Gianina Cărbunariu: Teatrul viu e teatrul conectat la public

Teatrul este al comunității, nu al unei elite care se bucură de una singură

Gianina Cărbunariu (foto: Gianina Cărbunariu)

Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț (10-18 noiembrie 2017) este un festival național care anul acesta a fost coordonat de regizoarea Gianina Cărbunariu, câștigătoarea concursului de director al Teatrului Tineretului din Piatra Neamț. A fost, fără îndoială, o provocare pentru cineva care venea din sectorul independent să preia conducerea unei instituții teatrale de stat. Drumul nu a fost lin și cu siguranță schimbările și inițiativele sunt greu de implementat într-un context ceva mai rigid instituțional decât sectorul independent. În plus, cu siguranță că există multe inerții organizaționale și cutume locale pe care Gianina Cărbunariu le-a pus sub semnul întrebării. Rezultatul a fost însă unul pe măsura îndrăznelii și eforului depus. Am putut constata acest lucru participând la festival în calitate de moderator al discuțiilor pe care actorii invitați să joace în spectacolele festivalului le-au avut după tragerea cortinei cu publicul care a dorit să le pună întrebări. O idee foarte bună, deși poate nu toți actorii și regizorii sunt familiarizați și confortabili cu această practică, care permite pe lângă aprofundarea temelor și problematicii pieselor puse în scenă, un contact nemijlocit cu cei care produc această formă de artă. Însă dincolo de ideea discuțiilor cu publicul, programul festivalului vorbește de la sine despre modul în care se poate face un festival pentru tineri la un teatru, totuși, al tineretului. Spectacole dinamice, public foarte tânăr și, la final, inclusiv două trupe de teatru formate din elevi de liceu pe scena teatrului din Piatra Neamț. Sigur că pentru foarte mulți obișnuiți cu practici teatrale bazate pe ”vedete și modele sigure” poate părea hazardat. Dar oare unde dacă nu într-un teatru al tineretului să propui aceste abordări? Pentru a sintetiza provocările și realizările legate de acest proiect am stat de vorbă cu Gianina Cărbunariu în penultima zi a festivalului.

Festivalul de Teatru de la Piatra Neamț. Înainte de a vorbi despre asta aș vrea să îmi spui dacă au existat directori mai tineri decât tine ai Teatrului Tineretului de la Piatra Neamț, dat fiind că știu că ți-ai făcut o documentare riguroasă cu privire la managementul instituției.

Aici e și o chesitune de perspectivă foarte interesantă. Cred că e o involuție. Da, dacă stau să mă gândesc acesta este termenul. Pentru că primul regizor care a lucrat aici a fost David Esrig, celebrul regizor român, și el a monstat aici un spectacol când avea 23 de ani și atunci a părut o chestiune firească. Un alt exemplu este Alexandru Dabija care, atunci când a terminat facultatea, a venit aici și a fost angajat ca regizor al Teatrului Tineretului. Avea, probabil, 22 sau 23 de ani. Faptul că eu la 40 de ani sunt considerată o regizoare tânără și o directoare tânără e puțin bizar. Parcă în alte vremuri tinerețea era chiar… tinerețe. Eu mă consider un om încă tânăr, dar nu mă consider un tânăr regizor.

Și câți directori și câte directoare au fost până în prezent?

Eu sunt prima femeie directoare a acestei instituții.

Asta e îmbucurător cu atât mai mult cu cât își și asumi o problematică legată de gen, fiindcă există femei mai misogine decât bărbații. Dincolo de asta, aș vrea să știu ce ți-ai dorit de la acest festival?

Eu mi-am dorit, dar nu doar de la organizarea festivalului, ci încă din perioada în care am venit aici ca directoare interimară să mă conectez atât pe mine cât și trupa teatrului cât și secretariatul literar să ne conectăm cu toții la publicul din Piatra Neamț. Spectatorul e pentru mine esențial în orice teatru, dar într-un teatru al tineretului în care exista tradiția unui public care venea la teatru și vreau să spun că veneau oameni cu diferite preocupări, cu diferite meserii, asta în special înainte de 90, după care lucrurile s-au cam stricat. Strada a devenit mai spectaculoasă în anii aceia, lucru care s-a petrecut în toată țara, adică revenirea la teatru a fost mai anevoioasă. Eu mi-aș dori ca publicul din Piatra Neamț să vină la teatru, să intre într-un dialog, dincolo de spectacole cu actorii care lucrează aici, cu actorii care vin în festival. Mi se pare important ca lumea să înțeleagă, ca noi toți să înțelegem că generațiile de mari actori s-au construit cu foarte, foarte multă muncă și cu încurajare, cu un context care le-a fost favorabil, cred eu. Ca instituție, trebuie să creezi un context la fel de favorabil în care aceste nume, unele aflate la început de drum sau cu roluri importante în spate, dar acești oameni să aibă parte de un context în care să poată deveni nume sonore. Pentru că, altfel, dacă vrem doar nume sonore și asta e cel mai important, deși am tot respectul pentru numele sonore, deoarece, cum spuneam, construiești asta în ani de muncă, dar dacă pe mine mă atrage să merg la teatru doar un nume sonor mi se pare destul de trist și ineficient. Sunt mulți factori care trebuie să mă atragă la un spectacol. Să mă atragă textul, să mă atragă o viziune regizorală, să mă atragă un tip de demers. Am încercat și prin intermediul festivalului să realizez acest lucru propunând spectacole diferite ca estetică, dar care au și o miză de conectare la realitate. Adică omul vine la teatru și se regăsește, uneori mai mult, alteori mai puțin, dar poate intra într-un dialog cu spectacolul și cu alți spectatori despre ceea ce a văzut. Asta este miza mea.

Moment din spectacolul Rovegan (foto: Teatru Tineretului Piatra Neamţ)

Înțeleg că ai luat foarte în serios ideea cu teatrul tineretului. Ai strategii de comunicare specifice care să-i vizeze pe tineri?

Eu am ajuns aici la mijlocul lui mai 2017. În iunie am lansat un proiect ”Ceai, Poezie, Teatru”. Și proiectul însemna următorul lucru: un spectator, licean, pentru că am legat acest proiect de aniversare, deci un licean avea posibilitatea să trimită pe mail-ul teatrului o poezie în ideea de participa la proiect. Câștiga primul spectator care trimitea mail-ul. Și poezia lui era citită de un actor la prima vedere. Nici actorul nu știa despre ce poezie este vorba, nici spectatorul nu știa cu ce actor se întâlnește. Era un fel de ”blind date”. Ideea cu poezia era să deblocheze un început al întâlnirii. Apoi actorii povesteau despre felul în care repetă, despre stagiunea actuală, liceanul intra în dialog, avea reacții legate de anumite spectacole. Apoi am avut tururi ghidate. Avem și săptămâna viitoare patru tururi programate pentru că le-am oprit pe perioada festivalului și s-au adunat. Inițial stabilisem o zi, dar acum nu mai putem ține cont pentru că e o cerere foarte mare de licee care vor să intre și să vadă teatrul. Sunt plimbați prin toată clădirea. Li se arată cum funcționează scena. Dacă are loc o repetiție, pot intra la repetiție, cu acordul regizorului, evident. Li se arată un fragment de 20 de minute după care există o discuție. Cumva încercăm să arătăm că porțile sunt deschise și pot veni oricând și se pot întâlni cu acești oameni, inclusiv cu personalul tehnic, tot ce înseamnă o instituție de cultură. Apoi am făcut ”Arhiva Spectatorilor” – un proiect care își propune să-i încurajeze pe spectatori să își povestească experiențele. Am făcut programul ”Actorii și Spectatorii TT” proiect care a însemnat că Mihaela Jipa, referent artistic al teatrului, a făcut 46 de interviuri în care fiecare actor al trupei a susținut cel puțin un interviu cu un spectator sau un potențial spectator, pentru că s-au făcut și interviuri cu oameni care nu a fost niciodată la teatru. Toate aceste discuții s-au înregistrat, iar în timpul discuțiilor Mihaela a făcut fotografii, Vernisajul a avut loc pe 9 noiembrie și fotografiile vor rămâne în foaier încă mult timp de acum încolo. Toate acestea au fost proiecte care să adune comunitatea în jurul întrebării, pe care ne-o punem și noi alături de ea, ce înseamnă teatrul în secolul XXI, întrebare la care cred că nici noi nu avem răspunsul ultim. Ideea e să ne punem aceste întrebări. Pentru ”Seara Aniversară” (50 de ani de cînd Teatrul Tineretului poartă acest nume) am realizat un scenariu-colaj în care am adunat mărturii ale unor foști colaboratori, actori, regizori, interviuri realizate de regizorul de film documentar Andrei Dăscălescu, interviuri ale spectatorilor din proiectul ”Arhiva Spectatorilor” și fragmente din cele 46 de interviuri din proiectul ”Actorii și Spectatorii TT”. Deci cumva toate proiectele astea au fost sintetizate în ”Seara Aniversară”.

De ce ai conceput în acest mod ”democratic” această aniversare?

Eu am considerat că o aniversare nu e ceva care se întâmplă într-o singură seară în care o elită a unui oraș vine și se bucură de una singură.

Adică un model festivist?

Sincer, eu nu suport festivismul. Exista ideea de aniversare înainte de a veni eu și a trebuit să preiau această idee care fusese deja anunțată. Pentru mine a fost un prilej să îmi pun întrebări foarte serioase. Ce a însemnat această instituție și ce ar putea să însemne ea astăzi. De aceea am făcut aceste proiecte și ele au dus la momentul aniversar la care pe scenă s-au spus cuvinte ale spectatorilor, ale actorilor, ale regizorilor și așa mai departe, iar în sală i-am avut invitați pe toți spectatorii care au colaborat la acest proiect.

A fost un proiect comunitar, un efort de conectare la spectatori. S-a simțit efortul în rezultate concrete?

Eu am simțit, dar vreau să prezint și niște argumente clare. Concret, am făcut o comparație pe încasări pe lunile septembrie și octombrie comparate cu aceleași luni ale anului trecut. Or, încasările s-au dublat față de 2016. În ceea ce privește festivalul, biletelе la unele spectacole s-au epuizat de pe 10 octombrie când le-am pus în vânzare. Nu la toate, dar la destule spectacole. În scopul prezentării spectacolelor am făcut revista festivalului care nu e o simplă revistă de prezentare. Aici găsiți și prezentări făcute de actori și scrisori ale unor artiști, ale unor critici de teatru care au trecut pe la Piatra Neamț. Avem scrisoarea lui George Banu, a lui Andrei Șerban. Am încercat să îmbinăm mărturii despre trecut cu ceea ce se întâmplă anul acesta. Eu consider că am datoria ca manager să mă grefez pe spiritul unui teatru. Eu consider că spiritul teatrului e spiritul tânăr, novator, care se regăsește în ”adn-ul” acestui teatru. Eu nu am venit să schimb ”adn-ul”, ci am venit să propun pe baza ideilor care au contribuit la formarea acestui teatru, să propun abordări în contextul zilelor noastre. Pentru că vorbind cu oamenii am ajuns la concluzia că a fost o perioadă extraordinară în istoria teatrului, anii 70, 80 chiar, în care toată lumea vorbea despre această legendă ”Teatrul Tineretului de la Piatra Neamț”. Și eu știam de această perioadă. Sunt din Piatra Neamț, am venit aici, dar pe mine mă interesează în special, de ce a fost bine atunci când a fost bine. Pentru că spunem ”e bine, e bine”, dar de ce anume, ce a stat în spate? Iar ceea ce a stat în spate e foarte important pentru mine și mă inspiră. Unul dintre lucrurile importante a fost existența unui secretariat literar impecabil. Erau oameni care citeau în limbi străine, citeau texte, alegeau piese, făceau repertoriul, se gândeau la trupă, de ce alegem textul acela și nu pe celălalt, etc. Alexandru Dabija povestește, de exemplu, că secretarii literari, o echipă formidabilă, Eduard Covali, Paul Findrihan și Mircea Zaharia au încercat ani de zile să pună în repertoriu Insula lui Gellu Naum și nu au fost lăsați. Pentru că acești oameni cu o deschidere foarte mare, cu un interes foarte mare, care munceau enorm de mult, duceau și o luptă cu cenzura. Adică ei propuneau un reprertoriu care se ducea la București și acolo trebuia aprobat, ștampilat, adică era de muncă. Aici mi se pare mie că după anii 90 s-a produs o schimbare deloc favorabilă teatrului. Secretariatele literare care erau ”creierul” unei instituții teatrale s-au transformat în niște departamente de PR și marketing care nici pe aceste principii ale vandabilității nu funcționează bine tot timpul, nu știu mereu să se adreseze și să își găsească publicul. Dar nu mai există secretariat literar în adevăratul sens al cuvântului, nu mai vezi secretari literari care să spună ”uite, am citit textul acesta, sau am aflat de regizorul cutare, sau am văzut programarea din Festivalul Avignon”. Adică oamenii aceia aveau o deschidere incredibilă și încercau să se informeze și cu privire la ce anume se întâmplă în afară, aveau relații directe cu dramaturgi, regizori, îi urmăreau. Știau care e ultima piesă scrisă de un dramaturg român. Mie mi se pare că lucrurile astea nu se mai petrec așa și nu vorbesc doar despre Piatra Neamț, vorbesc despre o chestiune generalizată și aici cred că trebuie făcut ceva.

Ok, am văzut care sunt planurile, care sunt provocările. De ce anume ți-e frică cel mai mult?

Nu mi-e frică neapărat, dar dacă n-o să pot să fac ceea ce mi-am propus, atunci nu are sens să stau. Evident, pot oricând și cu mare drag să mă întorc la meseria mea. Mie îmi place meseria mea. Am multe invitații în afară să montez, adică eu cumva, am luat destul de greu decizia să aplic la conducerea teatrului. Nu mi-e frică. Dacă nu reușesc să fac ceva și va trebui să plec, profesional, s-ar putea să îmi fie mai bine, mai ușor. Cred totuși că merită acești trei ani. S-ar putea să fie un dezastru, trăgând linia, dar eu încerc să fac tot ce pot și ce știu eu cel mai bine. Mi-e frică să nu cumva să ratez întâlnirea asta cu publicul, pentru că asta e miza mea. Or, temerea e să nu reușesc să aduc acest public pe cât îmi doresc eu. Nu-mi mă interesează să ocup un astfel de scaun, chiar dacă acum ne aflăm față în față în această formulă. Nu mi-am dorit cu tot dinadinsul o asemenea funcție. Dar lucrând atât în instituții de stat cât și în sectorul independent am criticat mereu felul în care funcționau instituțiile de teatru de stat. Aici de ce faceți așa, de ce nu altfel, întrebam mereu. Și mi se răspundea: ”nu se poate”. Pe mine mă frustra enorm să aud ”nu se poate”. Și atunci, când mi s-a oferit această posibilitate de a deveni directoare interimară, am zis că poate cinstit ar fi din partea mea să mă și duc, nu doar să vociferez că X nu face, că Y nu se pricepe, că Z ar putea să facă mai mult. Am vrut să văd dacă într-adevăr nu se poate și să văd care sunt limitele pe care ți le impune un astfel de sistem.

Maria Cernat

Maria Cernat este absolventă a Facultății de Jurnalism și Științele Comunicării (FJSC) (2001) și a Facultății de Filosofie din cadrul Universității din București (2004). În anul 2002 a absolvit studiile masterale în cadrul FJSC. Din anul 2008 este doctor în filosofie. În prezent este conferențiar universitar la departamentul de Comunicare și Relații Publice, Universitatea Creștină Dimitrie Cantemir și predă disciplinele Introducere în Științele Comunicării, Analiză de discurs, Studii Critice în Mass Media. Din anul 2011 este autoara de articole publicate pe site-uri de dezbateri politice (CriticAtac.ro, Cealaltă Agendă, România Curată).