Recenzia cărţii ”Globalizare, democraţie şi terorism” de la Eric Hobsbawm
Eric Hobsbawm, Globalizare, democraţie şi terorism, traducere de Radu Săndulescu, Editura Cartier, Chişinău, 2016
Culegerea de eseuri propusă de celebrul şi, începând cu 2012, regretatul istoric marxist Eric Hobsbawm este redusă ca dimensiuni, se citeşte rapid, dar lasă asupra cititorului un impact intelectual puternic. Sincer vorbind, autorul nu aduce nimic original în acest volum: democraţie, naţionalism, imperialism, război, terorism, globalizare – toate aceste teme au fost tratate pe larg în deja consacratele Era Revoluţiei (1789-1848), Era Capitalului (1848-1875), Era Imperiului (1875-1914), respectiv Era Extremelor (1914-1991). Fie şi numai în calitate de rezumat succint al unei formidabile opere, lucrarea merită parcursă: deconstruieşte unele mituri istorice bine înrădăcinate şi ne pune în faţa unor dileme geopolitice centrale pentru secolul XXI. Nu oferă în schimb soluţii, şi nici nu îşi propune să o facă. Avansează în schimb întrebări de neocolit. „Având în vedere că istoricii nu sunt, din fericire, profeţi, nu sunt obligat din punct de vedere profesional să vă dau un răspuns” (p. 66), încheie pe un ton umoristic Hobsbawm textul alocat diferenţelor dintre hegemonia americană şi imperialismul britanic şi încheiat cu o interogaţie referitoare la viitorul global al Statelor Unite.
Nu înainte de a observa diferenţele cruciale care separă, în timp, imperialismul britanic de tentativele imperiale americane, pentru că de imperialism în sensul clasic, istoric, al termenului, nu mai poate fi vorba. Fără a intra în amănunte, Hobsbawm consideră că Marea Britanie a fost mult mai conştientă de limitele resurselor sale fizice (teritoriu, populaţie, capacitatea de a îşi proiecta interesele la nivel global) în ceea ce priveşte abordarea şi gestionarea propriului proiect imperial decât Statele Unite, care se bazează pe excesiv de mult pe violenţă sau cel puţin pe intimidare militară mai ales după încheierea Războiului Rece, atunci când reconfigurarea progresivă a pieţei globale a început să se sustragă tot mai vizibil intereselor naţionale americane. Procesul se manifestă din plin în prezent, conducând la resurgenţe politice populiste şi xenofobe care au culminat cu alegerea lui Donald Trump în funcţia de preşedinte al Statelor Unite.
Imperialismul britanic ar fi fost deci unul mai modest şi mai rezonabil decât cel american care, mai ales după dispariţia Uniunii Sovietice, pandantul ideologic al Washington-ului, ar fi intrat într-o etapă de agresivitate exacerbată. Chiar şi aşa, Hobsbawm uită nişte precizări importante: oricât de „raţională” ar fi fost administraţia imperială britanică, efectele sale negative asupra unor state ca India sau China, pentru a ne rezuma doar la acestea două, sunt imposibil de cuantificat, inspirând şi astăzi resentimente la cel mai înalt nivel. Mai mult, o astfel de poziţionare induce inevitabil întrebări legate de un posibil eurocentrism rezidual al autorului. În fine, trecând peste acest aspect, Hobsbawm critică totuşi dur nostalgiile imperiale care îşi fac simţită tot mai mult prezenţa la nivel popular şi intelectual deopotrivă, fiind susţinute de istorici neoconservatori ca Niall Fergusson: „Într-o lume din ce în ce mai turbulentă şi instabilă, este firesc să visezi la o putere capabilă să restabilească ordinea şi stabilitatea. Numele acestui vis este imperiu. Este un mit istoric. Imperiul american, cu speranţele sale într-o Pax Americana, priveşte îndărăt către pretinsa Pax Britannica, o perioadă de globalizare şi de pace mondială în secolul al XIX-lea, asociată cu presupusa hegemonie a Imperiului Britanic, iar acesta, la rândul său, privea îndărăt şi se numea după modelul Pax Romana din vechiul Imperiu Roman. Dar acest lucru este ceva amăgitor. Dacă termenul de «pax» are vreun înţeles în acest context, el se referă la pretenţia de a instaura pacea într-un imperiu, nu la nivel internaţional. Ba chiar şi atunci e, în mare măsură, contrafăcută. Imperiile din istorie rareori au încetat de a mai conduce operaţiuni militare pe teritoriul lor, şi au făcut cu siguranţă acest lucru la frontierele lor tot timpul, doar că atari operaţiuni rareori aveau influenţă asupra vieţii civile metropolitane. În era imperialismului din secolele XIX şi XX, , ele nu au avut tendinţa de a considera războaiele împotriva non-albilor sau a altor inferiori – «neamurile inferioare fără lege» ale lui Kipling – ca războaie în toată puterea cuvântului cărora li se aplicau regulile obişnuite” (p. 51).
Trecând mai departe la democraţie şi modernitate, Hobsbawm observă că lumea se urbanizează invariabil. În Occident şi Orientul Mijlociu, peste 50% din populaţie trăieşte în mediul urban. Chiar şi în Asia, acest ultim bastion al ruralităţii, procentele cresc rapid în favoarea urbanismului, apropiindu-se şi chiar depăşind în unele state jumătate din populaţie (China) (p. 33). Antrenează acest proces unul corelativ de democratizare? Hobsbawm este mai degrabă sceptic în această privinţă, infirmând astfel canonul liberal al politologiei occidentale cu ajutorul exemplului Columbiei, sat cu o lungă tradiţie procedural-democratică, întreruptă doar pentru câteva scurte intervale de autoritarism. „Şi totuşi, cu toate că ţara nu a fost implicată în războaie internaţionale, numărul de persoane ucise, rănite grav sau alungate din casele lor în Columbia de-a lungul ultimei jumătăţi de secol e de ordinul milioanelor. În mod aproape sigur îl depăşeşte cu mult pe cel din orice altă ţară din emisfera vestică. Este cu siguranţă mai mare decât în oricare ţară a acelui continent care e afectat în mod notoriu de dictaturi militare. Nu sugerez că regimurile nondemocratice sunt mai bune decât regimurile democratice. Doar vă reamintesc faptul, prea adesea trecut cu vederea, că bunăstarea ţărilor nu depinde de prezenţa sau absenţa oricăruit tip de angajament instituţional, oricât de lăudabil din punct de vedere moral ar fi” (p. 87).
În sfârşit, imperiul şi democraţia, cele două coordonate contradictorii ale hegemoniei occidentale, sunt cirumscrise în mod structural de violenţă. Hobsbawm ne aminteşte încă de la începutul cărţii că secolul XX a fost cel mai „ucigaş” din istoria omenirii, aproximativ 187 de milioane de oameni pierzându-şi vieţile în conflictele aferente acestuia (p. 19). Extinderea modernităţii materiale sub forma urbanizării, politice sub forma democratizării şi culturale sub forma consumerismului nu implică în mod automat apariţia unui climat geopolitic mai paşnic şi a unor societăţi mai echitabile. Nicio formulă şablon nu conduce la acest deziderat. Ce-i de făcut? Deocamdată, interogaţia lucidă, critica onestă şi cuprinzătoare, respectiv curajul de a imagina şi susţine proiectul unei lumi mai puţin ipocrite şi mai egalitare sunt de ajuns.
