiar și acum, cred că problema palestiniană este doar un instrument pentru Turcia și că dezacordul Ankarei cu Tel Aviv cu privire la Mediterana de Est și cooperarea Greciei cu Israel sunt mai importante; devalorizarea lirei turcești, precum și inflația, au determinat Turcia să caute bazine energetice în estul Mediteranei care ar putea reprezenta o amenințare pentru Israel și aliații săi.

Pe de altă parte, relațiile economice dintre Turcia și Israel sunt, de asemenea, una dintre axele care fac ca cele două părți să nu devină prea agresive una cu cealaltă. În ceea ce privește sprijinul Israelului pentru Azerbaidjan, trebuie să spun că Tel Aviv încearcă să-și procure petrolul și gazul în afara cercului țărilor arabe, astfel încât să se poată baza pe Azerbaidjan dacă intră într-o dispută cu orice națiune arabă, fie accidental, fie intenţionat. Este de la sine înțeles că Israelul încearcă să facă presiuni asupra Iranului dinspre Azerbaidjan, motiv pentru care 60% din armele folosite în structura militară din Baku au fost furnizate de Israel. Chiar și Azerbaidjanul a folosit săptămâna trecută drone suicide Harop, produse de Israel, în conflictul din Nagorno-Karabah. 

“Inginerii israelieni ar trebui să fie mândri de un astfel de produs”, a declarat Hekmat Hajiyev, consilierul pentru afaceri internaționale al lui Ilham Aliyev, recunoscând că armata israeliană folosește dronele Harop.

Sprijinul Pakistanului pentru Azerbaidjan, precum și sprijinul Afganistanului pentru Baku, se bazează pe ideologia și solidaritatea islamică.

Dar, în cazul Armeniei, trebuie remarcat faptul că partea de est a țării în timpul Sassanizilor (din anul 384 până în anul 591 d.Hr.) a fost locul de întâlnire al civilizațiilor antice iraniene și romane, iar după aceea a devenit răscrucea de drumuri a civilizaţiilor islamului și creștinismului și acum este locul conflictului dintre Rusia, NATO și Statele Unite. Majoritatea populației din această țară este creștină ortodoxă și, pe de altă parte, ar trebui să rețineți că lobby-ul armean din Congresul SUA are un loc special după lobby-ul israelian, lobby-ul saudit și lobby-ul irlandez. Poate că lobby-ul armean ar fi chiar mai important decât lobby-ul saudit!

În Franța și, în general, în Europa, armenii sunt mult mai influenți decât​​ azerii, iar discuția legăturilor creștine este doar un motiv pentru amiabilitate. Un alt motiv pentru importanța Armeniei este poziția sa în centrul energetic al regiunii Caucazului. Erevanul este foarte important pentru Grupul de la Minsk (format din Franța, Rusia și Statele Unite) și chiar Germania și, dacă războiul din Nagorno-Karabah se intensifică, așteptați-vă să vedeți arme franceze în mâinile armenilor. În orice caz, nu pot considera Turcia ca opusul Rusiei. Rusia nu permite puterilor occidentale să intre în nicio regiune ale cărei exporturi de gaze le monopolizează. De aceea, cred că nodul din acest fir va fi dezlegat de Rusia și Statele Unite și apoi de europeni. Chiar dacă premierul Armeniei și președintele Azerbaidjanului ar purta discuții private timp de un an, nu se va obține niciun rezultat; Nagorno-Karabah este tabloul de șah al puterilor, iar Baku și Erevan sunt piesele acestui joc.

Care este sfârșitul preferat al acestui conflict pentru Teheran? În ce măsură Republica Islamică Iran este îngrijorată de perspectiva că forțele de menținere a păcii internaționale și occidentale vor fi plasate în zona de conflict – în cartierul caucazian de sud al Iranului? Cine sunt puterile internaționale în care Iranul are încredere în contextul soluționării acestui conflict?

După cum au spus Teheran și alți membri ai ONU, încetarea focului este cea mai bună opțiune. Interesul nostru național constă în pace, nu în război. Este adevărat că acest război va provoca mafia armelor să vândă miliarde de dolari în arme, dar în cele din urmă va costa mai mult decât orice beneficii ar duce. În opinia mea, desfășurarea forțelor internaționale de menținere a păcii în regiunea noastră nu este considerată o amenințare, dar cu siguranță natura multinațională a forțelor de menținere a păcii face ca armata iraniană și serviciile de informații să considere aceasta o potențială amenințare pentru ei înșiși. Iranienii cunosc bine regiunea, dar nu cred că Rusia va permite forțelor de menținere a păcii să intre în regiune. Dacă se va întâmpla acest lucru, cred că Moscova va lansa un plan pentru grănicerii locali cu participarea forțelor sale și a Iranului. Acesta este același plan care a fost pus în aplicare în Siria cu participarea forțelor turce și ruse pentru a înființa poliția militară și patrulare pentru a asigura securitatea în jurul Idlibului și a autostrăzii M4. În cele din urmă, cred că Iranul ar avea încredere în Armenia și Azerbaidjan pentru rezolvarea crizei Nagorno-Karabah, deoarece aceasta este doar o problemă regională. Dar dacă puterile vor ieși în public, decizia Teheranului se va schimba probabil.

Vladimir Mitev

Vladimir Mitev

Jurnalist de știri și analize internaționale. A lucrat pentru revista săptămânală bulgară ”Tema” între 2008 și 2015. Fondatorul blogului bilingv româno-bulgar ”Podul prieteniei”. Articolele și traducerile lui au aparut în agenția BGNES, revistele ”A-specto”, ”Economie”, blogul ”Bulgaria Solidară”, și altele. A publicat şi în revistele românești Decât o Revista și Q Magazine, în revistele culturale Vatra şi Poesis, ca și pe site-ul românеsc de stânga Critic Atac. În prezent face doctorantură de literatură iraniană la Unversitatea din Sofia. Începând cu iunie 2020 dezvoltă în limba română, limba bulgară, limba engleză şi alte limbi blogul ”Podul persan al prieteniei”.

vizualizați toate postările

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *